CARTE-PACATE RESPECTABILE- CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM de Jerry Bridges(21Ultimul Capitol)Ce facem de acum Inainte?

PACATE RESPECTABILE

      CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 21

Ce facem de acum Inainte?

Daca ati ramas alaturi de mine pana acum, stiti ca am discutat de lucruri deloc placute. Am privit in detaliu la multe pacate subtile pe care le toleram in vietile noastre. Cateodata poate am fost atinsi. Nadajduiesc sa se fi intamplat acest lucru, fiindca asta inseamna ca tu ai fost suficient de onest si suficient de umil sa admiti prezenta unora din aceste pacate In viata ta. Si daca este asa, mai este speranta.Adu-ti aminte, “Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har” (1 Petru 5:5).

Propozitiile de la inceputul Predicii de pe Munte (vezi Matei 5:1-7) ar trebui sa te incurajeze. Cei saraci in duh si cei ce plang sunt cei constienti de propria pacatosenie. Din pricina acestui lucru ei sunt blanzi si milosi in atitudinile si actiunile lor fata de altii, si sunt flamanzi si insetati dupa neprihanirea pe care realizeaza ca nu o au inca. Intreaga lor comportare este exact opusul comportarii celor mandri, superiori din punct de vedere moral, cu o neprihanire proprie. Cu toate acestea Isus spune ca acestia, cei saraci in duh (nu cei cu o neprihanire a lor insisi) sunt binecuvantati.

Prin pildele Sale, Domnul Isus a creat niste caractere prin care si-a transmis mesajul in cel mai puternic mod. Ganditi-va la pilda Fariseului si a vamesului care se rugau in templu (vezi Luca 18:9-14). In ochii Iudeilor, contrastul dintre un Fariseu si un vames urat de oameni era unul maxim. Iar in pilda fiului risipitor (vezi Luca 15:11-32), trairea demna de dispret era scandaloasa pentru audienta iudaica. Totusi, in cele doua pilde Fariseul cel neprihanit si fiul mai mare cel neprihanit sunt cei care primesc mustrarea si condamnarea implicita din partea Domnului. Intre timp, vamesul pleaca acasa socotit justificat, iar fiul risipitor pocait este primit in imbratisarea calda a tatalui sau. Nu ne spune asta despre cat de mult uraste Dumnezeu pacatul neprihanirii de sine si cu cata indurare raspunde El In fata unui duh umil si zdrobit?

Am inchieat capitolul precedent cu o referire la predica lui Thomas Chalmers intitulata “Puterea de excludere a unei noi iubiri.” Se ridica intrebarea fireasca, “Cum putem creste in aceasta iubire noua?”Raspunsul este ca ea vine dintr-o constientizare tot mai mare a pacatoseniei care mai exista in noi si din dragostea lui Cristos pentru noi pana acolo incat a murit pentru acest pacat.

In relatarea lui Luca despre femeia pacatoasa care i-a spalat si i-a uns picioarele cu mir (Luca 7:36-50), Isus spune, “Dar cui i se iarta putin, iubeste putin” (versetul 47). Si reversul este adevarat, asa cum arata Isus foarte clarIn versetele 41-43, adica, cui i s-a iertat mult, iubeste mult. Simon Fariseul n-a realizat cat de pacatos era si cat de multa nevoie avea de iertare, asa ca iubit putin sau de fapt n-a iubit deloc. Femeia pacatoasa a realizat cat de pacatoasa era si cat i s-a iertat de mult, asa ca a iubit mult. Calea spre a creste in noua noastra iubire [iubirea pentru Cristos]despre care a predicat Chalmers este sa crestem in constientizarea dragostei lui Cristos pentru noi, dragoste care ne este revelata In evanghelie.Apostolul Pavel scrie ca dragostea lui Cristos pentru noi ne strange, sau ne constrange, ne obliga sa traim pentru El (vezi 2 Corinteni 5:14-15). O astfel de iubire pentru El, care va exclude, adica va da la o parte iubirea de lume, poate rezulta doar din perceperea adanca, din inima, a iubirii Sale fata de noi.

Deci trebuie sa fim destul de onesti si de umili sa admitem pacatele noastre subtile. Doar asa vom experimenta dragostea care vine prin iertarea acestor pacate. Insa trebuie sa si luam atitudine impotriva lor pentru a ne putea elibera de ele. Pacatul cel mai grav dintre toate, in termeni practici, ar fi acela sa negam pacatele subtile din noi. Nu ne putem impotrivi lor pana nu le recunoastem prezenta. Primul pas pe care tu-l poti face spre eliberarea de pacat este sa-l recunosti si sa te pocaiestiin atitudinea fata de el. Asta nu Inseamna ca vei face progrese rapide in scoaterea acestui pacat din viata. Carnea sau firea pacatoasa nu se da batuta asa de usor. Mai degraba, pentru a folosi cuvintele apostolului Pavel, aceste pacate subtile trebuie “facute sa moara” (Romani 8:13; Coloseni 3:5). Mai mult de atat, am dezvoltat obiceiuri de a pacatui. Am dezvoltat obiceiuri sau tipare de gandire pacatoasa: ingrijorare, ingaduinta fata de propria persoana, atitudini critice fata de altii, barfa, si altele asemanatoare. Ce facem de acum inainte? Cum putem aplica mesajul general al acestei carti?

Nadajduiesc ca in timp ce am parcurs si analizat aceste asa-zise “pacate respectabile” te-ai rugat cu onestitate in legatura cu fiecare, cerand lui Dumnezeu sa-ti descopere orice evidenta a lor in viata ta. Insa din nou ar fi bine sa le reluam cu rugaciune. Pentru a facilita acest lucru, iata o schita a pacatelor subtile pe care le-am discutat:

Capitolul 7 — Lipsa evlaviei

Capitolul 8 — Ingrijorarea si frustrarea

·                     Framantarea

Capitolul 9 — Nemultumirea

Capitolul 10 — Nerecunostinta

·                     Lipsa multumirii In circumstante dificile

Capitolul 11 — Mandria

·                     Mandria auto-neprihanirii morale

·                     Mandria doctrinei corecte

·                     Mandria realizarilor proprii

·                     Un spirit independent

Capitolul 12 — Egoismul

·                     In interesele noastre

·                     In banii nostri

·                     In lipsa noastra de consideratie

Capitolul 13 — Lipsa Infranarii

·                     In ce priveste mancarea si bautura

·                     In ce priveste temperamentul

·                     In ce priveste finantele personale

·                    In ce priveste televizorul, hobby-urile, impulsul de a cumpara

Capitolul 14 — Lipsa rabdarii si iritabilitatea

Capitolul 15 — Mania

·                     Mania fata de Dumnezeu

Capitolul 16 — Buruienile maniei

·                     Resentimentul

·                     Amaraciunea

·                     Vrajmasia si dusmania

·                     Ciuda sau necazul

Capitolul 17 — Duhul de judecata

·                     Cu privire la convingeri diferite

·                     Cu privire la neIntelegeri doctrinare

·                     Duhul de critica

Capitolul 18 — Invidia, gelozia si alte pacate Inrudite

·                     Invidia

·                     Gelozia (sau pizma)

·                     Concurenta

·                     Duhul de a controla

Capitolul 19 — Pacatele limbii

·                     Barfa

·                     Calomnia

·                     Minciuna

·                     Cuvintele aspre, sarcasmul, insulta, ridiculizarea

Capitolul 20 — Spiritul lumesc

·                     Banii

·                     Imoralitatea prin substitutie

·                     Idolatria

In timp ce privesti aceasta lista, continua sa-i ceri lui Dumnezeu sa-ti deschida ochii la pacatele pe care le-ai tolerat sau pe care ai refuzat sale recunosti ca fiind prezente in viata ta.Nu exista un substitut pentru umilinta si pentru marturisirea sincera a pacatului, ca prim pas in a-l scoate afara din viata ta. Ai cerut altora o evaluare iIn ceea ce priveste prezenta acestor pacate in viata ta? Daca nu, acum este timpul potrivit pentru a o face.Rezerva-ti timp in care sa stai cu sotia ta, cu fratele sau sora ta, sau cu un prieten de incredere. Cere-le sa-ti spuna parerea in mod onest. Asigura-i ca nu vei deveni artagos si nu le vei pune la indoiala sinceritatea evaluarii. Doar asculta-i, fara sa raspunzi. Poti sa le ceri sa te evalueze In fiecare domeniu conform unei grile de felul:

 ·         Nu reprezinta o problema la tine

·         Ocazional reprezinta o problema

·         In mod frecvent reprezinta o problema

·         Este o caracteristica a vietii tale

Chiar daca nu esti de acord cu parerile lor in ceea ce te priveste, puneti-le la inima cu umilinta. Dumnezeu il poate folosi pe celalalt in a-ti deschide ochii In lucruri pe care nu le-ai constientizat.

