MARANATA !!!

MARANATA !!!

Wednesday, December 22, 2010

366 lecturi devotionale

zilnice

L.B. COWMAN

EDITATE DE JAMES REIMANN

DANIELA DOMAINSCHI

23 Decembrie

Drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.

(1 Împăraţi 19:7)

Ce a făcut Dumnezeu cu Ilie, truditul Său slujitor? I-a îngăduit să doarmă şi apoi i-a dat ceva bun de mâncare. Ilie făcuse o lucrare foarte mare şi în entuzias­mul lui alergase „înaintea [carului] lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Împăraţi 18:46). Dar alergarea fusese prea lungă pentru el şi îi măcinase puterea fizică, făcându-l în cele din urmă să devină deprimat. Aşa cum alţii în această stare au nevoie de somn şi doresc să li se aline durerile, nevoile fizice ale lui Ilie trebuia să fie satisfăcute.

Sunt mulţi oameni minunaţi care sfârşesc acolo unde a sfârşit Ilie – „sub un ienupăr“ (1 Împăraţi 19:4)! Când se întâmplă asta, cuvintele Stăpânului sunt foarte liniştitoare: „Scoală-te şi mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine“. Cu alte cuvinte: „Am de gând să te înviorez“.

Deci să nu confundăm niciodată oboseala fizică cu slăbiciunea spirituală.

Sunt prea obosit ca să mă-ncred şi prea obosit ca să mă rog,

Ziceam eu, când puterea mea suprasolicitată m-a părăsit.

Singurul gând conştient pe care-l aveam în mintea mea

Era, o, de-aş putea să las totul şi să mă odihnesc.

Crezi că mă va ierta Dumnezeu,

Dacă mă voi duce la culcare aşa cum se duce un bebeluş,

Fără să întreb dacă am voie,

Fără măcar să încerc să mă-ncred şi să mă rog?

Te va ierta Dumnezeu? Adu-ţi aminte, inimă dragă,

Când vorbirea pentru tine era o artă necunoscută,

A tăgăduit mama ta că tu aveai nevoie de odihnă,

Sau a refuzat ea să-ţi pună capul pe pieptul ei?

Te-a lăsat ea să duci lipsă când nu puteai să ceri?

A dat ea copilului ei o sarcină prea mare?

Sau te-a legănat în braţele ei,

Şi apoi ţi-a păzit somnul de tulburări?

O, cât de repede poate dragostea unei mame să vadă,

Inconştientele dorinţe arzătoare ale prunciei.

Când ai ajuns prea obosit ca să te-ncrezi şi să te rogi,

Când forţa ta vitală suprasolicitată a cedat cu totul:

Atunci pur şi simplu lasă totul, şi odihneşte-te

Pe pieptul mamei, aşa cum obişnuiai să faci,

El ştie totul – Domnul nostru drag ştie,

Aşa că mergi la culcare, aşa cum merge un bebeluş;

Fără măcar să întrebi dacă ai voie,

Dumnezeu ştie când copilul Său este prea obosit să se roage.

El nu judecă numai după rugăciunile rostite,

El ştie când există dorinţe arzătoare de dragoste.

El ştie că tu te rogi, El ştie că tu te-ncrezi,

Şi El cunoaşte, de asemenea, limitele slabei ţărâni.

O, minunata compasiune a lui Hristos,

Pentru aleşii Săi la întâlnirea din noaptea aceea,

Când El le-a spus: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!“,

În timp ce asupra Lui apăsa vina întregii lumi –

Ţi-ai încredinţat viaţa în mâna Lui ca s-o păzească,

Deci nu te teme să mergi la culcare.

Ella Conrad Cowherd

24 Decembrie

Într-o seară, …Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp.

