Aniversare 127 de ani de la nașterea lui DUMITRU CORNILESCU TRADUCATORUL BIBLIEI

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

Aniversare 127 de ani de la nașterea lui DUMITRU CORNILESCU, TRADUCĂTORUL BIBLIEI, numit UN LUTER al ROMANIEI [DOCUMENTAR, SIMPOZION]

29MAR2018

Pagina de titlu a NT Cornilescu 1920. Exemplarul se găsește în biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Dumitru Cornilescu Foto Wikipedia

Dumitru Cornilescu, traducatorul Bibliei in Limba Romana este considerat ca fiind un Luther al Romaniei. Odata cu traducerea si tiparirea Bibliei in Limba Romana in anul 1921 de catre Cornilescu, poporul roman a avut pentru prima data accesul la citirea Bibliei si de atunci incolo fiecare putea sa aiba Biblia in posesia lor. Lui ii datoram faptul ca multi oameni au auzit si citit Cuvantul lui Dumnezeu si au primit Mantuirea prin Isus Christos. In continuare veti afla mai multe despre acest om al lui Dumnezeu, care s-a intors la credinta in Isus Christos in timp ce traducea Biblia dintr-o alta limba, pentru folosul poporului roman. Agnus Dei (Multumim pastorului Petru Hututui pentru semnalarea acestei aniversari)

Dumitru CORNILESCU – (1891-1975)

 Dumitru Cornilescu s-a născut în comuna Slaşoma din judeţul Mehedinţi, în anul 1891. A fost întîiul născut într-o familie numeroasă, cu 12 copii dintre care doar 8 au rămas în viaţă. Tatăl, fost învăţător în sat, cu o lungă tradiţie cărturărească în familie, a dat la şcoală pe cei trei băieţi ai săi: Dumitru, Gheorghe şi Iulian.

Dumitru a absolvit şcoala primară în sat şi apoi a mers la Seminarul teologic ortodox din Bucureşti. A urmat Universitatea din Bucureşti, Facultatea de teologie, pe care a absolvit-o printre laureaţii promoţie 1916.

Încă din facultate a fost cunoscut ca harnic traducător şi editor al unor broşuri cu conţinut religios, pe care le împărţea enoriaşilor de la biserica Cuibul cu Barză din Bucureşti unde era cîntăreţ în parohia preotului Teodor Popescu.

După terminarea studiilor, este primit în monahie şi ajunge ierodiacon pe lîngă mănăstirea Dobrovăţ din Moldova. Prin înţelegere cu Episcopul de Huşi, Nicolae Munteanu, viitor Patriarh, i se permite „detaşarea” la conacul prinţesei Ralu Calimachi de la Stânceşti, lîngă Botoşani, pentru a lucra la noua traducere a Bibliei pe înţelesul poporului.

În vara anului 1923, după agitaţia publică stârnită de activitatea duhovnicească a preotului Teodor Popescu(apoi de caterisirea sa), a plecat cu acesta din ţară în concediu în Germania -dar, după mai multe vizite în oraşe din Germania, apoi Franţa, Anglia ( la Londra, pentru supravegherea tipăririi Bibliei), Elveţia, rămâne şi se stabileşte la Oberageri, Cantonul Zug,(lîngă Zurich),în Elveţia, unde se căsătoreşte şi devine pentru mulţi  ani (1927-1951) capelanul şi apoi directorul Sanatoriului Landli.

De-a lungul anilor l-a sfătuit îndeaproape pe Teodor Popescu cu privire la la mersul tinerei adunări reformate evanghelic din Bucureşti, (construită pe str. Carol Davilla nr.48 din cartierul Cotroceni de Societatea pe acţiuni TREZIREA), care avea o puternică înfluenţă spirituală  şi o curajoasă lucrare de misiune în multe localităţi din ţară.
Din anul 1965 cînd vizitează SUA, colaborează strâns cu posturi creştine de radio din Cleveland, Bonaire-Caraibe, Monte Carlo-Monaco, precum şi cu numeroase reviste creştine printre care „Unter dem Kreutz”(Sub Cruce-Elveţia)  şi „Luminătorul”(Chicago,SUA).
S-a stins din viaţă în anul 1975, fiind omagiat de credincioşii  români din SUA şi din lumea întreagă şi „Radio Monte Carlo”, post de radio unde obişnuia în ultima parte a vieţii să vorbească românilor despre Dumnezeu şi să cânte chiar în româneşte. Toată viaţa sa a analizat şi a re-analizat, cântărind fiecare cuvânt al traducerii pe care o realizase în tinereţe.

L U C R A R E A

Între 1916-1921, Dumitru Cornilescu a tradus Biblia în limba română modernă din originale greceşti şi ebraice şi a tipărit în 1920 Psalmii,  în cadrul Editurii SOCIETATEA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ înfiinţată de el în Bucureşti.

În 1921 se tipăreşte Noul Testament şi în întregime Biblia, la aceiaşi editură, cu susţinerea publică şi binecuvîntarea unor membri marcanţi ai Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În anul 1917 trăise la Stânceşti, Botoşani, experienţa convertirii la adevărata credinţa creştină, aceea a cunoaşterii personale a Mîntuitorului Cel viu, Isus Cristos. Deşi era teolog şi traducător al Sfintei Scripturi a trebuit să recunoască minunea întoarcerii conştiente la Dumnezeu. Acest lucru îl marchează atât de profund încât hotăreşte să-şi dedice viaţa acestui măreţ ideal: de a spune şi altor oameni despre minunea transformării sau a renaşterii spirituale, care i se poate întîmpla oricărui om care crede şi se încrede în Cristos cel răstignit şi înviat.

Prin mărturia sa, în anul 1919 şi Teodor Popescu, parohul său de la Cuibul cu Barză din Bucureşti se întoarce la Dumnezeu începând o amplă mişcare de reformă, sau trezire spirituală, în biserica sa.

Între anii 1920-1924 cei doi activează pe tărâm spiritual, de lucrarea lor fiind legat un amplu scandal în presa vremii de atunci, cunoscut sub numele de “Minunea de la Cuibul cu Barză“. Prin aducerea în faţa opiniei publice a fundamentelor credinţei creştine moştenite de noi, românii, prin Ortodoxism, s-a produs o mare dezbatere naţională, teologică, etică şi morală.

În perioada locuirii în străinătate, mai lucrează (1924-1931) o a doua traducere, literală, a Sfintei Scripturi pe care o tipăreşte la Bucureşti în 1931, într-un număr mic de exemplare, sub egida Societăţii Biblice pentru Britania şi străinătate.
Din anul 1965, deşi era bolnav, vizitează biserici ale credincioşilor români din SUA, primind o unanimă recunoaştere spirituală şi teologică.
În 1971, la împlinirea a opt decenii de viaţă şi 50 de ani de la prima traducere a Bibliei, primeşte la Geneva titlul onorific de PREŞEDINTE DE ONOARE PE VIAŢĂ al Societăţii Biblice pentru Britania şi Străinătate, cea mai onorantă recunoaştere internaţională a vreunui teolog român.

Simpozion Dumitru Cornilescu

Invitati dr. Profesor IOSIF TON
DANIEL CUCULEA
TIMOTEI MITROFAN
PETRU HUTUTUI

Noul Testament 1920

Pagina de titlu a NT Cornilescu 1920. Exemplarul se găsește în biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Cornilescu a tradus mai întâi Noul Testament, care a văzut lumina tiparului în 1920. O primă informație despre tipărirea acestei ediții se află într-o scrisoare din 14 mai 1920, trimisă de John Howard Adeney (capelan anglican la București) către Robert Kilgour, unul dintre editorii Societății Biblice Britanice: „Cornilescu, ajutat de niște prieteni din Elveția ai dlui Broadbent (Dl. Berney) va începe săptămâna viitoare tipărirea unei prime ediții a NT tradus de el.” Vestea tipăririi acestei versiuni era anunțată în Noua Revistă Bisericească, iunie-iulie 1920, p. 55: „în curând va ieși de sub tipar Noul Testament tradus de D. Cornilescu”. Ulterior, arhimandritul Iuliu Scriban avea să scrie: „În cursul lui 1920, d. Cornilescu, cu ajutorul principesei Calimaki, a izbutit să-și tipărească traducerea lui cuprinzând Noul Testament și Psalmii.”

