CARTE -PACATE RESPECTABILE-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM de Jerry Bridges(19)Pacatele limbii

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 19

Pacatele limbii

In lunile cand lucram la aceasta carte, am fost intrebat deseori de unii, “La ce lucrezi acum?” Cand am spus despre pacatele “respectabile” sau “acceptabile” pe care le toleram, invariabil unul dintre cei prezenti si-a dat ochii peste cap si a zis, “Oh, te referi la barfa.” Se pare ca acesta este primul pacat “crestin” care ne vine in minte, deci se pare ca este destul de prevalent intre noi, si este ceva ce noi continuam sa toleram in vietile noastre.

Indiferent cat de raspandita este barfa, ea nu este totusi singurul pacat al limbii.In aceasta categorie putem include si minciuna, calomnia, vorbirea critica (chiar daca este adevarata), cuvintele aspre, insultele, sarcasmul, si ridiculizarea. De fapt, vom spune ca orice tip de vorbire care degradeaza pe altul—sau pe cel despre care vorbim sau pe cel cu care vorbim—este vorbire pacatoasa.

Biblia este plina de avertizari impotriva pacatelor limbii. Numai cartea Proverbelor contine aproximativ saizeci de astfel de avertizari. Domnul Isus ne atentioneaza ca vom da socoteala despre fiecare cuvant nefolositor sau neglijent pe care-l vorbim (vezi Matei 12:36). Si mai avem bine-cunoscutul pasaj din Iacov 3 care vorbeste despre efectele distructive ale limbii. Iacov aseamana limba cu un foc mic care aprinde o intreaga padure si cu un madular care intineaza intreg trupul.

Pasajul din Scriptura care m-a ajutat cel mai mult in problemele legate de pacatele limbii, este Efeseni 4:29: “Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud.”

Acest verset este o aplicatie la principiul paulin“dezbracati‑va/ imbracati‑va,” pe care-l enunta in Efeseni 4:22-24. Acest principiu spune ca trebuie sa ne dezbracam de caracteristicile pacatoase ale eului vechi, si in acelasi timp sa fim seriosi in a ne echipa cu caracteristicile frumoase ale noii fapturi create in Cristos.

Cand privim la Efeseni 4:29, vedem ca nu trebuie sa permitem niciunui fel de cuvant stricat sa iese din gura noastra. Cuvintele stricate nu se refera doar la cuvinte profane sau obscene, ci includ toate felurile de cuvinte negative de care am pomenit mai sus. Remarcati interzicerea totala a acestora. Nici un cuvant rau. Nici macar unul. Asta inseamna nici o barfa, nici un sarcasm, nici o critica, nici un cuvant aspru. Toate aceste cuvinte pacatoase care degradeaza, care darama, trebuie inlaturate complet din vorbirea noastra. Ganditi-va cum ar arata biserica Domnului Isus Cristos daca toti am cauta sa aplicam cuvintele lui Pavel.

Sa incepem studiul despre pacatele limbii cu cel la care oamenii se gandesc intai de toate: barfa.Barfa este raspandirea de informatii nefavorabile despre altul, chiar daca aceasta informatie este adevarata.Totusi, de multe ori barfa se intemeiaza pe zvonuri, ceea ce face acest pacat si mai grav. A barfi pe cineva e un fel de hranire a eului pacatos, mai ales cand informatia pe care o raspandim este negativa. Ne face sa ne simtim mai buni, prin comparatie. Si mai exista acele situatii cand mascam barfa sub forma, “Vreau sa-ti impartasesc ceva, ca sa te rogi.” Daca stim ceva negativ despre o anumita persoana, ar trebui sa ne rugam noi insine pentru asta. Dar n-ar trebui sa purtam vestile rele.

Efeseni 4:29 nu doar ca ne spune ce feluri de vorbire sa dam la o parte, ci ne spune si ce sa punem in loc.Doar anumite feluri de vorbire zidesc si dau har celor care asculta. Astfel, cand suntem ispititi sa barfim, ar trebui sa ne intrebam in noi insine, Oare ceea ce vreau sa spun il va darama sau il va zidi pe cel cu care vorbesc?

Foarte inrudit cu pacatul barfei este pacatul calomniei. A calomnia inseamna a face o afirmatie falsa sau a prezenta o imagine falsa care defaimeaza sau afecteaza negativ reputatia cuiva.Campaniile politice, de exemplu, sunt ocazii notorii in care oponentii sunt calomniati prin atribuirea falsa a unei pozitii bazate pe afirmatii scoase din context sau bazate pe cine stie ce fapt izolat petrecut cu ani in urma. Asemenea afirmatii sunt indeptate in mod definit spre crearea unei impresii false, calomnioase.

Dar calomniem noi, crestinii? Da, calomniem. Calomniem cand asociem oamenilor motivatii rele, chiar daca nu le putem cunoaste inimile si nu cunoastem circumstantele lor particulare. Calomniem cand spunem despre un alt credincios ca “nu este dedicat” atunci cand acesta nu practica aceleasi exercitii spirituale ca noi sau nu se implica in aceleasi activitati crestine ca noi. Calomniem cand ne dam cu parerea despre pozitia cuiva in legatura cu un subiect fara sa cercetam mai intai care este pozitia respectivului. Calomniem cand umflam peste proportii pacatul cuiva si-l facem sa para mai pacatos decat este in realitate.

Motivatia din spatele calomniei este de multe ori obtinerea unui avantaj de un fel sau altul asupra persoanei cu pricina. In lumea afacerilor, se numeste “lovitura pe la spate” sau “a avansa pe spinarea altora.” Insa uneori si noi, crestinii, face acelasi lucru. Intr-o organizatie crestina sau intr-o biserica, putem incerca sa obtinem un avantaj asupra cuiva prin “a-l sapa” prin calomnie.

Calomnia este de fapt minciuna. Insa exista, evident, si alte forme de minciuna. De obicei ne gandim la minciuna ca fiind o afirmatie falsa, si probabil ca cei mai multi dintre noi se vor feri sa vorbeasca astfel. Cu toate acestea, suntem in stare sa mintim prin exagerare, prin nerostirea intregului adevar, sau prin folosirea a ceea ce numim “o mica minciuna alba”—o minciuna despre care credem ca are consecinte nesemnificative sau ca nu are deloc consecinte. Indiferent ce forma ia, minciuna exprima intentia de a insela. Ca test folositor prin care sa ne incercam vorbirea putem sa ne punem singuri intrebarea, “E adevarat ce am spus?”

Vorbirea critica consta in comentariile negative facute despre cineva, comentarii care pot fi adevarate, insa nu era nevoie sa fie spuse. De exemplu, “Petrece prea mult timp uitandu-se la televizor” sau “Nu este o eleva prea buna.” Intrebarile pe care trebuie sa ni le punem in legatura cu astfel de comentarii sunt, E frumos sa spun asta? sau E de folos? Ultima intrebare inseamna, este intr-adevar nevoie sa fie spus lucrul respectiv?

Noi nu pacatuim doar in vorbirea noastra unul despre altul, ci pacatuim si vorbind unul catre altul.Vorbirea pacatoasa include vorbele aspre, sarcasmul, insultele si ridiculizarea. Numitorul comun al tuturor acestor forme de vorbire negativa este ca prin ele daramam, umilim, si ranim pe altii. Acest tip de vorbire vine de cele mai multe ori dintr-o atitudine de lipsa de rabdare sau de manie.Domnul Isus a spus, “Din prisosul inimii vorbeste gura” (Matei 12:34).Aceasta inseamna ca desi vorbim de pacatele limbii, problema noastra este in realitate una a inimii noastre. In spatele tuturor barfelor, calomniilor, criticilor, insultelor, si sarcasmului este inima pacatoasa. Limba este doar instrumentul care scoate la iveala ceea ce avem in inima.

De mai multi ani incerc sa aplic Efeseni 4:29 la vorbirea mea. Sunt sigur ca de multe ori nu reusesc, dar macar stiu ca aceasta este stacheta sau norma pe care doresc s‑o ating. Intr-o seara am inceput sa povestesc sotiei mele ceva negativ despre un fost coleg. Dar imediat m-am gandit la Efeseni 4:29 si, cum se spune, “mi-am muscat limba.” M-am simtit foarte multumit de mine insumi pana a doua zi dimineata. In timpul de partasie cu Dumnezeu, mi-am amintit de incidentul din seara precedenta. Imediat mi-a venit gandul, “N-ai mai spus, dar ai gandit, nu-i asa?” Am realizat ca trebuie sa-mi pazesc nu doar gura, ci, mai important, trebuie sa-mi pazesc inima.