(Geneza 24:63)

Am fi credincioşi mai buni dacă am petrece mai mult timp singuri, şi am realiza efectiv mai mult dacă am întreprinde mai puţin şi am petrece mai mult timp în izolare, aşteptându-L în tăcere pe Dumnezeu. Lumea a devenit prea mult o parte din noi, şi suferim de ideea că nu realizăm nimic dacă nu suntem tot timpul ocupaţi, alergând încoace şi încolo. Nu mai credem în importanţa unui refugiu liniştit unde să stăm în tăcere, în umbră. Ca şi poporul lui Dumnezeu, am devenit în totul prea practici. Noi credem în a avea „toate fiarele noastre în foc“ şi că tot timpul pe care îl petrecem departe de nicovală sau de foc este timp pierdut. Şi totuşi niciodată timpul nostru nu este folosit mai profitabil ca atunci când îl punem deoparte pentru o meditaţie liniştită, stând de vorbă cu Dumnezeu şi privind spre cer. Nu putem avea niciodată prea multe momente libere în viaţă – ore puse deoparte în care sufletul nostru este complet deschis şi gata să primească orice gând sau îndemn ceresc pe care Dumnezeu doreşte să-l trimită pe calea noastră.

Cineva a spus odată: „Meditaţia este duminica minţii“. În aceste zile agitate, ar trebui să-i dăm deseori minţii noastre o „duminică“, un timp în care nu va face nici o lucrare, ci pur şi simplu va sta liniştită, va privi spre cer şi se va întinde înaintea Domnului ca lâna lui Ghedeon, lăsându-se îmbibată de picăturile de rouă din cer. Ar trebui să avem perioade de timp în care să nu facem nimic, să nu ne gândim la nimic şi să nu plănuim nimic, ci pur şi simplu să stăm întinşi în poala verde a naturii şi să ne odihnim puţin (vezi Marcu 6:31).

Timpul petrecut în acest fel nu este timp pierdut. Un pescar nu spune că pierde timp când îşi repară năvoadele, nici grădinarul nu simte că-şi iroseşte timpul când pentru câteva minute ascute lamele cositoarei. Şi oamenii care trăiesc la oraş astăzi ar face bine să urmeze exemplul lui Isaac şi să viziteze cât de des posibil câmpurile de la ţară, departe de forfota şi zarva oraşului. Când ajungi istovit de căldura şi zgomotul oraşului, comuniunea cu natura este foarte înviorătoare şi va avea o influenţă liniştitoare şi vindecătoare. Dacă mergi pe câmp, sau te plimbi pe malul mării, sau hoinăreşti pe o pajişte presărată cu margarete, lucrul acesta te va curăţi de impurităţile vieţii şi va face ca inima ta să bată cu o bucurie şi o speranţă nouă.

Micile griji care mă nelinişteau,

Le-am pierdut ieri,

Pe câmp cu Dumnezeu.

O poezie pentru seara de Crăciun:

Clopoţei prin zăpadă

O, Crăciun, Crăciunul fericit,

A venit din nou cu adevărat,

Cu amintirile şi urările lui,

Cu bucuria lui şi cu durerea lui!

Acorduri minore sunt în colinde

Şi o umbră în lumină,

Şi o ramură de chiparos se înfăşoară

Pe colacul sfânt în această seară.

Şi liniştea nu e-ntreruptă niciodată

De râsul nechibzuit şi trivial,

Când ascultăm la lumina stelelor

„Clopoţeii prin zăpadă“.

O, Crăciun, Crăciun fericit,

N-a trecut prea mult timp

De când şi alte voci se amestecau

Cu colindele şi cântările!

Dacă le-am putea auzi cântând,

Aşa cum cântă acum,

Dacă am putea vedea strălucirea

Cununii de pe fruntea celor dragi,

N-ar fi nici un strigăt de acoperit,

N-ar curge nici o lacrimă ascunsă,

Când ascultăm la lumina stelelor

„Clopoţeii prin zăpadă“.

O, Crăciun, Crăciun fericit,

Aceasta nu mai poate fi;

Nu putem aduce înapoi zilele

Neumbritei noastre bucurii,

Dar tu, Crăciun, Crăciun fericit,

Dulce vestitor de voie bună,

Cu cântări sfinte de glorie

Aduci încă bucurie sfântă.

Căci pacea şi speranţa pot să lumineze,

Şi dragostea răbdătoare poate străluci,

Când ascultăm la lumina stelelor

„Clopoţeii prin zăpadă“.

Frances Ridley Havergal

No comments:

Post a Comment