În prima sa ediție a NT, Cornilescu a folosit din belșug parafraze, recurgând adesea la soluțiile de traducere adoptate de traducătorul elvețian Louis Segond. Influența versiunii Segond asupra versiunii Cornilescu a fost semnalată de către Gala Galaction la scurtă vreme după publicarea NT din 1920, într-un articol publicat pe 21 iulie 1920, în Luptătorul. Între altele, Galaction scria următoarele:

„De subt teascurile tipografiei Gutenberg a apărut zilele acestea Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos. tradus de D. Cornilescu, Stăncești-Botoșani. E o carte de 467 de pagini, tipărită cu îngrijire, pe două coloane, cu hârtie destul de bună, și care, după cât aud, a costat în aceste vremuri grele, o avere întreagă. Este o adevărată surprindere acest eveniment tipografic! (…) Autorul acestei noi traduceri a Noului Testament, este – din capul locului – vrednic de toate laudele și de toate încurajările. (…) Traducătorul merită să fie lăudat pentru lucrul cu care ni se înfățișează. Nu-l cunosc nici personal, nici impersonal. Se zice că e față bisericească și anume preot călugăr. A mai apărut de câte ori, în câmpul literaturei bisericești, cu mici publicații pioase, dintre cari în acest moment, nu-mi aduc aminte de nici una.”

Biblia 1921

Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1921

Cu privire la versiunile Cornilescu (și îndeosebi la Biblia 1921) s-a afirmat uneori că ea a fost tipărită „sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române” și că „inițial traducerea lui Dumitru Cornilescu s-a publicat cu aprobarea autorităților eclesiale ortodoxe.” Într-un comunicat dat publicității în aprilie 2012, cu ocazia distriburii Bibliei Cornilescu (ediția GBV) împreună cu ziarul Adevăru, Ioan Enescu, directorul editurii Orizonturi, afirma următoarele: „Subliniem în mod deosebit că traducerea preotului Dumitru Cornilescu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română, apărând cu binecuvântarea Patriarhului României. Ar fi acceptat oare Patriarhul României să binecuvânteze o Biblie neoprotestantă?! Biserica Ortodoxă Română nu și-ar fi putut însuși, în niciun caz, o versiune neoprotestantă așa cum se apreciază în comunicatul Patriarhiei. Faptul că, ulterior, Biserica nu a mai agreat traducerea preotului Cornilescu nu a fost generat de vreun viciu al traducerii, ci de neînțelegerile dintre Patriarhia Română și persoana traducătorului. O versiune ortodoxă nu putea deveni brusc o versiune neoprotestantă.” Afirmația este eronată, după cum indică pagina de titlu a acestei versiuni. Contrar celor afirmate de Ioan Enescu, ea nu s-a bucurat niciodată de aprobarea oficială a Sf. Sinod al BOR, a cărei ultimă ediție (înainte de Cornilescu) a fost publicată în 1914, următoarea versiune ortodoxă oficială fiind publicată abia în 1936.

Potrivit unei scrisori (27 nov. 1920) trimise Societății Biblice Britanice de către J. W. Wiles de la Belgrad, textul VT tradus de Cornilescu era deja gata, iar traducătorul aștepta cu nerăbdare ca Societatea să-i trimită hârtia necesară tipăririi întregii Biblii.

Nu există informații despre data precisă la care s-a încheiat tipărirea Bibliei 1921, dar ea trebuie să fi avut loc în prima parte a anului, dat fiind că într-o scrisoare din 22 august 1921, Robert Kilgour îi comunica lui John Howard Adeney (capelan anglican din București) că Societatea Biblică are deja un exemplar în bibliotecă și că ar mai fi nevoie de încă trei.

Biblia Cornilescu 1921 reia fără modificări textul NT 1920. Analiza comparată a Bibliei Cornilescu 1921 și a versiunii Segond confirmă parțial afirmațiile lui Galaction, dar, conform unui studiu detaliat dedicat acestei chestiuni, „Influența mare exercitată de versiunea Segond nu trebuie să ne facă să credem că traducătorul român a copiat în mod servil traducerea biblistului elvețian. Există suficiente versete care arată că versiunea Cornilescu 1921 diferă de cea a lui Segond”.

Biblia 1924

Pagina de tilu a Bibliei Cornilescu 1924

Deși în mod curent se afirmă că ediția revizuită de Cornilescu a fost publicată în 1923, scrisorile privitoare la Biblia Cornilescu din arhiva Societății Biblice Britanice arată fără dubii că ea a ieșit de sub tipar în septembrie 1924.

Această ediție, tipărită pe hârtie de India, s-a remarcat prin calitatea tipăriturii și a legării. Totuși, faptul că traducătorul nu a putut supraveghea direct tipărirea ei a dus la apariția unor greșeli de tipar (încălecarea unor rânduri la Evrei 1:10).

În primii câțiva ani care s-au scurs de la publicarea ei, Biblia 1924 s-a vândut în tiraje uriașe pentru vremea respectivă, devenind un adevărat best-seller. J. W. Wiles, reprezentantul Societății Biblice Britanice pentru țările din Balcani, raporta în februarie 1928 următoarele date cu privire la Biblia Cornilescu: „Am lăsat în urmă numere ca 5.000 pe an, ca de exemplu în 1920, și am urcat la 85.000, 95.000 și aproape 100.000 de exemplare pe an.” Statisticile se referă, desigur, nu doar la Biblie, ci și la Noul Testament, care fusese tipărit în ediție de buzunar.

Biblia 1931 – Pagina de titlu a Bibliei Cornilescu 1931

Critici aduse versiunii Cornilescu 1924

Ediția Cornilescu 1924 a fost întâmpinată cu suspiciune de către unii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române. La începutul anilor ’30, succesul ei uriaș a făcut ca autoritățile religioase să încerce să oprească difuzarea ei în mediul rural. În acest scop, s-au făcut demersuri pe lângă ministrul de interne (G. Mironescu), al cărui ordin (22 martie 1933) interzicea distribuirea Bibliei Cornilescu 1924 în satele și comunele României.

Pentru a debloca situația, Societatea Biblică Britanică, sub a cărei siglă fusese publicată această versiune, l-a trimis pe J. W. Wiles, reprezentantul ei de la Belgrad, să ceară o audiență lui Nicolae Titulescu. Acesta l-a informat pe reprezentantul Societății Biblice Britanice că între motivele pentru care Biblia Cornilescu nu este agreată este faptul că în Iacov 5,14 termenul grecesc presbyteroi a fost tradus prin „prezbiteri” și nu „preoți”, cum ar fi preferat ierarhia ortodoxă. Wiles a explicat că nici versiunile sinodale rusești ale Bibliei nu folosesc termenul „preoți”, ci tot „prezbiteri”. În urma acestei întrevederi, ordinul a fost revocat.