Intoarce-te si reia pe rand regulile de lupta cu pacatul enuntate in capitolul 6. Si daca simti cumva ca esti prea coplesit, da o atentie speciala cele dintai reguli de a confrunta intotdeauna pacatul in contextul evangheliei.

Aminteste-ti ca sfintirea noastra progresiva—adica dezbracarea de pacat si imbracarea cu Cristos—se bazeaza pe doua temelii tari: neprihanirea lui Cristos si puterea Duhului Sfant. Priveste intotdeauna la Cristos si la desavarsita Lui neprihanire ca sursa a pozitiei si acceptarii tale inaintea lui Dumnezeu. Aminteste-ti: daca esti unit cu Cristos, Dumnezeu te vede imbracat in neprihanirea Lui perfecta. Si priveste totdeauna la Duhul Sfant care sa te faca in stare sa te impotrivesti pacatului si sa produca in tine roada Duhului.

Lumea din jurul nostru ne observa, chiar in vreme ce ne ridiculizeaza valorile si ne respinge mesajul. Putem crede ca pacatele noastre subtile sunt ascunse de ochii lor, insa intr-un anume fel ei le percep. Percep neprihanirea noastra de sine, mania noastra, duhul nostru de judecata. Ne percep ca “oameni mai sfinti ca noi,” sau invers, ca prefacuti care nu practica ceea ce propovaduiesc. A ne ocupa cu umilinta si onestitate de pacatele noastre “acceptabile” poate conta mult de tot in schimbarea in bine a acestei imagini. In final, dati-mi voie sa repet cuvintele din 1 Petru 5:5, “Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har.”

CITESTE TOATA CARTEA AICI

CARTE -PACATE RESPECTABILE-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM de Jerry Bridges(20)Spiritul lumesc

PACATE RESPECTABILE

      CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 20

Spiritul lumesc

Prin sintagma “a fi lumesc” diferiti oameni inteleg lucruri diferite. Pentru prietenii nostri dintre Menonitii Amish, “a fi lumesc” inseamna folosirea unor lucruri ca electricitatea, telefoanele si automobilele. Pentru biserica foarte conservatoare in care am crescut eu, “a fi lumesc” desemna o lista de activitati interzise, de exemplu a dansa, a juca carti, sau a te duce la cinematograf. Fara sa am intentia de a denigra una sau alta din aceste pareri, ar trebui sa intelegem ca a fi lumesc inseamna mult mai mult decat o lista de activitati interzise sau de conveniente moderne.

Doua pasaje din Scriptura ne vor ajuta sa intelegem conceptul acesta de pornire lumeasca. Cel dintai este 1 Ioan 2:15-16,unde Ioan ne sfatuieste sa nu iubim lumea si apoi descrie lucrurile lumii ca fiind dorintele carnii si ale ochilor, precum si mandria bogatiilor pamantesti. Aceste trei expresii par sa indice ca Ioan se refera la dorinte si atitudini pe care azi le-am cataloga drept pacatoase in mod indubitabil. Din moment ce noi discutam, insa, despre ceea ce eu numesc pacate acceptabile sau pacate subtile, mai avem un pasaj din scrierile lui Pavel care ne poate ajuta sa intelegem aspectele “acceptabile” ale pornirilor lumesti.

Acest pasaj este 1 Corinteni 7:31, exprimat in traducerea noastra astfel, “…cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece.” Diferite traduceri folosesc expresii diferite pentru a transmite acelasi mesaj. Atentionarea din acest pasaj este, deci, ca desi ne folosim de lucrurile legitime ale lumii, noi ar trebui sa le folosim avand grija ca ele sa nu devina prea importante pentru noi.

Bazati pe atentionarea lui Pavel din1 Corinteni 7:31,eu as defini spiritul lumesc drept atasarea, captivarea sau preocuparea cu lucrurile acestei vieti trecatoare. Lucrurile acestei vieti trecatoare pot fi in ele insele pacatoase sau nu. Ceea ce face drept lumeasca atitudinea noastra fata de lucruri care nu sunt pacatoase este valoarea exagerata pe care le-o acordam. Pavel ne spune in Coloseni 3:2, “Ganditi-va la lucrurile de sus, nu la cele de pe pamant..” Lucrurile pe care ar trebui sa punem cea mai mare valoare sunt “lucrurile de sus”—adica lucrurile spirituale, cum sunt Biblia, rugaciunea, evanghelia, ascultarea de Dumnezeu, implinirea Marei Insarcinari, si mai presus de toate, Dumnezeu Insusi. Acestea sunt domeniile spre care ar trebui sa ne focalizam viata, nu asupra lucrurilor acestei vieti, fie ele chiar legitime.

Lumea necrestina evident ca nu se preocupa de lucrurile lui Dumnezeu. Chiar si vecinii nostri draguti, cumsecade, decenti, insa necredinciosi, se preocupa doar de lucrurile acestei vieti. Prin definitie, ei nu se pot gandi la lucrurile de sus. In ciuda acestui lucru, stilul lor exterior de viata nu se deosebeste deloc, sau se deosebeste foarte putin de al nostru. Ei isi tund gazonul, isi platesc impozitele, si evita pacatele scandaloase la fel ca noi. Iata de ce trairea in mijlocul lor face ca stilul lumesc de viata sa ni se para foarte acceptabil. Putem deci sa ne adancim intelegerea referitoare la trairea lumeasca printr-o a doua definitie: Trairea lumeasca inseamna acceptarea valorilor, moravurilor si practicilor societatii cumsecade, insa fara credinta, din jurul nostru fara a judeca daca aceste valori, moravuri si practici sunt sau nu biblice.A fi lumesc inseamna a trai pur si simplu in conformitate cu cultura din jur atat timp cat aceasta cultura nu este in mod evident pacatoasa.

Spiritul lumesc de traire este un subiect foarte larg care ar merita o carte intreaga, dar eu nu-l abordez decat intr-un singur capitol. Voi limta deci discutiile la trei domenii care cred ca constituie pentru noi niste pacate acceptabil: banii, imoralitatea si idolatria.Aceasta lista s-ar putea sa va contrarieze pentru faptul ca am folosit doua cuvinte—imoralitatea si idolatria—care sunt in mod clar inacceptabile.Insa acestea amandoua au anumite aspecte care ne-au devenit acceptabile, si la acestea vom privi. Si chiar in legatura cu banii, exista anumite activitati, cum sunt furtul, frauda si delapidarea, care sunt pacate categoric inacceptabile. Deci in toate cele trei domenii, vom analiza doar ceea ce ne pare acceptabil.