David s-a rugat, “Primeste cu bunavointa cuvintele gurii mele si cugetele inimii mele, Doamne, Stanca mea si Izbavitorul meu!” (Psalmul 19:14).David n-a fost preocupat doar de cuvintele lui ci si de gandurile inimii lui. Am invatat sa ma rog si eu asa. Inca folosesc Efeseni 4:29 ca ghid, insa acum incerc sa-l aplic si gandurilor mele, nu doar vorbirii. Mi-ar place din inima mea sa vina doar ganduri—nicidecum ganduri rele, iar aceste ganduri rostite ii vor zidi pe cei ce le aud.

Daca tu si eu dorim in adevar sa ne imbracam cu faptura noua creata dupa chipul lui Dumnezeu, de o neprihanire si sfintenie adevarata, trebuie sa luam Efeseni 4:29 ca principiu calauzitor.

 

Ia-ti deci cateva momente sa reflectezi asupra acestui capitol si asupra felului tau de vorbire. Barfesti sau critici pe altii, sau prin cuvintele tale arati nerabdare sau manie, folosind cuvinte care umilesc sau ranesc pe cei impotriva carora esti manios sau lipsit de rabdare? Si mai bine este sa-i intrebi pe prietenii tai, sau in cazul in care esti casatorit, pe partenerul tau de viata sau un copil al tau mai mare, cum apreciaza vorbirea ta.Tine minte, este vorba aici de un pacat. Felul de vorbire despre care am discutat in acest capitol ne poate parea acceptabil, insa inaintea lui Dumnezeu el este de neacceptat. In ochii Lui el este pacat.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

 

CARTE-PACATE RESPECTABILE de Jerry Bridges -CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM (15)Mania

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 15

Mania

Robert Jones, in cartea sa Uprooting Anger [Cum sa scapam de manie], scrie, “Mania este o problema universala, prevalenta in orice cultura, cu care se confrunta fiecare generatie. Nimeni nu este scutit de prezenta ei si nu este imun la otrava ei. Ea il patrunde pe orice om si deterioreaza pana si cele mai intime relatii. Mania este o parte mostenita a structurii noastre umane.” Apoi Jones mai adauga, “Din pacate acest lucru este adevarat chiar si in familiile crestinilor si in biserici.”[i][i]

As adauga la observatiile lui Jones asupra familiilor crestine si a bisericilor ca mania noastra este deseori directionata impotriva celor pe care-i iubim cel mai mult: sotie, copii, parinti sau rude apropiate din familie, si impotriva celor ce ne sunt cu adevarat frati si surori in familia bisericii. Am cunoscut odata un credincios care era un reper al purtarii frumoase fata de alti oameni dar era tot timpul manios fata de sotia si copiii sai. Din fericire, dupa mai multi ani, Dumnezeu l-a convins in final de starea lui si l-a ajutat sa-si rezolve problema maniei.

Ce este mania? Multi dintre noi ar putea zice, “Nu stiu s-o definesc in cuvinte, insa o simt foarte bine, mai ales cand este indreptata impotriva mea.”Dictionarul defineste mania ca fiind un sentiment puternic de neplacere, si de obicei de antagonism. As mai adauga ca acestea sunt deseori insotite de emotii pacatoase, de cuvinte si actiuni care ranesc pe cei care sunt obiectul maniei noastre.

Mania este ceva grozav si complex, si scopul acestei carti nu este acela de a ne ocupa extensiv de ea. Dorind sa ramanem la obiectivul de a ajuta sa confruntam pacatele pe care le toleram in vietile noastre, ma voi concentra asupra acelui aspect al maniei pe care de obicei il tratam ca pacat “acceptabil.” Pentru asta, voi trece direct la subiectul maniei sfinte.

Unii isi justifica mania spunand ca este o manie sfanta. Ei simt ca au dreptul sa se manie in situatia respectiva. Cum pot sti, deci, daca mania mea este una justificata si sfanta? Mai intai, mania sfanta porneste dintr-o perceptie corecta a unui rau real—sau, altfel spus, a unei incalcari a legii morale a lui Dumnezeu. Ea este centrata in Dumnezeu si in voia Lui, nu in mine si voia mea. In al doilea rand, mania sfanta este o manie controlata. Ea nu va duce niciodata la o izbucnire de temperament sau la un raspuns razbunator.[ii][ii]

Desi Biblia da unele exemple de manie sfanta, un exemplu fiind chiar curatirea templului facuta de Domnul Isus, aceste exemple sunt putine. In general Biblia ne da invatatura pentru a evita mania noastra pacatoasa, adica acele reactii pacatoase la actiunile si cuvintele altora. Faptul ca reactionam la un pacat real al altuia nu face neaparat din mania noastra o manie sfanta. Se poate sa fim mai preocupati de impactul negativ al acestor fapte pacatoase asupra noastra, decat de faptul ca ele sunt o incalcare a legii lui Dumnezeu. Sau se poate chiar sa ne folosim de faptul ca ele sunt o incalcare a legii lui Dumnezeu pentru a justifica raspunsul nostru pacatos de manie.

Un alt aspect referitor la manie, aflat si el dincolo de scopul acestei carti, este cel al omului care este tot timpul manios, sau al celui pe care mania il face sa fie badaran si agresiv fata de altii in cuvinte sau actiuni. Acesti oameni au nevoie de o buna sfatuire biblica si pastorala. Vreau, deci, ca in cadrul acestui capitol sa ne ocupam de ceea ce am putea numi manie obisnuita, pe care suntem cumva tentati s-o acceptam ca parte a vietii, dar care este de fapt vinovata in ochii lui Dumnezeu.

Daca vrem sa ne ocupam de subiectul maniei, trebuie sa intelegem ca nimeni in afara de noi insine nu e vinovat pentru mania noastra. Cuvintele sau actiunile cuiva pot constitui ocazia maniei noastre, insa cauza o putem gasi in noi—ea este de obicei mandria, egoismul, sau dorinta noastra de a detine controlul. Am promis ca fac ceva pentru un prieten, si am uitat. Cand a aflat acest lucru, el s-a maniat tare pe mine. De ce a fost asa de intors pe dos? Din pricina ca greseala mea l-a facut sa apara neserios in fata altor prieteni ai lui. Nu spun asta ca scuza pentru uitarea mea si pentru faptul ca l-am pus intr-o situatie neplacuta. Insa cauza maniei lui n-a fost uitarea mea ci mandria lui proprie.

Putem sa ne maniem pentru ca am fost tratati cum nu trebuia intr-o situatie. Cineva ne barfeste, apoi noi auzim si ne maniem. De ce? Probabil pentru ca reputatia noastra sau caracterul nostru a fost pus la indoiala. Din nou, cauza maniei este mandria proprie.

Ne maniem pentru ca nu se face cum am dori. Vedem acest lucru in mod frecvent la copii, insa este adevarat si in cazul nostru, al adultilor. De multe ori in familie, sau sotul sau sotia au o personalitate mai puternica si doresc sa se faca totul dupa placul lor, chiar cu pretul nesocotirii dorintelor celuilalt sau a rationamentului corect. Cand celalalt partener nu cedeaza asa de usor, primul se manie.[iii][iii] Cateodata se intampla situatii similare in biserica locala sau chiar intr-o organizatie parabisericeasca. Cineva cu caracter puternic si poate increzut doreste sa exercite controlul si se manie cand altii i se opun. In toate aceste cazuri, cauza maniei este egoismul. “Eu vreau asa.”

Ne putem mania ca raspuns la mania altora. Un sot vine acasa si doreste sa aiba masa pregatita. Daca nu e gata, se manie si isi exprima mania in cuvinte nervoase si aspre. Drept urmare si sotia lui se manie, insa ea poate ca nu-si exprima mania. Interiorul ei insa fierbe. Si mania ei este tot atat de pacatoasa ca a sotului ei. Cineva este apostrofat de seful sau, poate chiar in fata colegilor de munca. Nu poate riposta cu aceeasi moneda, insa, la fel cu sarmana sotie, clocoteste de resentimente.