• Evrei 7:24 – aparabatos

O acuzație care a fost adusă mai recent versiunii Cornilescu privește traducerea versetului din Evrei 7:24. Bogdan Mateciuc, evanghelic convertit la ortodoxie, scrie pe site-ul lui: „La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea ÎPS Bartolomeu Anania) se poate citi: «dar Iisus are o preoție netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac», pe când în traducerea Cornilescu scrie «Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preoție, care nu poate trece de la unul la altul». Citatul este folosit de protestanți pentru a justifica necredința lor față de succesiunea apostolică.” Acuzația de mai sus este nefondată, deoarece, așa cum dovedește un studiu dedicat versiunii Cornilescu, soluția de traducere folosită de fostul ieromonah se regăsește și în câteva versiuni ortodoxe ale Bibliei: Galaction 1938, NT sinodal 1951 și Biblia sinodală 1968. În realitate, Cornilescu a recurs la această soluție de traducere fiindcă ea fusese propusă deja de Louis Segond și de lexicograful american Joseph Thayer în dicționarul său grecesc, folosit de Cornilescu în procesul traducerii.

• Apocalipsa 20 – mia de ani

Bogdan Mateciuc afirmă că „în cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbește despre ‘mii de ani’, Cornilescu traduce ‘o mie de ani’, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a ‘împărăției de o mie de ani’. Dacă el ar fi fost, așa cum încearcă să-l prezinte neoprotestanții, un erudit în limbile ebraică și greacă, în mod evident ar fi văzut și înțeles originalul grecesc!” Deși începând cu NT 1979 echivalarea secvenței grecești ta hilia ete (τὰ χίλια ἔτη) s-a făcut în edițiile ortodoxe (inclusiv în Biblia Anania) prin expresia „mii de ani”, această traducere este eronată, după cum arată un studiu academic extins asupra acestei probleme. Cu referire la această expresie din Apocalipsa 20, cunoscutul patrolog C. Bădiliță scria următoarele: „Fără a intra în polemici inutile, ta chilia înseamnă, în limba greacă adevărată, nu aceea inventată de B. Anania, ‘o mie’, nu ‘mii’ (la plural).”

by rodi in Uncategorized Photo Credit Wikipedia

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2018/03/29/aniversare-127-de-ani-de-la-nasterea-lui-dumitru-cornilescu-traducatorul-bibliei-numit-un-luter-al-romaniei-docume

EVANGHELIA DUPA IOAN -AUDIO-Traducerea Dumitru Cornilescu

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

EVANGHELIA DUPA IOAN – Noul Testament – Biblia Audio Romana – Traducerea Dumitru Cornilescu

,

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

Cum sarbatoresc Pastele Evreii?

Pastele evreiesc este una din cele mai importante sarbatori evreiesti in care acestia comemoreaza povestea Exodului si eliberarea israelitilor de sub stapanirea egipteana. Aceasta sarbatoare incepe in fiecare an la o data exacta, pe data de 15 Nisan dupa calendarul evreiesc. Aceasta celebrare importanta are loc in fiecare primavara din emisfera nordica si tine intre sapte si opt zile. Frumoasa sarbatoare este marcata prin mese traditionale, jocuri ale copiilor, dar si indeplinirea unor reguli si traditii stricte evreiesti. Toata lumea participa la evenimente specifice celebrarii si fiecare membru al familiei contribuie cu ce poate in realizarea unor zile frumoase de sarbatoare.

Pastele evreiesc comemoreaza scaparea israelitilor din mainile egiptenilor cu ajutorul lui Moise. Biblia spune ca asupra egiptenilor s-au abatut cele 10 molime, iar cand faraonul a vazut ca cea mai ingrozitoare dintre plagi i-a luat intaiul nascut, acesta a cedat si le-a poruncit israelitilor sa plece din regatul sau. Moise, care primea sfaturile si povetele Domnului, a fost incredintat cu salvarea israelitilor prin dezvaluirea protejarii acestora de spiritul Domnului care a venit si a luat intaiul nascut al fiecarui egiptean. Israelitii au fost sfatuiti sa taie un miel tanar si sa ii consume carnea, ungand tocul usilor lor cu sangele acestuia pentru ca, atunci cand spiritul Domnului va veni sa ia sufletele copiilor, cei ai israelitilor sa fie in siguranta. Cand faraonul a aflat de moartea primului sau fiu, acesta a fost atat de indurerat incat i-a lasat pe israeliti sa plece. Acestia au profitat de aceasta ocazie si au fugit din Egipt atat de repede incat nici aluatul nu le-a dospit. In onoarea acestei reusite, in zilele de Paste, evreii nu mananca paine dospita si tocmai de aceea sarbatoarea mai poarta si numele Festivalul Painii Nedospite. Matzo, un fel de paine din aluat nedospit, este consumata in aceste zile.

La eMAG.ro, de Paste, Iepurasul iti umple cosul cu oferte! Alege din peste 1.000.000 de produse cu pana la 50% reducere. Intra sa vezi ofertele.

Sarbatoarea Pastelui evreiesc

In Israel, Pastele evreiesc este sarbatorit cu mare fast, prima si ultima zi de sarbatoare fiind considerate zile libere din punct de vedere legal. In aceste zile, israelitii nu merg la serviciu si participa la slujbe speciale unde savarsesc rugaciuni, mai apoi participand si la mese traditionale. Evreii reformati obisnuiesc sa sarbatoreasca timp de sapte zile, iar cei din diaspora tin cele opt zile de sarbatoare. Cea de-a opta zi de sarbatoare este una introdusa pentru a permite evreilor din timpurile indepartate sa ajunga la timp in Templul din Ierusalim si sa se roage sau pentru a permite evreilor sa se ascunda in acele zone in care acestia erau in pericol pentru a nu fi atacati de inamici.

Pastele evreiesc este o sarbatoare a carei insemnatate se afla si in cartea sfanta Tora. Insemnatatea verbului „pasach” din limba ebraica a fost analizata pe toate partile, ajungandu-se la concluzia ca acesta se refera la trecerea spiritului Domnului peste casele israelitilor in noaptea infaptuirii celei de-a 10 molime. De asemenea, se spune ca „pesah” ar putea insemna si mielul desemnat ca sacrificiu inaintea Pastelui israelitilor. Cu patru zile inainte de exil, evreilor li s-a poruncit sa aleaga un miel de care vor avea grija pana in seara de 15 Nisan cand acesta va fi jertfit, iar carnea sa va fi consumata. Fiecare familie israelita a reusit sa ia o bucata din carnea mielului jertfit si sa o consume in noaptea desfasurarii celei de-a 10 molime.

Pregateste din timp cadouri pentru toti cei dragi pentru ca reducerile de pana la 50% se aplica la peste 1.000.000 de produse pe eMAG.ro!

Mancaruri traditionale

Pastele evreiesc se sarbatoreste in prezent fara mersul la Templul din Ierusalim, asa ca si alte aspecte ale celebrarii s-au schimbat. Masa traditionala Seder si rugaciunile speciale sunt rostite in seara zilei de 14 Nisan iar mancarea simbolica a Sederului este ciolanul afumat. Afikoman este o turta speciala care se mananca la sfarsitul mesei Seder si simbolizeaza infruptarea din mielul jertfit. Cei mai multi evrei pastori sau cei care vor sa pastreze traditia mananca la masa Seder bucate din carne de miel.

Drojdia evreiasca este facuta dintr-unul din cele cinci tipuri de cereale si poarta numele de chametz. Aceasta este interzisa in timpul Pastelui in mai toate traditiile evreiesti, consumul, existenta sau facerea chametzului fiind interzisa in zilele Pastelui. Fermentatia nu este insa interzisa, caci vinul este chiar necesar sarbatorii, asa cum nici bicarbonatul de sodiu sau praful de copt nu sunt interzise. Clatitele si cornurile sau colacii sunt deci permisi in timpul sarbatorii pascale, asa cum si matzo este consumat. Doar produsele de panificatie in care se foloseste drojdie nu sunt consumate la Pastele evreiesc.