 BANII

America este cea mai prospera natiune din lume avand o clasa mijloc prospera, fara comparatie in intreaga istorie. Insa modul in care folosim noi banii este scandalos. In 2004, castigul mediu anual pe familie dupa plata taxelor era de 52287 dolari. Si totusi, asa cum am amintit deja in capitolul 13, datoria medie pe care o avea o familie pe cardul de credit era de 7000 de dolari. Si mai grav, din acel venit de peste 52000 de dolari, media darniciei unei familii pentru diverse cauze era de doar 794 dolari anual—aproximativ 1,5 procente.[i][i]

Statisticile de mai sus sunt raportate, desigur, la intreaga populatie. Cu siguranta evanghelicii au un procent mai bun. Intr-adevar, insa nu cu mult. Intr‑o statistica din 2003, membrii a opt denominatii evanghelice au daruit 4,4 procente din venitul lor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Asta a reprezentat un declin fata de 6,2 procente daruiti de membrii acelorasi denominatii in 1968.[ii][ii] Daca aceste opt denominatii sunt reprezentative pentru miscarea evanghelica in general, inseamna ca devenim tot mai putin generosi in a darui din banii nostri pentru Dumnezeu.

Nu numai ca daruim mai putin la bisericile noastre, ci se pare ca o tot mai mare parte din ceea ce daruim se cheltuie pentru noi insine. In 1920, procentul pentru misiune din totalul darniciei era putin peste 10 la suta. Prin anul 2003, cifra a scazut la sub 3 procente. Asta inseamna ca cheltuim 97 centi din fiecare dolar pentru propriile noastre programe si activitati locale, in timp ce trimitem doar 3 centi pentru lucrarea din afara.[iii][iii]

In concluzie, se pare ca familiile evanghelice pastreaza tot mai mult din veniturile lor pentru ei insisi si daruiesc mai putin pentru bisericile lor. Si bisericile, la randul lor, pastreaza mai mult din ceea ce primesc pentru propriile activitati si programe si trimit mai putin lucrarilor misionari din afara. Si totusi suntem cea mai bogata natiune din istorie.

Daca darnicia noastra descreste si datoria noastra pe card creste, ce facem oare cu banii nostri? Stim ca nu-i economisim, fiindca economiile noastre, luate ca procent din veniturile noastre, sunt de semenea mici—undeva in jurul a 2 procente.Toate acestea inseamna ca noi ne cheltuim banii pe lucrurile vietii acesteia—case, masini, haine, vacante, sau produse electronice scumpe, ca sa dam doar cateva exemple. In ce priveste banii ne-am setat mintea nu la lucrurile de sus, ci la cele de pe pamant. Am devenit lumesti in folosirea banilor nostri.

Deci cat de mult ar trebui sa daruim? Cred ca nivelul minim ar fi cel de 10 procente—sau, pentru a folosi termenul biblic, sa dam zeciuiala. Cunosc faptul ca exista pareri diferite daca zeciuiala este sau nu un standard biblic in era noastra Nou Testamentala, nefiind mentionata specific in nici una din epistolele Noului Testament.Dar avem in Noul Testament conceptul darniciei proportionale—adica dupa venitul pe care Dumnezeu ne-a ajutat sa-l castigam (vezi 1 Corinteni 16:2; 2 Corinteni 8:12). Zeciuiala este o aplicare concreta a darniciei proportionale. Conform ei, cel ce castiga 10000 va darui 1000. Cel ce castiga 100000 va darui 10000. Amandoi au daruit proportional cu ceea ce le-a dat Dumnezeu. (Exista si opinia ca acel care-a castigat 100000, adica mult, isi permite sa daruiasca mai mult decat 10 procente. Acesta este motivul pentru care eu consider zeciuiala ca fiind un nivel minim de darnicie).

Cred ca conceptul zeciuielii ne pica greu nu din cauza faptului ca nu mai este considerat un concept biblic, ci din pricina faptului ca am devenit lumesti in atitudinea fata de bani si in consecinta am devenit zgarciti si carpanosi fata de Dumnezeu. Termenul de carpanos este unul neplacut. Nimeni n-ar dori sa fie acuzat ca este zgarcit, inchis si carpanos fata de alti oameni. Am dori sa fim cunoscuti ca generosi si deschisi. Totusi, cand in mod voluntar daruim mai putin decat jumatate din ceea ce li se cerea Iudeilor din Vechiul Testament, nu suntem oare zgarciti? Se bucura oare Dumnezeu de noi cand daruim mai putin de jumatate din cat daruiau Iudeii, mai ales ca El descrie lipsa lor de darnicie ca fiind un furt, o inselare a Lui (vezi Maleahi 3:8)?

Domnul Isus a spus,“Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona [banilor]” (Matei 6:24).Se pare deci ca in viata multor crestini banii au castigat, impotriva lui Dumnezeu. Insa Dumnezeu si banii nu sunt doua optiuni egal de bune, fiindca Biblia zice, “Iubirea de bani este radacina tuturor relelor; si unii, care au umblat dupa ea, au ratacit de la credinta, si s-au strapuns singuri cu o multime de chinuri” (1 Timotei 6:10). Daca banii castiga in viata noastra, nu Dumnezeu e cel ce pierde, ci noi insine. La urma urmei, Dumnezeu nu are nevoie de banii nostri. Daca-i cheltuim pentru noi, in cele din urma noi suntem acei care ajung la saracie spirituala.

Unii crestini considera ca nu-si permit sa dea 10 procente din venitul lor lui Dumnezeu. Inteleg acest mod de gandire. Cand am parasit domeniul industriei si am devenit instructor de personal cu Navigatorii, acum multi ani, ampierdut 75 de procente la salariu. Am ajuns la pamant din punct de vedere financiar. Astfel ca m-am gandit, “Nu-mi pot permite sa dau zeciuiala. Cu siguranta Dumnezeu va accepta in loc de zeciuiala slujirea mea jertfitoare pe acesti bani putini.” Insa Dumnezeu nu mi-a permis sa ma descurc prea mult asa. In consecinta, am decis sa daruiesc o zecime din venitul meu saracacios si sa ma incred in Dumnezeu sa-mi poarte de grija.

Putin dupa aceea am fost contrariat si captivat de istoria lui Ilie, cel hranit de vaduva din Sarepta (vezi 1 Imparati 17:8-16). Ea ajunsese la ultimul deget de faina si la putin ulei din care planuia sa gateasca ultima masa pentru ea si fiul ei, iar apoi sa moara. Totusi Ilie i-a spus (si parafrazez), “Fa-mi intai mie sa mananc, apoi Dumnezeu va purta de grija pentru tine.” Ea a facut cum a invatat-o Ilie, si Dumnezeu n-a lasat-o de rusine. Fraza finala din aceasta istorie spune, “Faina din oala n-a scazut si untdelemnul din ulcior nu s-a imputinat, dupa cuvantul pe care-l rostise Domnul prin Ilie” (versetul 16). Am inceput sa ma rog pe baza acestui verset, si va pot spune ca in timpul celor cincizeci si doi de ani de slujire Dumnezeu mi-a purtat intodeauna de grija.

Trebuie sa ne amintim ca, asa cum am spus in capitolul 10, tot ce avem si insasi capacitatea de a castiga mai mult ne vin de la Dumnezeu (va sugerez sa deschideti din nou si sa reciti Deuteronomul 8:17-18).A-i da lui Dumnezeu inapoi cel putin 10 procente din ce ne-a daruit El este o exprimare clara a faptului ca recunoastem aceasta, si a multumirii noastre fata de El. In final, trebuie sa ne amintim infinita generozitate a Domnului nostru in a Se jertfi pe Sine Insusi pentru mantuirea noastra. Dorind sa incurajeze generozitatea celor din Corint, Pavel le scrie,“Caci cunoasteti harul Domnului nostru Isus Cristos. El, macar ca era bogat, s-a facut sarac pentru voi, pentru ca prin saracia Lui, voi sa va imbogatiti” (2 Corinteni 8:9).Darnicia noastra ar trebui sa reflecte valoarea pe care o atribuim darului Sau fata de noi.