Aceste situatii ipotetice nu sunt spuse pentru a justifica actiunile sotului si ale sefului. Mania acestora este in mod clar pacatoasa. Insa noi putem alege cum sa raspundem la actiunile pacatoase ale altora fata de noi. Ganditi-va la cuvintele lui Petru adresate robilor din biserica primului veac, care slujeau unor stapani cruzi si nedrepti. Dupa modul de gandire al lumii de acum, mania unor astfel de oameni ar fi justificata, insa iata cuvintele lui Petru catre ei:

 Slugilor, fiti supuse stapanilor vostri cu toata frica, nu numai celor ce sunt buni si blanzi, ci si celor greu de multumit. Caci este un lucru placut, daca cineva, pentru cugetul lui fata de Dumnezeu, sufera intristare, si sufera pe nedrept. In adevar, ce fala este sa suferiti cu rabdare sa fiti palmuiti, cand ati facut rau? Dar daca suferiti cu rabdare, cand ati facut ce este bine, lucrul acesta este placut lui Dumnezeu (1 Petru 2:18-20)

 Indrumarile date de Petru robilor sunt o aplicare concreta si specifica a unui principiu scriptural mai larg: Noi trebuie sa raspundem in fata oricarei nedreptati care ni se face “cu gandul la Dumnezeu,” sau “pentru cugetul lui fata de Dumnezeu.” Asta inseamna sa avem in vedere voia lui Dumnezeu si slava lui Dumnezeu. Cum ar vrea Dumnezeu sa raspund in aceasta situatie? Cum pot sa-L slavesc mai bine prin modul in care raspund? Cred eu ca aceasta situatie dificila sau acest tratament incorect de care am parte este sub controlul suveran al lui Dumnezeu si ca in infinita Lui intelepciune si bunatate El foloseste aceste circumstante dificile pentru a ma face mai asemenea chipului lui Cristos? (vezi Romani 8:28; Evrei 12:4-11).

Sunt suficient de realist sa-mi dau seama ca in tensiunea emotionala a unei situatii dificile nimeni nu va sta sa ia la rand lista intrebarilor din pasajul precedent. Insa putem si trebuie sa dezvoltam un mod de gandire de felul acesta. De multe ori raspunsul nostru imediat la o actiune nedreapta a altora este mania pacatoasa. La mine asa se intampla. Insa in momentele urmatoare episodului dificil noi putem continua sa tinem mania, sau putem medita la intrebari de felul celor date mai sus si sa permitem Duhului Sfant sa risipeasca mania.

N-am nici o indoiala ca exista miliarde de alte circumstante sau actiuni ale altora care ne ispitesc sa ne maniem. Insa ele nu ne pot face niciodata sa ne maniem. Cauza maniei se gaseste intotdeauna in inimile noastre, de obicei din pricina mandriei sau egoismului.

Probabil ca exista si exceptii care doar intaresc regula, insa putem spune fara sa gresim ca oricare din noi se va mania din vreme in vreme. Nu este o problema—problema este ce facem cu mania. Unii si-o revarsa spre afara, de obicei in cuvinte tari si aspre. Altii o vor exterioriza in moduri mai subtile, de felul luarii in ras sau adresarii de comentarii sarcastice la adresa persoanei care constituie obiectul maniei. Si mai exista un al treilea grup, al celor care au tendinta de a tine in ei mania sub forma resentimentelor. Toate aceste expresii ale maniei sunt pacate.

Deci cum ne vom purta intr-un mod care sa-L onoreze pe Dumnezeu? Mai intai, trebuie sa detectam mania si sa recunoastem ca este un lucru pacatos. Nu putem rezolva problema ei pana nu recunoastem prezenta ei. Apoi trebuie sa ne intrebam de ce ne maniem. Este din cauza mandriei noastre, din cauza egoismului, sau din cauza unui idol al inimii pe care-l protejam? Daca da, trebuie sa ne pocaim nu doar de manie, ci si de mandrie, de egoism, de idolatrie.

Dupa ce ne-am ocupat intr-o oarecare masura de exprimarea maniei prin recunoastere si pocainta, trebuie sa ne schimbam atitudinea fata de persoana sau persoanele ale caror cuvinte sau actiuni ne-au declansat mania. In aceasta trebuie sa ne ghidam dupa cuvintele Scripturii scrise prin Pavel:

 Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Cristos (Efeseni 4:32).

 

Si din nou, tot din apostolul Pavel:

 

Ingaduiti-va unii pe altii, si, daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, asa iertati-va si voi (Coloseni 3:13).

 Daca ne-am exprimat in afara mania, trebuie sa cautam si iertarea persoanei ranite de mania noastra.

In final, trebuie sa-i incredintam lui Dumnezeu ocaziile care ne provoaca mania, indeosebi cand suntem noi insine obiectul maniei altora sau obiectul unui tratament incorect din partea unui sef, a unui sot poruncitor, sau a altuia care ne trateaza nedrept sau incorect.Pentru a ne dizolva emotiile pacatoase, trebuie sa credem ca Dumnezeu este suveran absolut in toate aspectele vietii noastre (atat in cele “bune” cat si in cele “rele”) si ca toate cuvintele si actiunile altora care ne ispitesc la manie fac parte intr-un fel din planurile Lui intelepte si bune prin care doreste sa ne faca mai asemeni Domnului Isus. Trebuie sa realizam ca orice situatie care ne ispiteste sa ne maniem ne poate duce sau la manie pacatoasa sau la Cristos si puterea Lui sfintitoare.

Mai devreme in acest capitol, am afirmat ca subiectul maniei este complex si ca abordarea lui in detaliu nu este in scopul acestei carti. Nadajduiesc insa ca am ajutat sa intelegem ca aproape orice fel de manie este pacatoasa si, desi o putem scuza si tolera in vietile noastre, ea este inacceptabila in ochii lui Dumnezeu. Inainte de a parasi acest subiect, mai exista un aspect al maniei pe care as avrea sa il abordam. Este vorba de…

 MANIA FATA DE DUMNEZEU

Am intalnit cativa crestini care erau suparati pe Dumnezeu dintr-un motiv sau altul. Unii considera ca Dumnezeu i-a lasat balta intr-un oarecare mod; altii simt ca Dumnezeu este pur si simplu impotriva lor. Acum, cand scriu, stau la birou si am in fata o scrisoare in care cineva spune, “Am simtit de atatea ori ca Dumnezeu m-a plesnit direct in fata in momente in care depindeam cu adevarat de El.” Aceasta persoana admite deschis ca este maniata pe Dumnezeu, fiindca a ajuns la concluzia ca Dumnezeu ii sta impotriva.

Ce putem noi spune celor ce sufera cu disperare si simt ca Dumnezeu i-a lasat balta sau chiar s-a intors impotriva lor? Este oare in regula sa fii manios pe Dumnezeu? Cei mai multi psihologi ai vremii noastre ar spune ca da. “Usureaza-ti sentimentele catre Dumnezeu.” Intr-un restaurant chiar am citit pe un afis exprimarea, “Este OK sa te manii pe Dumnezeu. El este baiat mare, poate sa suporte.”Dupa logica mea, asta este o adevarata blasfemie.

Dati-mi voie sa fac o afirmatie, tare si raspicat. Nu este niciodata OK sa te manii pe Dumnezeu. Mania este o judecata morala, si in cazul lui Dumnezeu asta inseamna sa-L acuzi ca a gresit, ca a facut rau. Inseamna sa-L acuzi ca a pacatuit fata de tine neglijandu-te sau purtandu-se necinstit cu tine. Mania poate fi adesea un raspuns la gandul ca Dumnezeu ne datoreaza mai mult decat primim in viata. Drept urmare, Il punem pe Dumnezeu in boxa acuzatilor la tribunalul nostru. Ma gandesc acum la cineva care, in timp ce mama lui era pe moarte de cancer, a spus, “Dupa tot ce a facut mama pentru Dumnezeu, asta-i este multamul.” Fara sa-si aminteasca deloc ca Domnul Isus a suferit o agonie de nedescris ca sa plateasca pentru pacatele ei ca ea sa nu-si petreaca vesnicia in iad, acest om considera ca Dumnezeu ii datora si o viata mai buna pe acest pamant.

Imi dau seama ca credinciosii poat avea si chiar au cateodata rabufniri scurte de manie la adresa lui Dumnezeu. Am simtit si eu aceasta.Insa ar trebui sa realizam repede ca aceasta este pacat si sa ne pocaim imediat.

Ce sa facem, deci, cand suntem ispititi sa ne maniem pe Dumnezeu? Trebuie sa ne “inselam” oare sentimentele si sa traim intr-un fel de alienare de Dumnezeu? Nu, nu aceasta este solutia biblica. Raspunsul sta, intai de toate, asa cum am spus si inainte (capitolul 8), intr-o incredere ferma in suveranitatea, intelepciunea si dragostea lui Dumnezeu.