Chiar si in Tora se cere ca drojdia sa nu existe in casa evreului in zilele de sarbatoare pascala, iar acesta sa nu consume produse in care exista chametz sau drojdie. Tocmai de aceea, inainte de sarbatoarea pascala, evreii fac curatenie temeinica in case si arunca toata drojdia si chametzul pe care il gasesc. Casa intreaga este curatata pentru ca mucegaiul si faina sa nu existe in niciun coltisor al acesteia. Pentru a nu arunca produsul, evreii pot apela la un rabin care se angajeaza sa vanda drojdia altcuiva pentru o mica taxa de colectare.

La Pastele evreiesc se folosesc in general tacamuri noi, care nu au atins produse facute cu drojdie, sau tacamurile si ustensilele obisnuite se fierb in apa. Nu se accepta nici macar o urma a chametzului sau drojdiei pe ustensilele si tacamurile folosite in timpul Pastelui.

Unul dintre cele mai marcante simboluri ale Pastelui evreiesc este matzo, turta de aluat nedospit care este miscata inca de cand faina intra in contact cu apa pentru ca aluatul sa nu dospeasca deloc. Matzo poate fi facut de mana sau cu ajutorul unor ustensile tehnologice. Odata cu evolutia tehnologica, si produsele traditionale s-au schimbat, acestea fiind facute mult mai usor cu ajutorul utilajelor. Cele facute in casa sunt insa de fiecare data mai gustoase. In Tora se spune ca evreii trebuie sa manance doar matzo, nu si alte produse in care s-a folosit drojdie, din prima seara a Pastelui Evreiesc si pana la sfarsitul celor opt zile de celebrare.

Se spune ca mazo este o mancare traditionala pentru Pastele evreiesc deoarece acest produs a fost mancat si de israeliti atunci cand au fugit in graba din Egipt. Cand nu si-au mai lasat aluatul sa dospeasca, ei au fugit, iar matzo ar trebui sa ramana ca amintire a acestei actiuni a israelitilor. Matzo este cunoscuta si ca pita saracului si serveste drept simbol al sclavilor saraci, promovandu-se in acest fel umilinta si aprecierea libertatii, evreii trebuind sa evite sa devina egoisti.

In comunitatile evreiesti ortodoxe, mazo pentru Pastele evreiesc facut in fabrici si brutarii este realizat de barbati. Acestia aleg cea mai buna faina si supravegheaza cu atentie fiecare etapa a procesului de panificatie pentru ca painea nedospita sa fie buna si sa nu incalce traditia. Acest proces este unul ce necesita multa curatenie si atentie, insa matzo se face foarte repede, asa ca produsele sunt facute foarte repede.

Importanta primului nascut

Conform Torei, primii nascuti din fiecare familie au o importanta deosebita si trebuie sa participe la slujbe speciale in sinagoga. Acestia iau parte la Fastul Intaiului Nascut, un ritual ce comemoreaza salvarea intailor nascuti israeliti in noaptea infaptuirii celei de-a 10 molime. In prezent, sinagogile prefera sa combine acest ritual cu masa de dupa rugaciunea de dimineata, primii nascuti din fiecare familie nefiind deci obligati sa se bucure si sa petreaca.

Masa traditionala Seder

In prima seara in care se celebreaza Pastele evreiesc are loc masa traditionala Seder. In cadrul acesteia, intreaga familie se aduna si foloseste vesela cea mai buna din casa. In timpul mesei este recitata povestea exilului israelitilor din Egipt, patru pahare de vin fiind consumate in momente cheie ale povestirii. Copiii sunt atrasi prin intrebari, ghicitori si alte practici pentru a lua si ei parte activa la Seder. Cand dau un raspuns corect sau cand pun intrebari, ei sunt recompensati cu nuci si bomboane. Sederul poate dura multe ore si, cu cat mai interactiva este reuniunea, cu atat este mai de succes Sederul.

Atat barbatii cat si femeile consuma patru pahare de vin de-a lungul povestirii exodului evreilor din Egipt pentru ca se spune ca pana si cei mai saraci oameni au obligatia de a bea. Fiecare din cele patru pahare are insemnatatea proprie si se bea la anumite momente ale Sederului.

Copiii si Pastele evreiesc

Copiii au si ei un rol important in ceea ce priveste succesul mesei Seder. Ei sunt cei care fac discutia interactiva si pun intrebari, aratandu-si curiozitatea fata de cele sfinte. Bineinteles, curiozitatea lor poate fi trezita si de suculentele dulciuri si de nucile pe care acestia le primesc atunci cand iau parte la discutie.

Afikoman este folosita ca element de tentatie pentru copii. In cea de-a patra parte a Sederului, capul familiei rupe matzo in doua, iar partea cea mai mare este numita afikoman. Aceasta va fi servita la sfarsitul mesei si este considerata un desert. Tocmai de aceea, copiii sunt indemnati sa stea treji si sa participe la discutie pana la sfarsitul mesei pentru ca sa isi primeasca desertul.

La sfarsitul Sederului sunt recitate rugaciuni si cantece prin care i se multumeste Domnului pentru bunatatea si maretia Sa. Evreii multumesc pentru eliberarea lor si pentru supravietuirea unei istorii pline de greutati si suspine.

Cea de-a saptea zi a Pastelui evreiesc este una sfanta si celebreaza ajungerea israelitilor la Marea Rosie. Totodata este celebrat si miracolul taierii apei in doua si inecarea trasurilor evreiesti si a soldatilor care veneau dupa evrei. Trecerea Marii Rosii este un eveniment de o mare importanta pentru evrei, tocmai de aceea se spune ca singurul egiptean care a supravietuit a fost faraonul care a trebuit sa stea drept marturie a miracolului despicarii marii.

Al doilea Paste evreiesc

Cel de-al doilea Paste evreiesc se sarbatoreste pe data de 14 Iyar in calendarul evreiesc si este mentionat chiar si in Biblia ebraica. Se spune ca aceasta sarbatoare este speciala pentru aceia care nu au putut sa sarbatoreasca Pastele evreiesc pe 15 Nisan pentru ca s-au aflat departe de Ierusalim sau nu au putut sa participe la ceremoniile religioase. Aceleasi reguli si ritualuri trebuie infaptuite si in cadrul acestei de-a doua celebrari. Acest „al doilea Paste” nu mai este insa la fel de popular ca pe vremuri, majoritatea evreilor nu mai sarbatoresc aceasta mica celebrare.

Mancarurile traditionale cu care se mandreste Pastele evreiesc sunt, bineinteles, fara drojdie. Cerealele matzo sunt consumate exact precum cerealele obisnuite, acestea fiind facute din aluat de matzo si servite cu lapte cald si unt. Matzah brei este un fel de paine nedospita cu oua si grasime care se mananca fie dulce fie sarata. Matzo kugel sau budinca de Paste este facuta cu matzo in loc de taitei. Chrainul este o delicatesa facuta din ridichi si sfecla iar charosetul, „un dulce” iubit de copii, consta in mere si nuci taiate in vin. Pestele, cu precadere crapul si stiuca, se afla pe mesele sarbatorii pascale asa cum si supa de pui cu bulete de matzo este un produs nelipsit. Nici orezul cu sofran sau stafide nu poate lipsi de pe masa Sederului in prima seara a Pastelui evreiesc.

Pastele evreiesc intruchipeaza in prezent nu doar eliberarea evreilor din Egipt ci si supravietuirea acestora din toate momentele grele prin care intreaga semintie a trecut de-a lungul timpului. Sclavia, holocaustul, persecutia si renasterea spirituala a evreilor sunt comemorate si amintite in fiecare an, evreii reusind sa treaca peste toate aceste obstacole. Ei au reusit si sa isi formeze un viitor prin lupta si increderea in fortele proprii. Religia a reusit sa ii tina uniti si puternici in fata piedicilor si problemelor de zi cu zi, iar Copiii lui Israel traiesc sa vada si astazi lumina zilei si sa prospere.