 IMORALITATEA

Din cele trei domenii ale spiritului lumesc la care vom privi, sunt sigur ca acesta va provoca cele mai multe ridicari de sprancene. Fara indoiala va intrebati cum ar putea fi considerata imoralitatea un pacat respectabil. Vreau sa va spun de la inceput ca nu ne vom referi la faptele de imoralitate in sine sau la adulter sau chiar la pornografie. Aceste actiuni sunt in mod clar inacceptabile, si se afla dincolo de scopul acestei carti care priveste la pacatele pe care le toleram.

Dar, in ce sens toleram noi imoralitatea? In sensul pe care un prieten l-a numit imoralitate prin substitutie.Ne place oare sa citim in secret despre imoralitatea altor oameni, despre al caror comportament sexual gresit au ajuns sa scrie ziarele si revistele saptamanale de stiri? Daca da, suntem vinovati de imoralitate prin substitutie. Aruncam pe furis cate o privire spre tabloidele cu murdarii sau spre revistele puse la vedere in dreptul cozilor de la casele supermarketurilor, dorind in mod secret sa luam una si sa citim despre escapadele sexuale ale starurilor de faima dar in mod deschis imorale? Daca da, suntem vinovati de imoralitate prin substitutie.Daca ne uitam la filme sau programe TV stiind ca vom vedea pacate sexuale explicite, sau daca citim carti si romane care descriu astfel de scene, suntem vinovati de imoralitate prin substitutie. Este clar ca lumii din jurul nostru ii plac aceste lucruri. La urma urmei, acele tabloide si reviste n-ar mai exista langa culoarele de la casele din magazine daca vecinii nostri nu le-ar cumpara. Si acelasi lucru se poate spune si despre filme, despre programele TV si despre romane. Iata deci un caz in care valori si practici acceptate de societatea in care traim sunt in mod clar contrare Scripturii. Si in masura in care le dam curs, noi suntem lumesti.

Apoi mai este zona imbracamintei indecente. Trecand prin aglomeratia din aeroporturi sau din super-magazinele inundate de lume, sunt tot mai constient de moda din imbracamintea femeilor de toate varstele, care este in mod evident directionata spre atragerea privirilor pofticioase ale barbatilor. Pare ca trebuie in mod constant sa-mi intorc ochii de la imagini pe care n-ar trebui sa le vad. Si baietii studenti imi spun ca in campusurile lor universitare aceasta problema este de-a dreptul epidemica.

Exista doua zone in cadrul acestui subiect in care putem deveni lumesti. Mai intai, multe femei crestine, in special tinere, merg in ritmul modei si stilului lumii necredincioase din jurul lor. Cand sotia mea ma insoteste in vizite la campusurile universitare, este socata si ingrozita vazand cu ce vin imbracate unele fete chiar la intrunirile crestine.

In conformitate cu 1 Timotei 2:9, femeile crestine trebuie sa se imbrace in chip cuviincios, cu rusine si sfiala.De aceea eu spun cititoarelor acestei carti: daca pur si simplu mergeti in ritmul indecent al imbracamintei la moda, sunteti lumesti in acest domeniu al vietii voastre. Si este trist sa spun ca aceasta forma de spirit lumesc pare sa tot creasca, in special la femeile mai tinere.

Pentru barbati, problema noastra este ca raspundem imbracamintei indecente cu priviri patimase. Nu este nevoie sa proiectam aceasta privire in imagini actuale de imoralitate. Insasi a starui cu privirea si a te bucura de ceea ce expun sau accentueaza femeile prin hainele lor stramte este pacat. Facem pur si simplu ce fac si alti oameni de altfel draguti si decenti din jurul nostru. Si in acest sens, noi suntem lumesti.

M-a intrebat recent un tanar cum ma descurc eu in fata acestei ispite. I-am spus ca prima mea linie de aparare este in Proverbe 27:20, verset pe care l-am remarcat in traducerea King James Version a Bibliei in urma cu mai multi ani:“Dupa cum locuinta mortilor si adancul nu se pot satura, tot asa nici ochii omului nu se pot satura.”Poate ca in alte versiuni mai moderne exprimarea este putin diferita, insa toate spun acelasi lucru. Aplicatia pentru mine este ca o privire lunga si persistenta nu ma va satisface niciodata; ea doar imi va asmuti dorinta dupa mai mult. Asa ca… nu intarzia cu privirea la ce nu trebuie.

A doua linie de aparare este versetul din Romani 6:21: “Si ce roade aduceati atunci? Roade, de care acum va este rusine: pentru ca sfarsitul acestor lucruri este moartea.”Eu imi pun intrebarea ce folos am daca-mi permit o privire plina de pofta. Iar raspunsul este: Doar placerile de o clipa ale pacatului, urmate de ganduri de rusine si regret. Barbatilor, sa ne hotaram sa nu mai fim lumesti in acest domeniu.

 IDOLATRIA

Apropiindu-ne de acesta zona a spiritului lumesc, avem nevoie din nou de unele explicatii. Evident ca noi in aceste zile nu ne inchinam la idoli de lemn, metal sau piatra. Problema noastra este cu asa-numitii “idoli ai inimii.” In acest sens, un idol poate fi orice lucru pe care punem un asa pret incat investim in el energie emotionala, intelectuala, timp si resurse. Sau poate fi orice care ajunge sa fie inaintea relatiei noastre cu Dumnezeu sau cu familia.

Cariera cuiva sau vocatia lui poate deveni un idol. Respectivul devine atat de obsedat sa avanseze sau sa devina cel mai bun, incat atat Dumnezeu cat si familia lui ajung pe locul al doilea. Recunosc ca in lumea atat de competitiva a afacerilor si industriei, unde prea multi dintre prietenii nostri si-au facut din cariera lor un dumnezeu, este dificil sa fii altfel. Datorita faptului ca circum­stantele fiecarei cariere sau vocatii sunt atat de diferite, nu exista o solutie universala a acestei probleme. Exista insa un principiu biblic care, daca este tinut minte, ne va pazi de tentatia de a face din cariera un idol.Este principiul enuntat de apostolul Pavel in 2 Corinteni 5:9: “Ne silim sa-I fim placuti.” Daca telul tau este sa-I fii placut lui Dumnezeu, nu sa urci pe scara sociala sau sa fii cel mai grozav in domeniul tau profesional, tu vei evita ispita de a face din munca ta un idol.

Ma gandesc la un dealer de masini pe care l-am intalnit acum cativa ani. El mi-a spus,“Dupa ce m-am pocait, am incetat sa incerc sa vand masini si am inceput sa-i ajut pe oameni sa-si cumpere masini.” A continuat in aceeasi slujba, insa cu o motivatie diferita. Nu s-a mai concentrat la cum ar putea castiga mai multi bani ci la cum ar putea sluji oamenilor ajutandu-i sa-si gaseasca masina cea mai potrivita nevoilor si posibilitatilor lor financiare. Si-a schimbat cariera de la idoli la slujirea lui Dumnezeu printr-o slujire autentica a oamenilor.

Imi dau seama ca aplicarea principiului lui Pavel poate sa nu fie asa de clara in situatia ta. Acest lucru poate fi adevarat indeosebi in unele meserii si indeletniciri in care cultura aseaza asupra omului o mare presiune de a lucra ore multe si cu o productivitate mare. Daca te afli intr-o asemenea situatie, te rog ataseaza-te de un crestin matur care sa te ajute in problemele legate de situatia ta concreta.

Un al doilea aspect in care putem deveni lumesti este in problemele de politica si cultura. Le combin pe amandoua pentru ca, in atatea situatii de astazi, problemele de cultura au devenit probleme de politica.Desi cred ca este important ca crestinii sa fie la curent si, intr-o anumita masura, sa se implice in aceste probleme, trebuie sa fim atenti sa nu facem din partidele politice sau din preocuparile noastre culturale niste idoli.