In al doilea rand, ar trebui sa ne aducem confuzia si perplexitatea inaintea lui Dumnezeu cu umilinta si incredere. Ne putem ruga in felul urmator:

 Doamne, stiu ca ma iubesti, si stiu ca hotararile Tale pentru mine sunt deseori mai presus de intelegerea mea. Recunosc ca sunt confuz in acest moment fiindca nu vad dovada dragostei Tale fata de mine. Te rog, ajuta-ma, prin puterea Duhului Tau, sa ma incred in Tine si sa nu cad in ispita de a fi manios pe Tine.[iv][iv]

 Amintiti-va ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iertator. Chiar si pentru mania noastra fata de El, pe care eu o consider un pacat serios, Cristos a platit prin moartea Sa pe cruce. Deci daca esti manios pe Dumnezeu in inima ta, te invit—nu, ci mai degraba te chem—vino la El cu pocainta si vei avea parte de puterea curatitoare a sangelui lui Cristos, varsat pentru tine pe cruce.

Cred ca multi crestini nu vor sa-si recunoasca mania. Sunt constienti ca aduna ganduri si sentimente negative fata de cineva care nu le-a fost pe plac, insa nu identifica acest lucru ca fiind manie, in nici un caz manie pacatoasa. Ei se focalizeaza pe partile rele ale celuilalt si isi justifica propria reactie. Ei nu-si vad pacatul. In consecinta, pentru ei mania lor este “acceptabila.” Nu simt nevoia s-o indrepte. Ma rog ca Dumnezeu sa foloseasca acest capitol pentru a ne ajuta pe fiecare dintre noi, fie ca avem o manie ocazionala sau una frecventa, sa o recunoastem drept pacat, asa cum este de fapt, si sa luam masurile pentru a o starpi.

CAPITOLUL 15: Mania

[1][i] Robert D. Jones, Uprooting Anger (Phillipsburg, NJ: P & R Publishing, 2005), 13.

[ii][ii] Ii raman indatorat lui Robert Jones pentru aceste ganduri, desi nu l-am citat în mod exact. Pentru cititorii care vor sa aprofundeze subiectul maniei mai mult decat se abordeaza in acest capitol, cartea lui Jones Uprooting Anger este foarte buna.

[iii][iii] Imi dau seama ca in aceste situatii ar trebui sa guverneze principiile casatoriei aratate de Pavel si Petru în Efeseni 5:22-33 şi 1 Petru 3:1-7, insa noi discutam mania care rezulta atunci cand aceste principii nu sunt urmate.

[iv][iv] Din nou, stiu ca am tratat acest subiect doar în parte. Robert Jones are în cartea sa (citata mai sus) un capitol excelent care se ocupa extensiv de subiectul maniei fata de Dumnezeu.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

CARTE-PACATE RESPECTABILE de Jerry Bridges-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM (11)-Mandria

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 11

Mandria

Din toate personajele negative ale Bibliei, probabil ca nici unul nu este mai respingator decat Fariseul care se credea neprihanit, despre care ne povesteste Isus intr-o pilda, si care s-a rugat, “Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, hrapareti, nedrepti, preacurvari sau chiar ca vamesul acesta” (Luca 18:11). Insa ironia este ca in vreme ce-l condamnam, putem cadea cu usurinta in aceeasi atitudine de oameni auto-neprihaniti.

In acest capitol ne vom ocupa de pacatul mandriei—nu de pacatul mandriei in general, ci de anumite feluri de manifestare ale ei care ii ispitesc mult pe cei credinciosi. Vom privi la mandria auto-neprihanirii morale, la mandria doctrinei corecte, la mandria realizarilor proprii, si la mandria unui spirit independent. Pe masura ce incerc sa ating aceste pacate subtile, ma rog sa pot face acest lucru fara a cadea eu insumi in mandria unui duh de critica si severi­tate. Deci dati-mi voie sa declar de la inceput ca nici eu nu sunt scutit de mandrie, in special de aceea care se ascunde in spatele hainei de invatator al altora. Una din problemele cu mandria este ca o putem vedea in altii dar nu in noi insine. Si eu sunt foarte atent la cuvintele lui Pavel, “Tu deci, care inveti pe altii, pe tine insuti nu te inveti?” (Romani 2:21). Deci va rog sa va uniti cu mine in a-I cere lui Dumnezeu sa ne descopere fiecaruia din noi mandria pe care El o vede in noi. Ca acest subiect este esential se vede din faptul ca atat Iacov cat si Petru ne avertizeaza, “Dumnezeu sta impotriva celor mandri” (Iacov 4:6; 1 Petru 5:5).

 MANDRIA AUTO-NEPRIHANIRII MORALE

Mandria Fariseului din pilda Domnului Isus a fost ceea ce s-ar putea numi auto-neprihanire morala. Ea se manifesta printr-un sentiment de superioritate morala in comparatie cu alti oameni. Acest tip de mandrie nu se rezuma doar la cei credinciosi. Poate fi gasita in domeniul politic si cultural, atat intre liberali cat si intre conservatori. Oricine se crede, de exemplu, superior din punct de vedere moral in orice domeniu, fie el politic, economic, sau al ingrijirii mediului, este posibil sa se faca vinovat de pacatul unei auto-neprihaniri morale, al unei neprihaniri de sine. Este trist ca acest tip de mandrie este foarte raspandit si intre credinciosii evanghelici conservatori.

Astazi, cand societatea in intregul ei comite si tolereaza pacate flagrante de felul imoralitatii, divortului foarte usor, stilului de viata homo­sexual, avortului, betiei, folosirii drogurilor, lacomiei de avere, si a altor pacate flagrante si scandaloase, este asa de usor sa cadem in pacatul superioritatii morale si al auto-neprihanirii. Din pricina ca noi nu comitem astfel de pacate, ne este usor sa ne simtim superiori din punct de vedere moral si sa privim cu o anumita doza de dispret si desconsiderare la acei care le practica. Nu ca pacatele mentionate mai sus n-ar fi serioase si n-ar provoca destramarea esentei societatii in care traim. Ele sunt cu totul si cu totul serioase, si eu ii respect pe acei lideri crestini din zilele noastre care ridica un glas profetic impotriva lor. Insa pacatul in care cadem noi insine este pacatul auto-neprihanirii morale si al duhului rezultant de dispretuire a celor care practica astfel de lucruri. De fapt, Domnul Isus spune aceasta pilda cu Fariseul si vamesul “pentru unii care se incredeau in ei insisi ca sunt neprihaniti, si dispretuiau pe ceilalti” (Luca 18:9).

Indraznesc sa spun ca dintre toate pacatele subtile de care ne ocupam in aceasta carte, mandria superioritatii morale este poate cea mai des intalnita, dupa pacatul lipsei de evlavie. Insa desi este atat de raspandita printre noi, este greu sa o depistam datorita faptului ca toti o avem intr-o masura sau alta. De fapt, se pare ca avem o placere perversa sa discutam cat de ingrozitor de stricata este societatea in care traim. Cand ne antrenam in acest fel de gandire sau de conversatie, ne facem vinovati de mandria superioritatii morale.

Cum ne putem deci pazi de pacatul neprihanirii de sine? Mai intai, cautand o atitudine de umilinta bazata pe adevarul ca “prin harul lui Dumnezeu suntem ce suntem.” Desi pentru unii aceasta expresia s-a cam banalizat, ea este adevarata pentru noi toti. Daca suntem integri din punct de vedere moral, si mai ales daca suntem credinciosi care cauta sa traiasca o viata morala fara pata, este doar pentru ca harul lui Dumnezeu ne-a cucerit. In mod natural, nici unul din noi nu este integru din punct de vedere moral. Dimpotriva, toti ar trebui sa spunem cum a spus David, “Iata ca sunt nascut in nelegiuire, si in pacat m-a zamislit mama mea” (Psalmul 51:5). In loc decat sa ne simtim superiori moral fata de acei ce traiesc in pacate flagrante vrednice de condamnare, ar trebui sa fim adanc recunoscatori ca Dumnezeu prin harul Sau ne-a pazit, sau ne-a rascumparat dintr-un astfel de stil de viata.

O alta modalitate prin care ne putem pazi de mandria neprihanirii de sine este prin a ne identifica inaintea lui Dumnezeu cu societatea pacatoasa in care traim. Dupa captivitatea Babiloniana, cand multi dintre Iudei s-au intors in tara lui Iuda, Ezra, un carturar priceput in Legea lui Moise s-a intors sa invete pe popor legile lui Dumnezeu. Scriptura ne spune de Ezra ca “isi pusese inima sa adanceasca si sa implineasca Legea Domnului, si sa invete pe oameni in mijlocul lui Israel legile si poruncile” (Ezra 7:10). Ezra a fost in mod evident un om evlavios care a trait o viata exemplara.