Pastele evreiesc este un moment de adunare, o perioada de liniste si sarbatoare in care fiecare evreu, mic sau mare, invata cate ceva sau isi reaminteste ceea ce a fost invatat cand era mic. Odata cu eliberarea din robie, fiecare evreu a invatat sa traiasca asa cum poate cu putinul fiecarei zile, iar aceasta sarbatoare incearca sa ii invete pe tinerii evrei sa nu ia tot ce au ca si cum li s-ar cuveni, ci sa munceasca pentru a-si face un viitor si sa lupte pentru sansa lor asa cum au facut si israelitii si asa cum spune si Tora. Povestea Pastelui evreiesc si dorinta de evolutie si accedere catre mai bine a inspirat comunitati intregi, evreiesti sau nu, acestea punand pe picioare slujbe speciale inspirate din povestile biblice ale evreilor in care rugaciuni, cantece si cuvinte frumoase le sunt dedicate acestora. Acest curent este caracteristic in prima instanta comunitatilor afro-americane din lume.

Mar 27, 2012 Reblogged from :https://destepti.ro/pastele-evreiesc

STRANGEREA LAOLALTA PENTRU CINA DOMNULUI -FRANGEREA PAINII

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

Adunarea/Biserica- frângerea pâinii

 Strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii

W.M. Adunarea/Biserica-preluat de pe vesnicia.ro

Ce facem când ne strângem pentru a frânge pâinea? Ce înseamnă a frânge pâinea? Ce stă în legătură cu această acţiune? Putem spune de la început că în legătură cu frângerea pâinii facem patru acţiuni:

1. Ne gândim la Domnul, care a murit pentru noi (Luca 22.19),

2. Vestim moartea Sa (1 Corinteni 11.26),

3. Exprimăm unitatea Trupului lui Hristos (1 Corinteni 10.17),

4. Îl adorăm pe Tatăl, care L-a dat pe Fiul (Ioan 4.23).

Expresia „frângerea pâinii“ apare de două ori în Fapte, şi anume în capitolele 2.42, 46 şi 20.7. Primii creştini din Ierusalim au frânt zilnic pâinea acasă (Fapte 2.46).Amintirea morţii Domnului era atât de proaspătă şi de vie în inimile lor, încât vesteau zilnic această moarte. Mai târziu, în capitolul 20.7, adică aproximativ douăzeci şi cinci de ani după capitolul 2, se obişnuia să se pună frângerea pâinii în legătură cu întâia zi a săptămânii. Citim foarte clar că în Troa credincioşii erau strânşi împreună cu apostolul Pavel în ziua întâi a săptămânii ca „să frângă pâinea“. Această obişnuinţă îşi are deci baza în Scripturi. De aceea şi noi ne strângem astăzi în fiecare duminică, întâia zi a săptămânii, pentru a frânge pâinea. Care zi ar fi de altfel mai potrivită pentru a vesti moartea Domnului, decât duminica, zi pe care o sărbătorim ca ziua învierii Domnului Isus?

Amintirea Domnului

Domnul Însuşi a instituit frângerea pâinii în „noaptea în care a fost vândut“ (1 Corinteni 11.23) şi era împreună cu ucenicii Săi pentru a sărbători paştele. El a dorit mult să mănânce acest paşte împreună cu ei înainte de a pătimi (Luca 22.15). În timpul sărbătorii paştelui, când Domnul a luat pâine, a mulţumit şi a frânt-o, le-a dat-o spunându-le: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea!“ (Luca 22.19).
Deci aceasta este prima acţiune pe care o facem când frângem pâinea: ne gândim în adorare că Domnul Isus Însuşi a suferit aici pe pământ şi a murit; El Şi-a dat trupul pentru noi, ca noi să avem viaţă prin moartea Sa. El ne roagă mereu: „faceţi aceasta în amintirea Mea!“Dacă dorim să împlinim această rugăminte, atunci inimile noastre trebuie să fie preocupate în mod deosebit cu suferinţele Sale, pe care Le-a suportat când a împlinit lucrarea. Nenumărate versete din Vechiul Testament arată suferinţele ascunse ale Domnului Isus, atât în timpul vieţii Sale, cât şi pe cruce. Să ne gândim la Psalmii 22, 40, 69, 102, 109; să ne gândim la Isaia 42 şi 53, unde Îl vedem pe Robul suferind; să ne gândim la Zaharia 13 şi multe alte versete. Să facă Domnul, ca să ne luăm tot mereu şi tot mai mult timp pentru a citi aceste versete, nu numai duminică dimineaţa, pentru ca să ştim ce a însemnat pentru El împlinirea acestei lucrări! Numai atunci putem ţine într-adevăr această sărbătoare în amintirea Sa.

Vestirea morţii Domnului

Ucenicii au auzit direct din gura Domnului Isus aceste cuvinte, când El era încă pe pământ. Apostolul Pavel în schimb a primit o descoperire despre frângerea pâinii din partea Domnului proslăvit, şi el a scris despre aceasta în 1 Corinteni 11 începând cu versetul 23. El repetă cuvintele Domnului Isus şi adaugă (versetul 26): „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.“ Apostolul spune deci aici că, prin faptul că frângem pâinea şi bem din pahar, vestim moartea Domnului. Realitatea, faptul că frângem pâinea, este o vestire a morţii Domnului în faţa acestei lumi şi în faţa îngerilor (a se compara cu Efeseni 3.10). Deci vestim moartea Domnului. Desigur, în faţa ochilor apare viaţa Sa aici pe pământ, suferinţele Sale şi moartea Sa, dar în principal noi vestim moartea Sa şi admirăm rezultatele infinit de măreţe ale jertfei Sale desăvârşite: în mod deosebit faptul că prin lucrarea Sa Dumnezeu a fost satisfăcut şi a fost proslăvit în El. Nu a fost de fapt aceasta dorinţa Lui în viaţa Sa şi apoi în moartea Sa? El a împlinit aici pe pământ voia lui Dumnezeu (Evrei 10.7, 9) şi a împlinit lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl (Ioan 17.4). El Însuşi spune în Ioan 10.17: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa.“ Dar să fim atenţi, pentru că aici se spune foarte clar: moartea Domnului, şi nu moartea lui Hristos. Apostolul Pavel subliniază în acest pasaj foarte clar că Isus este Domnul (versetele 20, 23, 26, 27, 32). Corintenii nu au ţinut seama de autoritatea Domnului Isus la Cină şi au sărbătorit în mod nevrednic această Cină. Vai de noi, dacă nu ţinem seama de sfinţenia şi de autoritatea Domnului la Cina Sa!

Exprimarea unităţii Trupului

Dacă ne îndreptăm atenţia spre capitolul 10 din prima Epistolă către Corinteni, vedem că în versetele 16-22apostolul Pavel pune în legătură cu frângerea pâinii încă un alt punct de vedere, şi anume nu numai cel referitor la Cina de aducere aminte, cu care ne-am preocupat până acum, ci şi aspectul părtăşiei. În versetul 16 spune că prin pahar avem părtăşie cu sângele lui Hristos şi prin pâinea pe care o frângem avem părtăşie cu Trupul lui Hristos, apoi continuă şi spune: „pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm dintr-o singură pâine“ (versetul 17).