Nu este nici o indoiala ca exista chestiuni culturale, cum sunt avortul si homosexualitatea, care sunt in mod clar in antiteza cu standardele morale ale lui Dumnezeu. Si ii sprijinesc pe acei lideri si acele organizatii care s-au dedicat sa ia pozitie impotriva acestor lucruri.Trebuie insa sa ne amintim ca prioritatea suprema a bisericii ca intreg este proclamarea evangheliei. Copiii nenascuti trebuie protejati, si standardul biblic al casatoriei trebuie pastrat, insa, mai presus de toate, oamenii trebuie salvati de sub puterea Sataneisi adusi in imparatia lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Daca pierdem din vedere chemarea primordiala a bisericii, suntem in pericol sa facem din initiativele noastre culturale si politice niste idoli.

Un al treilea aspect de idolatrie moderna este pasiunea exagerata pentru sport. Si aici stiu ca, cel putin in ce-i priveste pe barbati, am intrat pe un teren “unde si ingerii se tem sa intre.”Nu cred insa ca avem dubii referitor la faptul ca diferitele sporturi, mai ales fotbalul si basketul, au devenit idoli in cultura noastra. Fotbalul in clasele de liceu este considerat de multe ori o religie in multe locuri. Multi antrenori castiga salarii uriase. Am auzit de un antrenor la o scoala de pe langa Alabama care-si pune jucatorii sa respecte un regim aproape tot asa de riguros ca al atletilor profesionisti. De fapt, idolatria sportului nu incepe doar la varsta liceului. Acum antrenorii cauta in scolile primare copii cu posibilitati fizice, pe care-i pregatesc sa devina jucatori in echipele mai mari. Si atitudinea ultra-competitiva in care “tot ce conteaza este sa castigi” a multora din parintii acestor jucatori tineri pur si simplu alimenteaza aceasta idolatrie.

Insa realitatea este ca pe la varsta de liceu aceasta idolatrie ajunge asa de tentanta. Si vorbesc din experienta. Am absolvit o scoala a carei echipa de fotbal a fost renumita timp de ani si ani. Au castigat cateva campionate nationale, primul pe vremea cand eu eram in primii mei ani de liceu. Va spun toate acestea pentru a va explica de ce soarta echipei de fotbal a scolii noastre a devenit pentru mine un idol. Chiar la multi ani dupa ce am absolvit, la meciurile din zilele de sambata eram intr-o asa tensiune de parca fericirea mea depindea de rezultatul meciului din acea zi.

Nu sunt singurul, si asta nu se intampla doar la fotbal. Multi fani ai echipelor tari de basket trec prin aceeasi agonie in timpul sezonului compe­titional si in mod deosebit daca echipa lor ajunge sa joace in prima liga. Eu inca sunt fan al echipei de fotbal a universitatii noastre, si ma bucur cand castiga. Insa pentru mine ei nu mai constituie un idol. Dumnezeu m-a convins de idolatria mea, si acum imi amintesc ca fotbalul este doar un joc,si indiferent cine castiga nu cred ca Dumnezeu este glorificat. Adevarul este ca castigarea unui meci doar ne stimuleaza mandria.

Deci continua sa tii cu echipa ta favorita, daca vrei. Dar nu lasa sa fii prins in jocul victoriilor si infrangerilor. Pastreaza sportul in perspectiva corecta. Este doar un joc.

Va rog, dati-mi voie sa recapitulez cele doua definitii ale spiritului lumesc. Mai intai a fi lumesc inseamna a fi preocupat de lucrurile vietii acesteia trecatoare. In al doilea rand, inseamna a accepta si a adopta valorile si practicile societatii din jur fara a verifica daca sunt biblice. Cred ca cheia tendintei noastre de a fi lumesti poate fi gasita in cuvintele ”spirit de turma.” Pur si simplu mergem cu turma si acceptam valorile si practicile societatii care ne inconjoara fara a judeca daca aceste valori si practici sunt biblice. Astfel tinerele crestine ajung sa se imbrace indecent. Pur si simplu se aliniaza si ele la stilul de imbracaminte al celorlalte, fara sa se opreasca mai intai sa se gandeasca daca moda respectiva este placuta lui Dumnezeu. Si in sport nu exista nimic care sa fie in mod deschis pacatos. Insa daca pur si simplu mergem cu valul, ca oamenii care ne inconjoara, putem sfarsi facandu-ne un idol din echipa noastra favorita.

Cum putem, deci, sa ne opunem tendintei de a deveni lumesti?Nu prin a ne hotari sa nu mai fim lumesti, ci prin dedicarea la a deveni mai evlaviosi.Avem nevoie sa crestem in relatia cu Domnul, si sa incepem sa privim toate aspectele vietii prin prisma gloriei Sale. In secolul al nouasprezecelea, un predicator scotian, Thomas Chalmers, a predicat o predica intitulata “Puterea de excludere a unei noi iubiri.” De asta avem si noi nevoie pentru a combate spiritul lumesc. Avem nevoie de o noua iubire pentru Dumnezeu care va exclude din inimile noastre iubirea pentru lucrurile lumii acesteia.

---

CAPITOLUL 20: Spiritul lumesc

[i][i] Joel Belz, “Stingy Givers,” World Magazine, 24 Iunie, 2006, 4.

[ii][ii] Belz, 4.

[iii][iii] Gene Edward Vieth, “Who Gives Two Cents for Missions?” World Magazine, 22 Octombrie, 2005, 28.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

CARTE-PACATE RESPECTABILE de Jerry Bridges -CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM (16)Buruienile maniei

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 16

Buruienile maniei

Pentru niste motive pe care le voi explica intr-un moment, trebuie sa privim din nou cu mai multa atentie la subiectul maniei si la urmarile ei, la progenitura ei nesupusa. Avem tendinta sa ne gandim la manie in termenii unor episoade. Adica, ne maniem, apoi trecem peste manie. Uneori ne cerem scuze persoanei careia i-am gresit, alteori nu ne cerem scuze. Dar cumva celalalt, fie ca-i cerem scuze sau nu, trece si el peste raspunsul sau defensiv, fie el o replica exterioara de manie sau un resentiment interior, si viata merge inainte ca de obicei.Relatia a ramas cu o cicatrice, dar nu s-a destramat. Nu este cel mai bun mod de a trai unii cu altii, dar este un mod tolerabil. Cam asa privesc cei mai multi credinciosi pacatul maniei. S-au obisnuit sa-l accepte ca parte a vietii.

Cu toate acestea, Biblia nu este atat de fericita cand vine vorba de pacatul maniei. Dimpotriva, ea ne spune sa-l dam la o parte (vezi Efeseni 4:31; Coloseni 3:8). Daca vei privi in aceste texte, vei vedea ca in fiecare din ele mania este asociata cu alte pacate urate de felul amaraciunii, strigarii, vrajmasiei, clevetirii, rautatii si vorbelor rusinoase. Ea este inclusa de asemenea intr-o lista similara a pacatelor condamnabile in 2 Corinteni 12:20. In mod clar, mania nu are o companie buna. Ea se asociaza deseori cu ceea ce noi consideram pacate grave, si de fapt duce la unele din acestea.

Dar ce e cu versetul din Scriptura care spune, “Maniati-va si nu pacatuiti. Sa n‑apuna soarele peste mania voastra, si sa nu dati prilej diavolului” (Efeseni 4:26)?Pavel nici macar nu ne da permisiunea de a ne mania, cu atat mai putin nu ne porunceste sa ne maniem, asa cum ar putea sugera modul de exprimare imperativ. Mai degraba, Pavel considera de la sine inteles ca ne vom mania, si ne spune cum sa ne comportam intr-o astfel de situatie. Pe scurt, el spune, “Nu tineti mania. Treceti repede peste starea aceasta.” Acesta este motivul pentru care adauga la urma fraza clarificatoare, “Sa n‑apuna soarele peste mania voastra.”