Si totusi intr-o ocazie in care a aflat de unele pacate ascunse din popor, el s-a identificat cu pacatul lor, chiar daca el insusi nu era vinovat. Cititi rugaciunea lui din Ezra 9:6: “Dumnezeule, sunt uluit, si mi-e rusine, Dumnezeule, sa-mi ridic fata spre Tine. Caci faradelegile noastre s-au inmultit deasupra capetelor noastre, si greselile noastre au ajuns pana la ceruri.” Remarcati felul in care el s-a inclus pe sine insusi in aceasta marturisire a vinovatiei: “faradelegile noastre” si “greselile noastre.” Cand vedem degradarea crescanda din societatea noastra, noi ar trebui sa adoptam atitudinea lui Ezra. Daca facem asa, vom fi scutiti de mandria neprihanirii de sine.

 MANDRIA DOCTRINEI CORECTE

O ruda foarte apropiata a mandriei morale este mandria doctrinei corecte, presupunerea ca toate convingerile mele doctrinare, oricare ar fi ele, sunt corecte, si oricine are o alta convingere este inferior, prin comparatie, din punct de vedere teologic. Toti acei carora le pasa cat de cat de doctrina sunt susceptibili la aceasta forma de mandrie. Indiferent daca suntem Arminieni sau Calvinisti, daca subscriem la teologia dispensationalista sau amilenista, sau poate am adoptat o forma de teologie eclectica, suntem tentati sa consideram convingerile doctrinare proprii ca fiind cele corecte si sa privim cu un anumit grad de dispret catre cei care cred altfel decat noi. Si apoi, pentru a completa spectrul acestui tip de mandrie, sunt si din acei care nu considera doctrina ca fiind importanta si din acest motiv privesc cu dispret la cei ca noi, care o consideram foarte importanta. Cu alte cuvinte, aceasta forma de mandrie este mandria propriului sistem de convingeri, indiferent care ar fi el, si atitudinea ca prin ceea ce credem le suntem superiori din punct de vedere spiritual altora care nu cred la fel.

In 1 Corinteni 8, Pavel se ocupa de aceasta forma de mandrie cand discuta problema folosirii sau respingerii mancarii jertfite idolilor. Unii din credinciosii din Corint au spus ca a manca din lucrurile jertfite idolilor este un lucru permis in contextul libertatii sau slobozeniei crestine. Pavel nu contrazice aceasta con­cluzie, insa ii mustra pentru mandria doctrinala care venea din convingerea lor. El le scrie, “In ce priveste lucrurile jertfite idolilor, stim ca toti avem cunostinta. Dar cunostinta ingamfa pe cand dragostea zideste” (1 Corinteni 8:1). Pavel este de acord cu “cunostinta” lor—adica cu convingerea lor doctrinala in ceea ce priveste carnea jertfita idolilor—insa ii acuza de mandrie doctrinala. “Cunostinta” lor i-a dus la ingamfare.

Daca Calvinismul sau Arminianismul sau dispensationalismul, sau convingerile tale legate de vremurile din urma, sau dispretul tau fata de orice convingeri doctrinale, te fac sa simti o superioritate fata de cei care au alte pareri, probabil ca te faci vinovat de pacatul mandriei doctrinale. Nu sugerez prin aceasta ca n-ar trebui sa cautam sa cunoastem adevarurile Scripturii si sa ne formam convingeri doctrinale despre subiectele din Scriptura; ceea ce vreau sa spun este ca ar trebui sa ne tinem convingerile cu umilinta, realizand in acelasi timp ca multi oameni evlaviosi si capabili din punct de vedere teologic au poate convingeri diferite de ale noastre.

Odata am fost rugat sa fac un comentariu asupra unei carti care prezenta un sistem de sfintire cu care eu nu pot fi deloc de acord. In scrisoarea pe care am intocmit-o am scris asa: “Va rog remarcati faptul ca va prezint ‘lucruri cu care personal nu sunt de acord,’ nu lucruri in care [autorul] greseste. Cand ajung in ceruri, s-ar putea sa aflu ca eu am crezut gresit.”

Daca am scris astfel, inseamna oare ca convingerile mele nu mai sunt tot asa de puternice ca inainte? Deloc. Ba mai mult, dupa ce am citit cartea, convingerile mele erau si mai puternice. Dar am vrut sa exprim faptul ca eu imi tin in umilinta convigerile si-l tratez pe autorul cartii cu acelasi respect cu care ii tratez si pe cei ale caror pareri in ceea ce priveste sfintirea sunt identice cu ale mele. (Imi dau seama ca prezentandu‑ma pe mine insumi drept exemplu de umilinta pot sa par in ochii unora drept “mandru de umilinta mea.” Cred ca nu este cazul, si stiu ca exista alte ocazii cand n-am fost atat de generos si respectuos fata de cei cu pareri contrare).

Insa scopul acestei sectiuni a fost sa scoata in evidenta pericolul mandriei doctrinale si sa va indemn sa va ganditi si sa va rugati pentru a descoperi daca nu cumva acesta este unul din “pacatele acceptabile” pe care nu l-ati realizat pana acum. Daca credeti ca ar putea fi, va sugerez sa invatati pe de rost si sa va rugati cu privire la versetul despre “cunostinta care ingamfa,” din 1 Corinteni 8:1. Apoi incercati sa identificati alte zone mai precise in care sunteti tentati sa fiti mandri din punct de vedere doctrinal, si cereti-I lui Dumnezeu sa va faca in stare sa va tineti convingerile intr-un duh de umilinta autentica.

 MANDRIA REALIZARILOR PROPRII

Scriptura ne invata ca in general exista o relatie de cauza-efect intre straduinta (sau munca asidua) si succes—in orice activitate, in invatatura, in sport, in afaceri sau in meserie. De exemplu, Proverbe 13:4 spune, “Lenesul doreste mult, si totusi, n-are nimic, dar cei harnici se satura.” Iar Pavel il indeamna pe Timotei in legatura cu lucrarea sa de slujire, “Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care n-are de ce sa-i fie rusine” (2 Timotei 2:15). Iar Pavel s-a purtat aspru cu sine insusi in propria sa lucrare (vezi 1 Corinteni 9:26-27; Filipeni 3:12-14).

Cu toate acestea, Scripturile ne invata ca succesul in orice lucru de care ne apucam depinde de vointa suverana a lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel 2:7; Psalmul 75:6-7; Hagai 1:5-6). Dupa cum ne invata pasajul din 1 Samuel, “Domnul saraceste si El imbogateste, El smereste si El inalta.” Doi studenti de la aceeasi specializare pot fi amandoi foarte preocupati cu studiul, si totusi unul din ei exceleaza si primeste note mari, in timp ce al doilea cu greu se mentine peste medie. De unde aceasta diferenta? Dumnezeu i-a dat unuia o abilitate inte­lectuala mai mare sau l-a crescut intr-o familie care l-a provocat si l-a stimulat in dezvoltarea lui intelectuala. Indiferent care ar fi cauza, capacitatea de a realiza ceva sau de a avea succes intr-un oarecare domeniu vine pana la urma de la Dumnezeu.

Am privit in capitolul 10 la Deuteronomul 8:17-18 cand am discutat subiectul atitudinii de recunostinta. Insa motivul pentru care trebuie sa aducem multumiri cand avem parte de succes este ca Cel ce ne da puterea sa reusim este Dumnezeu. Nu exista “om care s-a realizat prin sine insusi”—cu alte cuvinte, nu exista om (sau femeie) care “s-a ridicat singur tragandu-se de sireturi.” Din punct de vedere omenesc, el poate sa para ca a reusit prin tenacitatea lui iesita din comun si prin multa sudoare. Insa cine a pus in el spiritul antreprenorial si simtul de om de afaceri care au facut posibila reusita? Cu siguranta ca Dumnezeu.

Corintenilor celor mandri, Pavel le scrie, “Caci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care sa nu-l fi primit? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l‑ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). Deci ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit? Nimic. Intelectul nostru, abilitatile si darurile noastre naturale, sanatatea si oportuni­tatile de reusita vin toate de de la Dumnezeu. N-avem nimic in stare sa ne aduca succesul care sa nu-l fi primit de la Dumnezeu.

Deci de ce sa ne laudam, in mod deschis sau intr-un mod mai subtil (in care ne place sa ne laudam insa n-am vrea sa parem ca ne laudam)? In ambele cazuri ne laudam pentru ca nu am ajuns sa recunoastem ca succesul vine de la Dumnezeu. Sigur, tu ai depus un efort mare, insa cine ti-a dat abilitatea si dorinta de a reusi? Si cine a binecuvantat eforturile tale? La urma urmelor, toate vin de la Dumnezeu.