Aici avem a doua însemnătate a pâinii. În Luca 22 şi în 1 Corinteni 11, pâinea este o imagine a trupului Domnului Isus, pe care El l-a dat la moarte. Aici însă, pâinea este o imagine a Trupului lui Hristos, Adunarea, pe care Dumnezeu i L-a dat după împlinirea lucrării. Domnul Isus este Capul proslăvit al acestui Trup, care este Adunarea (a se compara cu Efeseni 1.22, 23; Coloseni 1.18). Prin faptul că mâncăm din pâine (a mânca împreună este în Scriptură o imagine a părtăşiei), toate mădularele exprimă unitatea lor cu Trupul, deci cu Hristos şi cu celelalte mădulare ale acestui Trup. Toţi credincioşii adevăraţi aparţin Trupului lui Hristos, dar această apartenenţă este vizibilă numai atunci când mănâncă dintr-o singură pâine.

Adevărul unităţii Trupului lui Hristos era încă necunoscut credincioşilor din Fapte 2. Dumnezeu l-a descoperit abia prin apostolul Pavel şi găsim indicaţii clare despre aceasta în 1 Corinteni 12 (a se compara cu Romani 12.4-8). De aici rezultă că credincioşii din Fapte 2nu puteau încă exprima această unitate, deoarece nu cunoşteau acest adevăr. Dar ei sărbătoreau Cina de aducere aminte a Domnului.

Dar tot aşa de limpede este faptul că noi astăzi, după ce am cunoscut acest adevăr despre Adunare ca Trup al lui Hristos, exprimăm prin Cină, în acelaşi timp, unitatea acestui Trup; prin aceasta exprimăm părtăşia cu Trupul lui Hristos: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu Trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm dintr-o singură pâine“ (1 Corinteni 10.16, 17). Ar exista vreun motiv din Scriptură pentru a separa acestea două (Cina şi sărbătoarea unităţii)?

Mai departe, în 1 Corinteni 10.18 citim: „Cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul?“ Prin altar, apostolul Pavel vorbeşte mai târziu despre Masa Domnului (versetul 21). Masa este o altă expresie pentru părtăşie, expresia simbolică a părtăşiei invitaţilor prezenţi în jurul mesei cu stăpânul mesei şi unii cu alţii; astfel există o singură Masă a Domnului, un singur Trup al lui Hristos şi o singură pâine. De fiecare dată când frângem această o singură pâine ne aducem aminte de unitatea tuturor credincioşilor ca un singur Trup al lui Hristos şi dăm expresie acestei unităţi prin faptul că mâncăm din această o singură pâine.

Adorarea Tatălui

Aşa cum Israelul avea un altar, şi anume altarul de ardere-de-tot, şi noi avem în mod spiritual un altar, unde Îi putem aduce lui Dumnezeu jertfele noastre de laudă şi de mulţumire. Când suntem strânşi pentru a gândi la Domnul, pentru a vesti moartea Sa şi avem înaintea ochilor urmările măreţe ale morţii Sale, nu în ultimul rând unitatea tuturor credincioşilor ca un singur Trup, căreia dorim să-i dăm expresie, nu ne amintim şi de faptul că Tatăl a fost Cel care a avut aceste binecuvântări pentru noi în inima Sa şi că El L-a dat pe Fiul, pentru ca noi să putem primi aceste binecuvântări? Ne aducem aminte că aşa cum Avraam l-a jertfit pe singurul lui fiu, pe Isaac, Tatăl L-a trimis pe Fiul pe acest pământ şi i-a dat lucrarea pe care El trebuia să o împlinească (a se compara cu Ioan 4.34; 17.4). Această lucrare nu înseamnă numai lucrarea Domnului Isus pe cruce, ci şi întreaga Sa viaţă prin care L-a descoperit pe Tatăl (Ioan 14.7). Descoperirea dragostei Domnului Isus pe acest pământ a fost în acelaşi timp descoperirea dragostei Tatălui. Întreaga bucurie a Fiului a fost să-L proslăvească pe Tatăl (Ioan 13.32; 17.4) şi să facă voia Sa (Ioan 4.34; 8.29). Cuvintele rostite de Domnul Isus erau cuvintele date Lui de Tatăl, iar lucrările pe care le-a făcut, erau lucrările pe care Tatăl i le-a dat (a se compara cu Ioan 8.28; 14.10). Deşi Şi-a dat de bunăvoie viaţa – El avea puterea să o dea şi să o ia din nou –, totuşi a primit de la Tatăl porunca să-Şi dea viaţa (Ioan 10.18). Domnul Şi-a dat viaţa din ascultare faţă de Tatăl Său, şi în acelaşi timp a fost expresia desăvârşită a dragostei Sale faţă de Tatăl (Ioan 14.31). Aceasta a dat un nou prilej Tatălui să-L iubească pe Fiul (Ioan 10.17).

Când este vorba despre lucrarea Domnului Isus, noi gândim adeseori că El a făcut această lucrare din dragoste faţă de noi, şi gândim la ceea ce am primit noi prin aceasta. Dar dacă pătrundem mai adânc în această lucrare, vedem că mai presus de toate ascultarea şi dragostea Domnului Isus faţă de Tatăl au fost acelea care L-au determinat să împlinească lucrarea. El cunoştea toate sfaturile lui Dumnezeu, pentru că El Însuşi este Dumnezeu. Când a venit în această lume, El nu a spus: Eu vin pentru a-i salva pe oameni de păcatele lor, deşi acest lucru era neapărat şi adevărat (îngerul a spus aceasta lui Iosif; Matei 1.21), ci a spus: „Iată, Eu vin… ca să fac voia Ta, Dumnezeule.“ Care era voia lui Dumnezeu? Cu siguranţă, şi faptul ca noi să primim iertarea păcatelor, dar mult mai mult decât atât, Dumnezeu dorea să aibă copii, El dorea să aibă fii pentru Sine (Efeseni 1.5). Tatăl a căutat adoratori, care să-L adore în duh şi în adevăr (Ioan 4.23, 24). Tatăl Însuşi a deschis calea spre toate acestea, dându-L pe singurul Lui Fiu la moarte. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său de nespus (2 Corinteni 9.15)!

Ce bucurie a fost pentru Domnul Isus, când după lucrarea împlinită a putut să le vestească fraţilor Săi Numele Tatălui: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20.17). Ce bucurie pentru Domnul Isus să-i aducă Tatălui copii (Evrei 2.13)! El Însuşi este Acela care intonează cântarea de laudă în mijlocul Adunării pentru Tatăl (Psalm 22.22; Evrei 2.12).

Imagini din Vechiul Testament

Să cugetăm mai detaliat la aceste puncte, şi pentru aceasta ne vom ajuta de imagini din Vechiul Testament, prin care Dumnezeu explică aceste lucruri spirituale.

Un popor în pustiu

Aşa cum poporul Israel a fost patruzeci de ani în călătoria prin pustiu spre ţara promisă, şi noi păşim prin această lume, care este un pustiu pentru credincioşi. În Exod vedem cum Dumnezeu a scos poporul din Egipt şi i-a dăruit în pustiu un cort, în care El locuia. Acest cort al întâlnirii era în acelaşi timp locul în care poporul putea aduce jertfele sale şi unde preoţii slujeau lui Dumnezeu. Tot astfel, acum, Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în Adunare (Efeseni 2.22), iar Domnul Isus este prezent personal în mijlocul nostru, când suntem strânşi în jurul Lui (Matei 18.20).

Unde aducea poporul jertfele sale?

Acest lucru se făcea la intrarea cortului întâlnirii (Levitic 1.3; 3.2, 8, 13). Dumnezeu dorea să Se întâlnească cu poporul Său în acest loc marcat foarte exact (Exod 29.42, 43; 33.9, 10; Numeri 12.5; Deuteronom 31.15). Unde doreşte Dumnezeu astăzi să-i slujim şi să-i aducem jertfe? Acest loc este acolo unde ne strângem ca Adunare, acolo unde Domnul Isus este în mijloc şi intonează cântarea de laudă (Psalm 22.22; Evrei 2.12). În acest loc deosebit, unic, unde suntem strânşi în Numele Său, avem privilegiul măreţ de a ne aminti împreună de Domnul (Luca 22.19), de a ne preocupa cu lucrarea Sa şi de a vesti moartea Sa (1 Corinteni 11.26).