Avem o expresie idiomatica, “Ucis din fasa.” Asta ne spune Pavel sa facem. Ia atitudine in fata maniei repede, dar mai presus de toate, nu te duce la culcare cat timp o mai ai in inima. In cel mai bun caz, mania este doar un pacat (sigur, cu exceptia rara a maniei sfinte autentice), insa in cel mai rau caz mania este un pacat care duce la pacate si mai mari.

In acest capitol vom privi la cateva consecinte pe termen lung ale maniei; ceea ce eu numesc “buruienile maniei.” Am ales in mod intentionat cuvantul buruieni, fiindca buruienile sunt intotdeauna un lucru de care am vrea sa scapam. Insa buruienile maniei nu sunt ceva inofensiv;ele sunt otravitoare. Ele pot otravi mintea noastra si a celor din jurul nostru. Care sunt, deci, cateva dintre buruienile ortavitoare care rasar din mania nerezolvata?

Resentimentul este mania cuibarita in suflet. De cele mai multe ori este ceva neexprimat. El apare in inima celui care a fost tratat cum nu trebuia, dar care nu este intr‑o pozitie in care sa poata face ceva. Un anjagat se poate simti tratat cum nu se cuvine de catre seful sau insa nu are indrazneala sa reactioneze in mod deschis cu manie, asa ca acumuleaza mania in el sub forma de resentiment. O sotie poate reactiona in mod similar fata de sotul ei tiran. Resentimentele sunt poate mai dificil de rezolvat decat mania exprimata deschis datorita faptului ca deseori persoana continua sa-si ingrijeasca ranile si sa-si aminteasca tratamentul rau primit.

Amaraciunea este resentimentul care s-a transformat intr-un sentiment de animozitate permanenta.In timp ce resentimentele se pot risipi in timp, amaraciunea va continua sa creasca si sa supureze, ducand la o si mai mare neplacere. Este reactia pe termen lung la un rau real sau imaginar atunci cand nu se iau masuri impotriva maniei initiale.

Un batran al bisericii a intervenit odata intr-o situatie referitoare la o tanara din biserica locala. Tatal fetei a considerat ca el n-a procedat corect. In loc sa incerce sa rezolve problema, el s-a maniat si a ajuns mai tarziu plin de amaraciune. Pastorul spunea despre el ca este “ros de amaraciune.”Tatal i-a spus pastorului, “L-am iertat, dar nu mai vreau sa am nimic de a face cu el.”Era foarte evident ca nu l-a iertat. Iertarea adevarata duce la o relatie restaurata, nu la o animozitate continua. Acest om era consumat de amaraciunea lui, dar fiind plin de o neprihanire proprie nu putea sa vada realitatea. Tot ce putea vedea era greseala imaginara sau reala a batranului bisericii, de care se tot lega.

Dupa cum ilustreaza aceasta intamplare, amaraciunea se strecoara ades si in familia bisericii locale. O sora este tratata cum nu trebuie in ceva, sau cel putin i se pare ca a fost tratata gresit. In loc sa rezolve problema, ea lasa rana ei sa supureze si devine in timp plina de amaraciune. Sau poate ca ea a incercat sa rezolve situatia insa cealalta persoana nu a raspuns la incercarea ei. Poate ca s-a si dus la cineva din echipa pastorala, care n-a prea luat-o in serios sau a incheiat discutia spunand ca e mai mult o chestiune personala. Dar indiferent de raul care i s-a facut sau care i se pare ca i s-a facut, amaraciunea nu este niciodata o optiune biblica. Putem fi raniti, si sa ne dam seama ca am fost loviti, fara insa sa umplem de amaraciune.

Evident, amaraciunea se poate instala in orice relatie interpersonala, dar de prea multe ori ea intervine intre oameni care s-ar fi putut iubi unul pe altul. M-am referit la biserica cu termenul de familie. Asta si suntem. Suntem frati si surori in Cristos. Insa amaraciunea poate interveni si in familiile oamenilor intre frati si surori de corp. Un fiu sau o fiica poate avea sentimentul ca parintii arata favoritism fata de unul din frati, si de fapt poate fi o perceptie adevarata. Insa daca acest fiu sau fiica sunt crestini, el sau ea n-ar trebui sa hraneasca acest resentiment pana ajunge amaraciune. Uneori fratii in varsta se pot amari daca nu primesc cat considera ei ca ar fi corect din mostenirea familiei. Inca odata, pentru cel ce vrea sa-L urmeze pe Cristos, amaraciunea nu este niciodata o solutie.[i][i][i]

Vrajmasia si dusmania sunt in mod esential sinonime si denota un nivel si mai mare de rea-vointa sau de animozitate decat amaraciunea. In timp ce amaraciunea poate fi marcata pana la un punct de un comportament politicos, vrajmasia sau dusmania este de obicei exprimata in mod deschis. Deseori ea se manifesta prin denigrare sau chiar prin cuvinte pline de ura adresate direct celorlalti sau spuse despre ceilalti. Mai mult, daca amaraciunea poate fi purtata si tinuta in inima cuiva, vrajmasia sau dusmania isi raspandesc de obicei otrava in afara, spre altii.

Ciuda sau necazul (ca in expresia “a tine necaz pe cineva”) este pomenita de cinci ori in Biblie (vezi Geneza 27:41; 50:15; Leviticul 19:18; Psalmul 55:3; Marcu 6:19). O, daca am putea sa intelegem adancimea animozitatii si a relei vointe din cuvantul acesta, care in cateva randuri este tradus chiar cu ura in loc de necaz. In toate cele cinci aparitii in Scriptura cuvantul este asociat cu razbunarea asupra celui pe care se tine necazul. De exemplu, Esau il ura pe Iacov si planuia sa-l omoare (vezi Geneza 27:41). Fratii lui Iosif se temeau ca Iosif ii va uri si le va rasplati dupa raul pe care i l-au facut ei (vezi Geneza 50:15). In Noul Testament, Irodiada avea necaz pe Ioan Botezatorul si-i dorea moartea (vezi Marcu 6:19).

Astazi probabil nu vom asocia tinerea necazului pe cineva cu planurile de a-l omori. Insa de multe ori oamenii vor planui, macar in mintea lor, moduri de a se razbuna pe cel pe care au ciuda. De obicei nu au indrazneala sa duca la indeplinire aceste planuri, dar au o placere perversa in a le intocmi si de a medita la ele in mintea lor. Lucrul acesta poate fi adevarat si intre crestini. Aceasta este motivatia pentru care Pavel a gasit nimerit sa scrie indemnul din Romani 12:19-21:

Preaiubitilor, nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: “Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati”, zice Domnul. Dimpotriva: daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea; caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui.” Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.

 Cuvantul lupte sau certuri descrie conflicte sau dezordini intre partide, de obicei intre grupe oponente, distincte de neintelegerile intre persoane. De aceea se vorbeste despre “lupte intre frati,” despre “clanuri” sau “familioane.”Intotdeauna aceste lupte sunt urate si trec dincolo de limitele pacatelor “respectabile,” si evident ca nu pot fi subtile. Insa le discutam aici pentru ca ele se intampla deseori intre crestinii care au o neprihanire “a lor insisi,” care nu recunosc niciodata ca atitudinile lor sau vorbele lor pe ton ridicat au contribuit la luptele iscate. In mintea lor, intotdeauna partea opusa este vinovata si ea a cauzat cearta.

Descrierea facuta mai sus acestor “buruieni ale maniei” nu se vrea a fi un dictionar de termeni, nici n-am dorit prin ea sa fac o distinctie clara intre diferiti termeni. Aici nu terminologia este importanta. Ce am dorit sa vedem este ca mania neparasita repede nu doar ca este pacat, ci constituie un pericol spiritual. Si daca vei trece inca odata cu privirea peste aceste “buruieni,” vei observa ca exista un fel de escaladare a sentimentelor de rea-vointa si disensiune. Mania nu este ceva static. Daca nu scapam de ea, va creste si va ajunge amaraciune, dusmanie, si ciuda razbunatoare. Nu e de mirare ca Pavel spune, “Sa n-apuna soarele peste mania voastra.”