Pentru mine, oamenii cei mai ciudati sunt acei laudarosi care se lauda in gura mare ca toti sa stie ca secretul succesului lor in afaceri sau in orice altceva este munca si doar munca! Te-ai astepta la asa ceva de la un necredincios, insa cand un credincios spune asa, este de-a dreptul revoltator. Si ceilalti dintre noi, care vorbim mai putin, putem sa-L ofensam tot asa de mult pe Dumnezeu cand vorbim de succesul nostru, sau de succesul copiilor nostri, fara sa recunoastem si sa dam credit lui Dumnezeu pentru binecuvantarile Sale revarsate cu multa indurare.

La fel ca multe familii, in perioada Craciunului eu si sotia primim scrisori cu informatii personale de la diversi prieteni si cunostinte. Ocazional, in cate o scrisoare citim ceva de felul: “Fiul nostru John a absolvit summa cum laude la Universitatea cutare [si dau numele unei universitati de renume ca Harvard, Yale, Stanford sau alta].” Nu e nimic rau in a comunica o astfel de veste buna familiei si prietenilor. Insa exprimata in modul de mai sus, o astfel de scrisoare comunica idea, “Nu-i asa ca fiul nostru este deosebit de inteligent?” fara a specifica sau fara a recunoaste faptul ca abilitatea lui intelectuala vine de la Dumnezeu.

Daca vrem sa evitam pacatul subtil al mandriei legata de realizarile copiilor nostri, ne-am putea exprima in felul urmator: “Fiul nostru John a absolvit summa cu laude de la universitatea cutare. Realizam din toata inima ca abilitatile lui intelectuale vin de la Dumnezeu, si-I suntem profund recunoscatori Lui pentru acest lucru. Stim ca El n-a ales sa-i binecuvanteze pe toti cu posibilitatile cu care l-a dotat pe John. De aceea am incercat sa insuflam in John aceasta atitudine de multumire si sa-l invatam ca abilitatile sale academice sunt o ispravnicie care i-a fost incredintata de Dumnezeu spre a fi folosita spre folosul altora si spre slava Domnului.”

Nu ma indoiesc ca alti parinti care ar primi o astfel de scrisoare de la prieteni s-ar bucura alaturi de parintii lui John de binecuvantarea lui Dumnezeu aratata lui. Insa dincolo de o astfel de recunoastere, multi parinti, de bine sau de rau, vor simti o anumita invidie fiindca copiii lor sunt mai obisnuiti, sau n-au ajuns la un nivel asa inalt. Evident, am folosit exemplul excelentei academice doar pentru a ilustra un principiu, insa acelasi lucru ar fi adevarat si daca John ar fi fost selectionat drept jucatorul anului ca mijlocas ofensiv al echipei campioane la fotbal, sau daca John ar activa in lumea afacerilor, si ar fi fost promovat in pozitia de vice-presedinte al unei companii de succes.

Deci fie ca este vorba de succesul nostru sau al copiilor nostri, si indiferent in ce domeniu, a nu recunoaste ca succesul a venit pana la urma de la Dumnezeu ne duce spre mandria realizarilor personale, mandrie care nu-L onoreaza pe Dumnezeu. Si aceasta forma de mandrie este pacat—evident, un pacat subtil, insa este un pacat.

Un alt aspect al mandriei realizarilor proprii este dorinta exagerata de a primi recunoastere. Fiecare din noi se bucura de aprecierile primite pentru o lucrare bine facuta sau pentru ani indelungati de activitate frumoasa, la locul de munca sau in biserica. Insa care este atitudinea noastra cand facem un lucru bine si nu primim recunoasterea? Suntem dispusi sa lucram in chiar in obscuritate, sa ne facem lucrarea ca pentru Domnul, sau devenim deranjati ca nu suntem apreciati?

Doua principii din Scriptura ne ajuta sa ne pazim de o dorinta pacatoasa de a fi apreciati. Mai intai, ar trebui sa ne amintim de cuvintele Domnului Isus din Luca 17:10, “Tot asa si voi, dupa ce veti face tot ce vi s-a poruncit, sa ziceti: Suntem niste robi netrebnici; am facut ce eram datori sa facem.” Cand am facut ceva bine sau am slujit cu credinciosie multi ani, atitudinea noastra ar trebui sa fie, “Am facut ce eram dator sa fac.”

In al doilea rand, ar trebui sa invatam ca orice recunoastere pe care o primim, indiferent de sursa ei imediata, vine in cele din urma de la Dumnezeu. Cel ce coboara pe unul sau ridica pe altul este Dumnezeu (vezi Psalmul 75:6-7). Unind aceste doua principii vom spune, “Totul este har. Nu merit nimic si tot ce primesc, inclusiv recunoasterea, este doar harul Sau. De aceea, daca n-o primesc, nu ma voi agita.”

 UN SPIRIT INDEPENDENT

Inainte de a incepe cartea aceasta, am trimis o lista de pacate “acceptabile” la aproximativ cincisprezece oameni aflati in lucrarea crestina, rugandu-i sa adauge la ea pacate pe care eu le-am omis. De la vreo doi barbati care slujesc in lucrarea cu studentii si tinerii, am primit sugestia de a include in lista mandria unui duh independent. Acest duh se exprima mai ales in doua moduri: impotrivirea fata de autoritate, mai ales fata de autoritatea spirituala, si o atitudine de respingere a invataturii si sfatului.

Deseori aceste doua atitudini merg mana in mana. Cand suntem tineri ne vine sa credem ca stim totul. Sau, cum s-a expimat un prieten, “Nu stim cat de mult nu stim.” Pe cand eram tanar si necasatorit, am locuit cu doua familii care aveau copii. Acum imi amintesc cu rusine cum ii judecam in sinea mea pentru felul in care-si cresteau copiii. Ce mandrie! Eram tanar si singur, fara absolut nici o experienta in materie de crestere a copiilor, si totusi credeam ca stiu mai mult decat ei.

In lucrarea organizatiei Navigatorilor, ne izbim deseori de o atitudine similara din partea angajatilor noi si neexperimentati. La inceput, acestora li se aloca de obicei responsabilitati interne, fiind pusi sa lucreze sub indrumarea unuia mai experimentat. Totusi, de multe ori au atitudinea ca ei stiu mai bine despre lucrare decat cel pus sa-i invete. Drept urmare, deseori nu sunt dispusi sa se supuna autoritatii sau indrumarii angajatilor mai maturi.

Totusi, Biblia este clara in privinta supunerii fata de autoritate. Din mai multe pasaje din Scriptura la care am putea privi, unul care este cel mai clar in legatura cu acest subiect se afla la Evrei 13:17:

 Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinand, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos

 Scriitorul epistolei catre Evrei probabil ca s-a gandit la autoritatea spirituala a batranilor bisericii locale. Cu toate acestea, principiile supunerii si disponibilitatii de a te lasa invatat se aplica la orice situatie in care cineva este sub tutela si instruirea unui credincios mai matur. Si mandria unui spirit indepen­dent ne face nedispusi sa invatam si sa ne supunem.

Imi aminesc bine seara in care m-am confruntat prima data cu invatatura din Evrei 13:17. Eram pe atunci ofiter nu de multa vreme in marina Statelor Unite. Intelegeam foarte bine conceptul supunerii in fata structurii de autoritate pe un vas de navigatie, si nici in timpul scolii nu avusesem indoieli si probleme legate de autoritatea invatatorilor si profesorilor mei. Insa idea unei autoritati spirituale, in fata careia trebuia sa ma supun, era pentru mine noua si radicala. Ii sunt recunoscator lui Dumnezeu ca m-a confruntat cu acest principiu exact la momentul potrivit, fiindca asa s-a intamplat incat chiar in seara urmatoare am ajuns in contact cu lucrarea Navigatorilor, care pune accentul pe ucenicizarea si mento­rarea de la om la om. Fiindca acceptasem deja noua invatatura referitoare la supunerea in fata autoritatii spirituale, m‑am lasat invatat si am raspuns bine la faptul de a ma lasa ucenicizat de altul.

Impotrivirea fata de autoritatea spirituala si duhul de a nu te lasa invatat nu se limiteaza doar la studenti si la adultii tineri. Cateodata remarc aceasta atitudine si in studiile biblice tinute cu adultii mai in varsta. Uneori primesc la invatatura pe care o predau un raspuns de felul, “Ei bine, eu cred ca lucrurile stau asa si pe dincolo.” Nu se sustine cu Biblia parearea contrara, ci este doar o simpla opinie personala. Cu toate acestea, in mintea lui sau a ei, aceasta opinie are autoritate. Nu exista dorinta de confruntare cu invatatura Scripturilor.