Intrarea în cortul întâlnirii este un loc sfânt (Levitic 10.3; Numeri 25.6; a se compara cu Psalm 93.2). Domnul Isus veghează cu râvnă asupra acestui loc (1 Corinteni 11.27-34). În apropierea intrării se află altarul pentru arderea-de-tot (Exod 40.6), iar Domnul nu poate permite ca acest loc sfânt să fie în legătură cu răul: „Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?“ (1 Corinteni 10.22).

Să reţinem: altarul pentru arderea-de-tot nu este în locaşul sfânt, ci la intrarea cortului întâlnirii, deci sub cerul liber, pe nisipul pustiului. Acest lucru este important pentru înţelesul spiritual al altarului pentru arderea-de-tot.

Altarul pentru arderea-de-tot

Avem şi noi astăzi un astfel de altar pentru arderea-de-tot? Maleahi numeşte altarul pentru arderea-de-tot, „Masa Domnului“ (1.7, 12; a se compara cu Ezechiel 44.16). Tocmai această expresie o preia Duhul Sfânt în 1 Corinteni 10.18-21. Când apostolul spune în versetul 18: „cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul?“, se gândeşte la mâncarea jertfei de pace. Despre această jertfă citim în Levitic 3.11, că era o mâncare (pâine) a jertfei prin foc pentru Domnul. Jertfa de pace era singura jertfă pe altarul pentru arderea-de-tot, din care putea să mănânce atât cel care aducea jertfa, cât şi preotul (a se vedea legea jertfei de pace în Levitic 7.11-36). Aproape nu există o imagine mai frumoasă în Vechiul Testament despre părtăşia dintre Dumnezeu şi cel care jertfea şi preot, care mâncau din jertfa de pace. Ad litteram, jertfă de pace înseamnă: jertfă de laudă, de recunoaştere, de mulţumire (a se compara cu Levitic 7.12, 13). Nu aducem tocmai în legătură cu frângerea pâinii, şi jertfa noastră de laudă şi de mulţumire (Evrei 13.15)? Când mâncăm dintr-o singură pâine la Masa Domnului, vestim prin aceasta părtăşia mai întâi cu jertfa (Hristos care a murit şi a înviat – 1 Corinteni 10.16), în al doilea rând cu Dumnezeu Însuşi, Căruia Îi este adusă jertfa, şi în al treilea rând cu toţi credincioşii care mănâncă din aceeaşi pâine (1 Corinteni 10.17).

Deci, când aducem jertfa noastră de pace, care este expresia părtăşiei noastre cu Dumnezeu şi cu toţi credincioşii, pe baza morţii Domnului Isus, o aducem pe altarul pentru arderea-de-tot. Acesta este locul unde aducem şi jertfa de mâncare, şi jertfa de ardere-de-tot.

Diversele jertfe

Am amintit deja jertfa de pace, jertfa de mâncare şi jertfa de ardere-de-tot, şi pentru completare trebuie să numim şi jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Toate aceste jertfe sunt descrise detaliat în Levitic 1-7.

Aceste jertfe se deosebesc clar între ele prin faptul că primele trei erau o mireasmă plăcută lui Dumnezeu (Levitic 1.9, 13, 17; 2.2, 9, 16; 3.5, 11, 16) şi erau aduse pe altarul pentru arderea-de-tot (din jertfa de pace erau aduse numai părţi). Aceste jertfe erau aduse de bunăvoie, şi anume atunci când cineva din popor dorea să aducă ceva lui Dumnezeu din mulţumire. Jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină nu erau nici de o mireasmă plăcută, nici de bunăvoie. Ele nu erau aduse pe altarul pentru arderea-de-tot (cu excepţia grăsimii şi a rinichilor), ci trebuiau că fie arse în afara taberei într-un loc curat (Levitic 4.9-12, 19-21, 26, 31, 35; a se compara cu Evrei 13.11). Ele erau aduse când cineva a păcătuit. Dacă un israelit venea cu un animal corespunzător şi mărturisea păcatul său, Dumnezeu îi ierta păcatul. Acest lucru arată foarte limpede că Duminica nu aducem niciun fel de jertfe pentru păcat şi pentru vină, pentru că păcatele noastre sunt iertate. Textul din 1 Corinteni 11 indică foarte clar spre faptul că orice păcat din inima noastră trebuie să fie judecat înainte de a sărbători Cina. Judecata de sine are loc acasă.

Dumnezeu doreşte, ca atunci când suntem adunaţi ca şi copii ai Săi, să-i aducem jertfa de laudă şi de mulţumire. Astfel, venim cu jertfele de bunăvoie descrise în Levitic 1-3 la cortul întâlnirii pentru a i le aduce lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ne-am preocupat cu slăvile Domnului Isus, fie în viaţa Sa (jertfa de mâncare), fie în moartea Sa (jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de pace), iar ceea ce am văzut noi la El, Îi aducem lui Dumnezeu. În acelaşi timp venim cu coşul primelor roade ale ţării Canaan, pentru a folosi o altă imagine, pentru a-i aduce Lui aceste roade ale ţării (Deuteronom 26.1, 2), pe care le putem savura prin moartea şi învierea Domnului Isus. Dumnezeu ne spune: dacă vă preocupaţi cu binecuvântările care sunt o urmare a morţii Domnului Isus şi pe care le găsiţi în locurile cereşti (acestea sunt reprezentate de ţara Canaan cu roadele sale), atunci aduceţi-Mi Mie mai întâi ce este cel mai bun din ceea ce găsiţi acolo (Numeri 18.8-32). Cui datorăm toate binecuvântările noastre, cu care suntem binecuvântaţi în locurile cereşti? Toate aceste binecuvântări stau în legătură cu Domnul Isus (Efeseni 1)! Domnul Isus nu doar ne-a câştigat toate aceste binecuvântări prin moartea Sa, ci noi le posedăm pe toate în legătură cu El (număraţi odată toate cuvintele „în El“ şi „prin El“ din Efeseni 1 şi 2).

Cine avea voie să aducă aceste jertfe?

Răspunsul este simplu: cel care aparţinea poporului lui Dumnezeu. Tot aşa şi astăzi, cel care aparţine de poporul lui Dumnezeu poate participa la frângerea pâinii, în măsura în care nu este întinat. Şi despre aceasta avem imagini în Vechiul Testament. Pentru a aduce o jertfă, nu este nevoie să fii un preot. În Levitic 1.2 citim: „Când vreun om dintre voi va aduce un dar Domnului, să aduceţi darul vostru dintre animale, din cireadă sau din turmă“ (a se compara cu capitolul 2.1; 3.1). Cel care jertfea, trebuia el însuşi să înjunghie animalul (1.5, 11; 3.2, 8, 13); el însuşi trebuia să omoare animalul adus! Această acţiune are o mare însemnătate pentru noi. Ne preocupăm întotdeauna aşa cu moartea Domnului Isus? Datorită păcatelor noastre, El a mers la moarte, nu numai ca jertfă pentru păcat, ci şi ca jertfă de pace, şi chiar şi ca jertfă de ardere-de-tot! Cel care jertfea, trebuia să se facă deplin una cu jertfa, prin faptul că îşi punea mâna pe capul animalului; punerea mâinilor înseamnă: a te face deplin una. În continuare, cel care jertfea trebuia să taie animalul în bucăţi (versetul 6), pentru a vedea întreaga desăvârşire a animalului. Apoi trebuia să spele măruntaiele şi picioarele (versetul 9), pentru a vedea în imagine cât de curat a fost Domnul Isus în viaţa şi în moartea Sa şi în ce concordanţă deplină era totul cu Cuvântul lui Dumnezeu (apa). Toate aceste acţiuni le putea face cel care jertfea. Dar mai erau şi lucruri pe care trebuia să le lase în seama preotului.