Deci, cum sa rezolvam problema maniei astfel incat sa nu inceapa sa rasara aceste buruieni otravitoare? Cum o putem starpi din fasa astfel incat sa n‑apuna soarele peste ea? Dati-mi voie sa prezint cateva recomandari de baza.

Mai intai, trebuie sa privim intotdeauna la suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-i determina, nu-i pune pe oameni sa greseasca fata de noi, insa El permite acest lucru, si-l permite intotdeauna cu un scop—de cele mai multe ori pentru cresterea noastra in asemanarea cu Cristos.Cand fratii au pacatuit grav impotriva lui Iosif si l-au vandut ca rob, el n-a lasat amaraciunea sa-l stapaneasca. Dimpotriva, a fost in stare sa le spuna, “Nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:8).E drept, a rostit aceste vorbe dupa ce a fost ridicat in pozitia de al doilea om ca putere in Egipt, insa ele au fost adevarate din ziua in care a fost vandut in robie. Si in tot timpul in care a slujit ca rob in casa lui Potifar si in anii urmatori ca prizonier pentru un rau pe care nu l-a infaptuit, istoria biblica nu ne lasa sa banuim ca ar fi fost stapanit vreodata de amaraciune. Dimpotriva, ni se spune ca si-a facut lucrul cu constiinciozitate (in mod sigur, o atitudine diferita de a unuia cuprins de amaraciune) si a fost atat de apreciat de Potifar si de paznicul inchisorii incat amandoi i-au incredintat responsabilitati majore.

Am descoperit ca o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu este cea dintai aparare pe care o am impotriva ispitei de a lasa mania sa mi se strecoare in minte si in sentimente. Daca vreau sa lupt in mod hotarat impotriva acestei ispite, imi voi reaminti constant ca actiunile altuia (sau altora) care mi-au declansat intaiul raspuns de manie sunt sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Chiar daca actiunile pot fi pacatoase in ele insele, Dumnezeu le va folosi pentru binele meu. Dupa cum a spus Iosif fratilor sai,“Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau: dar Dumnezeu a schimbat raul in bine” (Geneza 50:20).

Dupa cum am observat, acest “bine” poate fi oportunitatea de a deveni mai asemenea lui Cristos. Insa Dumnezeu poate avea in vedere si alte scopuri, poate pentru a ne pregati intr-un fel sau altul pentru o mai mare capacitate de slujire. Sau poate ca nu vom afla niciodata ce bine a scos Dumnezeu dintr-o anumita situatie in legatura cu care suntem ispititi sa ne maniem. Insa este de ajuns daca stim ca, oricat de dificila ar fi situatia, si oricat de mare ar fi ispita de a ne mania, Dumnezeu are in vedere un “bine.” Meditarea activa la acest adevar al suveranitatii lui Dumnezeu este primul pas in risipirea maniei.

In al doilea rand, ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa crestem in dragoste.In 1 Petru, epistola care indeamna pe credinciosi sa urmareasca sfintenia chiar in vremuri grele, Petru subliniaza in mod repetat importanta dragostei fratesti—adica a dragostei fata de ceilalti credinciosi. De exemplu, el scrie,“Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii pentru altii, caci dragostea acopera o sumedenie de pacate” (1 Petru 4:8).

Cuvintele lui Petru vor sa ne spuna ca dragostea ne face sa trecem cu vederea multe actiuni pacatoase ale celorlalti. Daca cineva te jigneste sau te pune intr-o situatie jenanta sau iti face neplaceri, dragostea te va face in stare sa treci lucrul respectiv cu vederea. Aminteste-ti, noi putem alege cum sa reactionam la un rau real sau imaginat al altora. Fraza pe care am folosit-o deja de vreo doua ori in acest capitol, “ucis in fasa,” se aplica aici in mod deosebit. In timp ce dragostea s-ar putea sa nu “acopere” anumite pacate mari impotriva noastra, ea va acoperi cu siguranta multe din pacatele obisnuite.

Cand barbatul cel puternic soseste acasa si gaseste dezordine si mancarea inca nepregatita, el poate lasa dragostea sa acopere aceasta situatie. De fapt, daca urmeaza calea dragostei, nu doar ca va trece cu vederea lucrul care-l ispiteste sa‑si piarda cumpatul, dar isi va sufleca si manecile apucandu-se sa ajute. Va urma exemplul Domnului Isus, care deplin constient de Dumnezeirea Sa a facut slujba atat de obisnuita la evrei de spalare a picioarelor ucenicilor (vezi Ioan 13:2-15).

Noi trebuie sa ne iubim unii pe altii cu toata convingerea; adica, trebuie sa urmarim cu seriozitate dragostea. Dragostea care trece cu vederea ofensele nu vine pur si simplu asa, din senin. Ea vine daca o urmarim, in dependenta de Duhul Sfant.

Apostolul Pavel reia cuvintele lui Petru cand scrie, “[Dragostea]… nu se manie usor” (1 Corinteni 13:5, NIV). Aceasta este o afirmatie la care toti ar trebui sa meditam. Tu te manii usor? Este posibil ca o usoara nota de sarcasm dintr-o remarca a altuia sa-ti strice ziua, sau esti in stare, din dragoste pentru cel care a facut remarca, s-o lasi deoparte si s-o “acoperi”? Probabil ca nu exista nimic mai coroziv in relatiile interpersonale decat o limba nestapanita (vezi Iacov 3:5-10). In capitolul 19 al cartii noastre, ne vom ocupa de acest subiect din perspectiva vorbitorului, insa acum ne vom concentra asupra raspunsului nostru la cuvintele altora.

Suntem familiari cu vechea zicere, “Betele si pietrele pot sa-mi rupa oasele, nu-mi fac rau cuvintele.” Dar toti stim ca nu este adevarata. Cuvintele pacatoase ranesc, in special daca vin de la cineva apropiat, insa noi putem alege daca le lasam sau nu sa ne faca maniosi. Putem absorbi durerea ca atare fara sa ne maniem pe cel care a rostit cuvintele rele. Insa pentru aceasta trebuie sa iubim persoana respectiva atat de mult incat sa nu ne lasam cuprinsi usor de manie.

Pavel ne spune de asemenea, “[Dragostea]… nu tine evidenta relelor” (1 Corinteni 13:5, NIV) sau “nu se gandeste la rau” [in traducerea romana Cornilescu, n.tr].Ai obiceiul sa-ti stochezi in minte tot raul ce ti s-a facut? Aceasta este calea sigura spre amaraciune. Expresia, “Te iert, dar nu te uit,” n-ar trebui sa fie adevarata. Daca stai mereu si analizezi in tine relele care ti s-au facut cu luni sau cu ani inainte, inseamna ca nu le-ai iertat. Tu iti alimentezi pur si simplu amaraciunea. A nu mai tine evidenta relelor inseamna a inceta sa le mai aducem la suprafata, nici in mintea noastra nici in fata altora. Nu inseamna ca amintirea ranii ni s-a sters din minte. Nu putem face asta, insa n-o mai aducem in mod activ in memorie pentru a ne hrani mintea cu ea. Si mai inseamna ca daca ne revine in minte in mod involuntar, o dam imediat la o parte. Nu-i dam sansa sa prinda radacini in constientul nostru.

A treia directie este sa invatam sa iertam asa cum ne-a iertat Cristos pe noi.Textul din Scriptura care ma ajuta cel mai bine in domeniul iertarii este pilda slujitorului nemilostiv (vezi Matei 18:21-35). Ne este foarte cunoscuta ocazia care a prilejuit rostirea pildei, si anume intrebarea lui Petru adresata Domnului Isus, “Doamne de cate ori sa iert pe fratele Meu cand va pacatui impotriva mea? Pana la sapte ori?” (versetul 21), adica de cate ori ne greseste, oridecate ori s-ar intampla acest lucru? In aceasta situatie Domnul Isus spune pilda robului nemilostiv. Totusi, pilda nu vorbeste direct despre un numar de ori in care trebuie sa iertam, ci despre baza iertarii altora.