Si totusi Biblia ne arata clar valoarea unei atitudini potrivite in a te lasa invatat. In mod special cartea Proverbelor are multe de spus despre acest subiect. Sa luam, de exemplu, urmatoarele fraze din primele capitole din Proverbe:

 Fiule, daca vei primi cuvintele mele, daca vei pastra cu tine invataturile mele… (Proverbe 2:1)

 Fiule, nu uita invataturile mele, si pastreaza in inima ta sfaturile mele! (Proverbe 3:1)

 Ascultati, fiilor, invatatura unui tata, si luati aminte, ca sa pricepeti (Proverbe 4:1)

 Fiule, ia aminte la intelepciunea mea, si pleaca urechea la invatatura mea (Proverbe 5:1)

 Fiule, pastreaza cuvintele mele, si tine la tine sfaturile mele (Proverbe 7:1)

 Desi toate aceste texte din Scriptura sunt scrise in contextul relatiei dintre tata si fiu, ele exprima toate principiul de a fi dispus sa te lasi invatat: o disponibilitate, chiar o dorinta, de a invata de la cei care sunt mai maturi in viata de credinta.

Pentru echilibrarea acestei sectiuni, vreau sa va spun ca autoritatea spiri­tuala nu inseamna ca cineva are autoritatea sa-ti porunceasca cu cine sa te insori (sau sa nu te insori) sau unde sa lucrezi. Ea inseamna ca cineva are pe inima binele tau si poate sa te sfatuiasca in aceste probleme si in altele, cu sfaturi intelepte si biblice. Inseamna ca cei mai maturi decat tine te pot ajuta sa cresti si sa te maturizezi in viata crestina, astfel incat sa fii in stare sa ajuti pe altii.

Acum, sa ne intoarcem la scopul principal al acestei carti, acela de a identifica pacatele subtile din vietile noastre. Un lucru care s-ar putea sa va suprinda este ca unele din practicile identificate drept pacate in acest capitol nu sunt considerate de obicei pacate. Asta din pricina ca ele sunt atat de obisnuite si de acceptate intre crestini incat nici nu ne mai gandim ca ar fi pacate. Sau, chiar daca am fi de acord ca sunt pacate, le observam in altii dar nu in noi.

Deci, dragul meu, roaga-te in legatura cu acest capitol, cerand lui Dumnezeu sa te ajute sa‑ti amintesti tendintele tale de mandrie in aceste domenii, si apoi sa le poti marturisi drept pacate. Facand acest lucru, nu uita promisiunea lui Dumnezeu din Isaia 66:2: “Iata spre cine Imi voi indrepta privirile: spre cel ce sufera si are duhul mahnit, spre cel ce se teme de cuvantul Meu.”

CARTE –PACATE RESPECTABILE–de Jerry Bridges-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM-(9)-Nemultumirea

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 9

Nemultumirea

Ingrijorarea este o nesiguranta plina de teama in legatura cu viitorul, fie pe termen scurt (ca in zborurile mele cu avionul) fie pe termen lung, ca de exemplu in cazul pierderii unui loc de munca. Frustrarea este de obicei rezultatul unui eveniment imediat care mi-a blocat planurile sau dorintele. Nemultumirea, subiectul prezentului capitol, vine deseori din circumstante neplacute de care ne izbim mereu si pe care nu le putem schimba.

Inainte, insa, de a intra in subiect vreau sa recunosc ca exista o nemultumire care este legitima. Fiecare dintre noi ar trebui sa fie, intr-o anumita masura, nemultumit de nivelul cresterii sale spirituale. Daca nu avem aceasta nemultumire, ne oprim din crestere. Mai exista si ceea ce s-ar putea numi o nemultumire profetica fata de nedreptate si alte rele din societate, cuplata cu dorinta de a vedea o schimbare pozitiva. Subiectul acestui capitol este nemultu­mirea pacatoasa care afecteaza negativ relatia noastra cu Dumnezeu.

De fapt, cele mai frecvente atentionari din Scriptura referitoare la nemultumire se refera la bani si avutii, insa in acest capitol doresc sa abordez o forma de nemultumire si mai raspandita intre crestinii dedicati, o atitudine care poate fi declansata de situatii persistente, cateodata imposibil de schimbat, care ne pun credinta la incercare.

Iata cateva exemple de astfel de situatii:

 ·         Un loc de munca unde nu suntem impliniti sau unde castigam putin

·         Lipsa unui partener de viata in floarea varstei sau ulterior

·         Incapacitatea de a naste copii

·         O casnicie nefericita

·         Dizabilitati fizice

·         Stare de sanatate precara

 Sunt sigur ca sunt si alte circumstante dureroase pe care nu le-am cuprins in aceasta lista. Insa indiferent care ar fi acestea, adevarurile enuntate in acest capitol se aplica tuturor acestor situatii.

Pe langa aceaste circumstante cu adevarat dureroase, cauza nemultumirii noastre poate fi adeseori triviala. Eu nu sunt priceput la chestiuni administrative, asa ca daca sunt supus mult timp la astfel de probleme ma simt stresat si sunt ispitit sa fiu nemultumit. Evident, necesitatea de a ma ocupa cu detalii administrative este o nimica-toata comparata cu situatiile insirate mai sus. Insa am mentionat-o pentru a scoate in evidenta ca indiferent cat de bune ar fi circumstantele in care ne gasim, vorbing in general, exista totusi cate un lucru marunt care ne poate produce nemultumire.

Nu sunt strain de unele din aceste stari foarte dificile. Aveam aproape treizeci si patru de ani cand m-am casatorit, deci am gustat putin din singuratatea vietii de adult. Chiar si dupa aceea m-am luptat cu o anumita nemultumire la meciurile de fotbal sau baschet ale fiului nostru cand vedeam ca sunt cu cel putin zece ani mai in varsta decat ceilalti parinti care asistau la meci. Si apoi mai am si niste dizabilitati fizice. Toata viata am suferit de probleme de vedere si de auz, pentru care nu exista tratament. N-am putut sa joc baseball ca ceilalti copii. Si astazi, desi sunt mai in varsta, aceste dizabilitati de totdeauna ma deranjeaza, ca sa nu spun ca-mi fac viata dificila.

N-am intentia ca acest ultim paragraf sa sune ca si cand mi-as plange de mila. Sunt gata sa recunosc ca circumstantele cu care ma confrunt eu sunt minore in comparatie cu ale altor credinciosi. Insa vreau sa stiti ca daca va luptati cu nemultimiri, sunt si eu alaturi de voi. Poate imprejurarile voastre sunt mai dificile ca ale mele toate, insa adevarul este faptul de a fi sau de a nu fi multumiti tine mai mult de raspunsul nostru in fata imprejurarilor vietii decat de gradul lor de dificultate.

Oricare ar fi situatia care ne provoaca nemultumirea, si oricat de severa ar fi ea, trebuie sa recunoastem ca nemultumirea este pacat. Aceasta afirmatie ar putea surprinde pe multi. Suntem atat de obisnuiti sa raspundem in fata imprejurarilor dificile cu ingrijorare, frustrare sau nemultumire incat le consideram reactii normale la diferitele vicistitudini ale vietii. Insa daca ne vine sa gandim astfel, asta nu dovedeste decat ca aceste pacate sunt  foarte subtile si ca ne este foarte usor sa le consideram acceptabile. Cand nu realizam insa ca acest mod de raspuns este un pacat, nu ne deosebim cu nimic de necredinciosii care nu-L includ defel pe Dumnezeu in ecuatia vietii lor. Si am ajuns iarasi la lipsa evlaviei drept cauza de temelie a tuturor celorlalte pacate.

Scopul primordial al acestei carti este acela de a ne ajuta sa confruntam prezenta acestor multor pacate subtile in noi si sa recunoastem faptul ca intr-o mare masura ele ne-au ajuns acceptabile. Le toleram in noi fara sa ne deranjeze prea mult. Asta le face si mai periculoase fiindca, pe langa pacatul in sine ele pot deschide usa inimii noastre catre alte pacate mai mari. Nemultumirea, de exemplu, poate duce foarte lesne la resentiment si amaraciune fata de Dumnezeu si de alti oameni.

Al doilea scop al acestei carti este acela de a sugera cai de a confrunta aceste pacate, chiar daca sectiunile care se ocupa de asta recunosc ca sunt scurte. Si veti vedea insa, trecand prin aceste capitole ca, pentru mine, calea principala de atac este folosirea versetelor potrivite din Scripturi. La urma urmei, in rugaciunea Sa de Mare Preot, Domnul Isus s-a rugat, “Sfinteste-i prin adevarul Tau: Cuvantul Tau este adevarul” (Ioan 17:17). In timp ce expresia “cuvantul adevarului” se refera in principal la evanghelie, ea include cu siguranta adevarul vointei morale a lui Dumnezeu din toata Scriptura cat si cuvintele de invatatura si incurajare care ne ajuta sa implinim aceasta vointa morala a Lui.