Cine sunt preoţii?

Preoţii erau fiii lui Aaron, dacă nu aveau niciun fel de defect (Levitic 21.16-23). Aaron este o imagine a Domnului Isus ca Mare Preot (în Evrei se vorbeşte de 15 ori despre Marele Preot şi de 10 ori face referire la Domnul Isus: 2.17; 3.1; 4.14, 15; 5.5, 10; 6.20; 7.26; 8.1; 9.11). Casa lui Aaron sunt fiii săi (Levitic 16.6; Evrei 3.6, „Casa Lui suntem noi“). Învăţătura Noului Testament este următoarea: oricine aparţine astăzi de poporul lui Dumnezeu, de Adunare, este şi un preot conform poziţiei sale pe baza lucrării Domnului Isus (1 Petru 2.5, 9; Apocalipsa 1.6). Dar totuşi mai este o întrebare, dacă suntem şi în mod practic preoţi. Deosebirea care consta în Vechiul Testament între poporul Israel şi preoţi, nu există cu privire la credincioşii Adunării; aici nu există niciun fel de deosebire de poziţie, ci doar de realizare practică a acestei poziţii. Fiecare credincios aparţine astăzi poporului lui Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că este şi în mod practic un preot. Pentru aceasta este necesar să fii nu numai un copil al lui Aaron, pentru că Aaron avea şi fiice care nu aveau voie să aducă jertfe, ci un fiu al lui Aaron (adică a avea înţelegere spirituală a gândurilor lui Dumnezeu). Preoţii aveau mereu de lucru cu sfera locaşului sfânt, ei întreţineau legătura cu Dumnezeu. Numai ei aveau dreptul să intre în locaşul cel sfânt. Niciun om obişnuit din popor, nici măcar un levit, nu avea voie să intre în locaşul cel sfânt (Numeri 4.20), dar avea voie să intre în curte. Aceasta înseamnă că nu este suficient să aparţii poporului lui Dumnezeu pentru a exercita o slujbă de preot, ci mai degrabă există o condiţie preliminară pentru această slujbă, şi anume de a fi şi în mod practic un „fiu al lui Aaron“.

Ce făceau preoţii?

Am văzut că pe baza apartenenţei la poporul lui Dumnezeu, avem dreptul să participăm la frângerea pâinii, dacă nu suntem întinaţi. Fiecare din poporul lui Dumnezeu are dreptul să vestească duminica la Masa Domnului, cu inima plină de mulţumire, moartea Domnului, în imagine să vină cu jertfa şi să o înjunghie la intrarea cortului întâlnirii, să o taie în bucăţi şi să o spele. Dar apoi intervine lucrarea preotului.

Mai întâi, preotul lua sânge, pentru a-l stropi pe altarul pentru ardere-de-tot. Aceasta vorbeşte despre înţelegerea valorii sângelui Domnului Isus. Preotul avea apoi voie să ia bucăţile jertfei şi să le ardă pe altarul pentru arderea-de-tot. El vedea cum focul mistuia şi întreaga jertfă de ardere-de-tot se prefăcea în fum, pentru a se ridica o mireasmă plăcută la Dumnezeu. Observi că lucrarea preotului merge mult mai departe decât ceea ce făcea cel care jertfea? Era ceva minunat când în inima unui israelit se ridica gândul de a-i aduce lui Dumnezeu o ardere-de-tot. Dumnezeu priveşte cu plăcere, când noi ne propunem în inimile noastre să-i aducem o ardere-de-tot; dar El doreşte ca noi să pătrundem apoi cu pricepere spirituală mai departe în slăvile lucrării şi ale Persoanei Domnului Isus.

Altarul tămâii plăcut mirositoare

Ceea ce am cercetat până acum se petrecea în curte, pe nisipul pustiului. Domnul Isus nu a împlinit lucrarea Sa în locaşul cel sfânt (o imagine a cerului; a se compara cu Evrei 9.24), ci aici pe pământ, pe cruce. Acolo, unde a stat crucea, stă şi altarul pentru arderea-de-tot: în curte, sub cerul liber. Dar acum vedem ceva în imaginile Vechiului Testament care merge mult mai departe: după ce preoţii erau preocupaţi astfel cu jertfa de ardere-de-tot, de mâncare şi de pace şi am văzut cum focul mistuia totul de pe altarul pentru arderea-de-tot şi se ridica într-o mireasmă plăcută la Dumnezeu, preoţii luau din focul de pe altarul pentru arderea-de-tot şi intrau în locaşul cel sfânt pentru a aduce lui Dumnezeu tămâia plăcut mirositoare pe altarul pentru tămâiere.

În acest loc este bine să ne aducem aminte de deosebirea dintre altarul pentru arderea-de-tot şi altarul pentru tămâiere. Altarul pentru arderea-de-tot se afla în curte, altarul pentru tămâiere se afla în locaşul cel sfânt. Altarul pentru arderea-de-tot era locul unde poporul se strângea pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu. Altarul pentru tămâiere era locul unde preoţii dedicaţi îşi exercitau slujba, pe baza a ceea ce se petrecuse pe altarul pentru arderea-de-tot. Acest altar ne aduce aminte în imagine despre faptul că Hristos a murit pentru noi şi că suntem aduşi în legătură cu Dumnezeu prin lucrarea Sa. Altarul pentru tămâiere, în schimb, ne aduce aminte că Hristos trăieşte acum pentru noi, pentru a mijloci pentru noi (Romani 8.34) şi pentru a acorda adorării noastre puterea necesară (a se compara cu Apocalipsa 8.1-4).

Nu este cel mai măreţ lucru faptul că în ziua Domnului putem păşi în locul cel sfânt, când ne preocupăm cu dragostea şi cu dăruirea Domnului Isus în moartea Sa, mai ales cu ceea ce înseamnă lucrarea Sa pentru inima Tatălui, şi apoi Îi putem aduce lui Dumnezeu adorare? Cu ce sunt pline mâinile noastre? Cu tămâie plăcut mirositoare! Tămâia plăcut mirositoare vorbeşte despre slăvile interioare, personale ale Domnului Isus, despre ceea ce este El în Sine Însuşi. Aceasta este expresia cea mai adâncă a adorării, când admirăm slăvile personale, aşa cum este El acum la Tatăl, şi Îi aducem lui Dumnezeu Tatăl care L-a dat pe Fiul, ca adorare pe Isus. „Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui“ (Ioan 4.23).

Slăvite Dumnezeu, azi, Ţie,
Cum am putea să-Ţi mulţumim?
Isus e a Ta bucurie:
Cu El şi noi Te preamărim.

În cer nu vom mai frânge pâinea, pentru că o facem până va veni Domnul (1 Corinteni 11.26); atunci nu vom mai avea nevoie de aceste „semne“ ale morţii Sale, pentru că Îl vom vedea aşa cum este, Îl vom vedea ca „Mielul înjunghiat“ (Apocalipsa 5.6) şi vom cădea înaintea Lui pentru a-L adora şi pentru a intona în corul măreţ: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!“ (Apocalipsa 5.12). Atunci toate creaturile din cer şi de pe pământ Îl vor lăuda pe Mielul şi pe Cel care şade pe tron. În versetul 14 citim: „şi bătrânii s-au prosternat şi s-au închinat“ atât Mielului, cât şi Lui Dumnezeu.

Preluat de pe http://www.clickbible.org/teme-biblice/adunarea-biserica/strangerea-laolalta-pentru-frangerea-painii/