Am amintit deja Psalmul 139:16 ca fiind pasajul din Scriptura care ma ajuta in frustrari. Dar acelasi adevar al faptului ca Dumnezeu a randuit zilele noastre cu toate urcusurile si coborasurile lor, cu binecuvantarile si dezamagirile lor, ne poate ajuta (si pe mine ma ajuta) in imprejurarile care ne produc nemultumire. Indiferent de circumstantele tale, si si indiferent cat de dificile ar fi ele, adevarul este ca ele sunt randuite de Dumnezeu ca parte a planului Sau general pentru viata ta. Dumnezeu nu face nimic, sau nu permite nimic, fara un scop. Toate scopurile Sale, oricat de misterioase si de imprevizibile ne-ar putea parea noua, sunt toate pentru slava Sa si in cele din urma pentru binele nostru.

Iar pentru aceia dintre noi care se confrunta cu dizabilitati fizice, sau chiar cu problema infatisarii lor fizice, Psalmul 139:13 poate fi de folos. “Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele.” Dumnezeu a format El Insusi ADN-ul si alti factori biologici care determina caracteristicile noastre fizice incat psalmistul poate spune, “Dumnezeu m-a format in pantecele mamei mele.” Este un adevar incredibil! Tu si eu suntem cum suntem din punct de vedere fizic pentru ca asa ne-a creat Dumnezeu. Iar El ne-a facut asa cum suntem fiindca asa putem implini cel mai bine planurile Sale cu noi. Pentru unii din cei cu dizabilitati fizice severe, acest plan pentru ei pare fara sens. Insa daca credem ca suntem ce suntem fiindca asa ne-a facut Dumnezeu, vom putea invata sa ne acceptam handicapul si sa credem ca Domnul il poate folosi pentru gloria Sa.

Psalmul 139:13 poate fi de ajutor acelora dintre noi care au parte de un anumit grad de limitari fizice. Sigur, el nu se refera la toate domeniile vietii, insa poti fi sigur ca in Biblie vei putea gasi alte texte specifice care se potrivesc circumstantelor tale individuale.

Cu mai multi ani in urma un prieten mi-a dat niste versuri scrise de Amy Carmichael, avand titlul “In acceptare gasesti pacea.” In primele patru strofe Amy zugraveste imaginea persoanei in suferinta care cauta pacea in uitare, in activitate febrila, in separare si retragere, si chiar in supunerea in fata inevitabilului. In cele din urma, in cea de-a cincea strofa, cel ce sufera gaseste usurare in aceste cuvinte:

 El a zis, “Voi accepta intristarea zdrobitoare

Pe care Dumnezeu maine

O va explica fiului Sau.”

Atunci tulburarea din adancul sau s-a potolit,

N-au fost degeaba cuvintele, nu degeaba:

Caci in acceptare gasesti pacea.[i]

 Un aspect de abordare a circumstantelor dezamagitoare neatins de Amy Carmichael este acela al resemnarii insotite deseori de ranchiuna, in cazul cand nu mai avem alta varianta. Ne putem resemna in fata circumstantelor care stim ca nu se mai schimba, pastrand insa in inimile noastre o nemultumire mocnita. Insa, asa cum a exprimat foarte bine Amy, nici in resemnare nici in supunere nu gasim pace, ci doar in acceptare.

Acceptarea inseamna ca tu accepti circumstantele prin care treci ca si cum vin de la Dumnezeu, crezand cu tarie ca El stie fara sa greseasca ceea ce este mai bine pentru tine, si ca in dragostea Sa El planifica doar ceea ce-ti este mai bine. Ajungand apoi la o stare de acceptare, poti sa-I ceri lui Dumnezeu sa-ti dea voie sa folosesti circumstantele dificile pentru a-L glorifica. In acest fel te-ai mutat de la atitudinea de victima la atitudinea de slujire. Incepi atunci sa intrebi, “Doamne, cum pot sa-mi folosesc dizabilitatea (sau orice alta circumstanta dificila) pentru a Te servi pe Tine si a Te glorifica?”

Poate intrebi, “Dar n-ar trebui oare sa ma rog pentru vindecare fizica sau pentru usurarea altor situatii dureroase?” Da, suntem invitati sa ne rugam pentru astfel de situatii, dar trebui sa o facem intotdeauna cu convigerea ferma ca Tatal nostru din ceruri, infinit de intelept si de iubitor, stie ce este mai bine pentru noi, si cu disponibilitatea sa acceptam raspunsul Sau pentru noi.

Dupa moartea primei mele sotii, un prieten mi-a trimis un mesaj cu urmatorul citat dintr-un autor necunoscut:

 Doamne, sunt dispus

Sa primesc ce-mi dai,

Sa-mi lipseasca ceea ce-mi opresti,

Sa renunt la ceea ce Tu-mi iei.

 Evident, la acel moment, gandul de a nu ma mania pe Dumnezeu ca mi-a luat sotia era potrivit pentru mine. Dar daca ar fi sa ajungi complet handicapat printr-un accident nefericit, vei putea oare sa spui, “Doamne, sunt gata sa accept aceasta dezabilitate invalidanta pe care Tu mi-ai dat-o”? Sau daca esti singur, fara perspectiva casatoriei, ai fi gata oare sa spui, “Doamne, sunt dispus sa fiu lipsit de ceea ce Tu nu mi-ai oferit”?

In urma cu cativa ani, am avut parte de o dezamagire zdrobitoare si umilitoare. Pe atunci nu cunosteam strofa anonima de mai sus, dar cunosteam Iov 1:21: “[Iov] a zis: “Gol am iesit din pantecele mamei mele, si gol ma voi intoarce in sanul pamantului. Domnul a dat, si Domnul a luat, binecuvantat fie Numele Domnului!” In dimineata urmatoare, am ingenuncheat inaintea Domnului si am zis, “Doamne, Tu ai dat si Tu ai luat inapoi; binecuvantat sa fie Numele Tau.” Prin acel text din Scriptura si prin acea rugaciune, Dumnezeu m-a facut in stare sa renunt la ceea ce El imi luase. N-am stiut atunci ca acea experienta era doar un antrenament pentru provocarea cu mult mai mare de mai tarziu, cand aveam sa-mi iau ramas bun de la sotia mea.

Observati ca in acest capitol, ca si in cel precedent, exista o tema care se repeta. Aceasta tema este importanta unei increderi neclatinate in suverantitatea, intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu in toate circumstantele vietii noastre[ii] Indiferent daca aceste circumstante sunt pe termen scurt sau pe termen lung, capacitatea noastra de a le raspunde intr-un mod care sa-L onoreze pe Dumnezeu si care sa-I placa lui Dumnezeu depinde de capacitatea si disponibilitatea noastra de a-i aduce Lui aceste lucruri, ca El sa se ocupe de ele. Si trebuie sa facem acest lucru prin credinta; adica, trebuie sa credem ca ceea ce ne descopera Biblia in legatura cu aceste atribute ale lui Dumnezeu este foarte adevarat si ca Dumnezeu a adus sau a ingaduit aceste circumstante in vietile noastre cu scopul ca El sa fie onorat si pentru binele nostru suprem.

In final, inteleg ca ocupandu-ne de subiectul nemultumirii am atins probabil si unele puncte sensibile. Poate pe unii i-a deranjat cand am pus peste nemultumire eticheta de “pacat.” Poate ai spus in tine insuti, Ei, daca el ar sti situatia mea, n-ar mai fi atat de slobod la gura si gata sa-mi tina predici. Este adevarat, nu stiu situatia ta exacta, dar scriu ca unul care s-a luptat si el cu multa nemultumire, si a incercat s-o biruiasca prin adevarurile aratate in acest capitol. Fie ca noi toti, cu ajutorul Duhului Sfant, sa ne schimbam atitudinea negativa de nemultumire intr-o atitudine pozitiva de slujire si de folosire a circumstantelor dificile pe care le-a ingaduit Dumnezeu peste noi in asa fel incat El sa fie glorificat in toate.

    CAPITOLUL 9: Nemulţumirea

 [i] Din poemul “In Acceptance Lieth Peace,” pag.293 în Mountain Breezes de Amy Carmichael. Drept de copyright 1999 de către Dohnavur Fellowship, şi publicată de CLC Publications, Fort Washington, PA. Toate drepturile rezervate. Folosită cu permisiune.

[ii] M-am ocupat mai în detaliu de aceste atribute ale lui Dumnezeu în cartea mea Trusting God: When Life Hurts (NavPress).