Pilda ne spune despre un rob al unui imparat, care-i datora stapanului sau zece mii de talanti. Un talant era echivalentul a sase mii de dinari. Fara sa facem matematica, robul datora echivalentul a vreo 200 de mii de ani de munca, in cazul unui salariu obisnuit. Asta ar insemna cam sase pana la opt miliarde de dolari in zilele noastre. Uneori Domnul Isus a folosit hiperbola pentru a transmite un adevar, si aceasta este una din ocazii. Robul n-ar fi avut cum sa acumuleze o asa datorie uriasa, dar vom vedea imediat de ce Domnul foloseste in pilda o suma asa de imensa.

Robul i-a cerut imparatului sa aiba rabdare si sa-i dea timp sa-si plateasca datoria. Era pur si simplu un idealist. De fapt nu exista posibilitatea sa dea inapoi ce datoreaza. Imparatului i s-a facut mila de el si i-a iertat datoria.

Apoi acest rob a plecat din prezenta imparatului si l-a intalnit pe un coleg, rob impreuna cu el, care-i datora o suta de dinari—adica aproximativ o treime din salariul pe un an, sa zicem vreo cincisprezece mii de dolari de astazi. Si acest al doilea l-a rugat sa aiba rabdare, insa robul care tocmai fusese iertat de sase miliarde n-a vrut, si l-a aruncat in temnita.

Mesajul pildei se concentreaza asupra diferentei dintre sumele datorate de cei doi: peste sase miliarde si pana in cincisprezece mii. O suma intre zece si cincisprezece mii de dolari nu este o suma deloc nesemnificativa chiar in ziua de azi. Insa pentru ucenicii care au auzit pilda direct din gura lui Isus, poate mai semnificativa era idea de o treime din salariul anual.

Acum, suma de bani reprezinta datoria noastra morala si spirituala fata de Dumnezeu. Chiar daca in lumea cu stapani si sclavi a acelor zile sase miliarde era o hiperbola, in relatia noastra cu Dumnezeu este o reprezentare corecta a datoriei noastre fata de El. Indiferent cat de moral si spiritual am fi trait, datoria pacatului nostru este enorma. Rusinea pe care a adus-o pacatul nostru slavei lui Dumnezeu nu este determinata de gravitatea pacatului nostru, ci de valoarea slavei Sale.

Daca eu vars o cutie de vopsea neagra, imposibil de curatat, pe o carpeta pe care tu ai cumparat-o la pret redus, este neplacut. Insa daca vars aceeasi vopsea pe covorul tau persan cel mai scump, este intr-adevar grav. De ce? Fapta mea este aceeasi si vopseaua este aceeasi, insa valoarea celor doua covoare este complet diferita. Stricaciunea nu se socoteste in functie de marimea petei, ci in functie de valoarea obiectului patat.

Asa ar trebui sa gandim in legatura cu pacatul nostru impotriva lui Dumnezeu. Orice pacat al nostru, oricat de minuscul ne-ar parea, este un atac la gloria Lui nemarginita. Si valoarea unui covor scump, chiar daca ar fi de milioane de dolari, este o nimica toata comparata cu valoarea gloriei lui Dumnezeu. Deci noi toti suntem reprezentati de cel dintai rob care avea datoria de zece mii de talanti. Datoria noastra este imposibil de platit. Sa ne intoarcem din nou la pilda. Ce s-a intamplat cu datoria de miliarde datorata de rob? Putea imparatul doar s-o treaca cu vederea si s-o uite? Oare el n-a sesizat consecintele financiare? Nu poate fi asa de simplu. In momentul in care imparatul a iertat aceasta datorie, averea lui neta s-a diminuat cu miliardele acestea. Pe imparat l-a costat enorm de mult sa ierte datoria robului sau.

In acelasi fel, pe Dumnezeu l-a costat mult sa ne ierte. L-a costat viata Fiului Sau. Valoarea ei nu se poate socoti in bani, insa Dumnezeu a platit pretul intreg pentru a ne putea ierta fiecaruia datoria spirituala enorma pe care o aveam fata de El.

Mesajul ar trebui sa fie clar. Datoria morala a faptelor rele, a cuvintelor pacatoase a altora impotriva noastra este practic nimic comparata cu datoria noastra fata de Dumnezeu. Nu minimalizez seriozitatea ranilor si pagubelor pe care ti le-au facut altii.In pilda, datoria celui de-al doilea rob, adica echivalentul a zece-cincisprezece mii de dolari, nu era pretul unei cafele pe care o servesti in pauza de masa la serviciu, ci era o treime din venitul anual. Si poate ranile si paguba suferita de tine au fost mult mai mult decat o jignire ocazionala sau o barfa. Poate ca te-au afectat puternic. Insa in comparatie cu paguba adusa de noi prin pacat slavei lui Dumnezeu, este putin.

Baza in care trebuie, deci, sa ne iertam unii pe altii este imensitatea iertarii lui Dumnezeu fata de noi. Trebuie sa-i iertam pe altii fiindca si noua ni s-a iertat atat de mult. Pana nu recunoastem ca suntem noi insine datori cu zece mii de talanti, ne vom chinui sa iertam pe cei care ne-au gresit in chestiuni nesemni­ficative sau pe cei care ne sicaneaza in mod continuu.

Dar odata ce intelegem ca intr-adevar Ii suntem atat de datori lui Dumnezeu prin pacatul noastru continuu impotriva Sa, in momentul in care cineva ne face un rau vom putea spune, “Doamne, stii ce mare rau mi s-a facut, dar eu sunt dator de zece mii de talanti fata de Tine, o datorie imensa. Pacatul lui impotriva mea este un nimic in comparatie cu pacatul meu impotriva Ta, si pentru ca Tu m-ai iertat il iert si eu din toata inima pe cel ce mi-a facut raul.”

Nu vreau sa spun ca daca ne rugam astfel, chiar daca ne rugam cu sinceritate, mania noastra va disparea imediat. Carnea noastra, sau firea noastra, nu se da batuta atat de usor. Insa atitudinea exprimata intr-o astfel de rugaciune ne poate servi ca arma cu ajutorul careia sa ne facem mania sa moara.

Acum, cand ne apropiem de finalul acestui de-al doilea capitol despre manie, sunt sigur ca amandoua aceste capitole ridica anumite intrebari si obiectii. Unii cititori poate se gandesc ca am ignorat situatii dificile de felul parintilor sau sotilor abuzivi, sau unele rele prevalente in sistemul societatii de azi. Unii poate gandesc asa, el nu stie prin ce-am trecut eu. Daca ar sti, n-ar fi asa de increzut in raspunsurile pe care le da.

Vreau sa va spun ca nu este in scopul acestei carti sa discutam diferitele situatii care ne provoaca mania. Si eu nu incurajez in nici un fel crestinismul de tip “pres de sters picioarele,” adica sa-i lasam continuu pe altii sa ne calce si sa ne abuzeze. Exista momente in care trebuie sa tinem tare la ce este corect si drept. Nu trebuie insa sa pacatuim facand acest lucru. Si asta incerc eu sa explic.

Scopul meu in aceste doua capitole este sa fiu de folos in a ajuta sa intelegem ca cea mai mare parte a maniei noastre, daca nu chiar toata mania, este pacatoasa, chiar daca vine in urma actiunilor pacatoase ale altora.Subliniind pacatul nostru de a ne mania, nu vreau sa minimalizez pacatul celorlalti oameni. Insa avem o vorba veche care spune, “Doua rele nu fac una buna.” Pacatul celuilalt nu face ca mania noastra sa fie “corecta” sau justificata. Sau asa cum spune Iacov, “Mania omului nu lucreaza neprihanirea lui Dumnezeu” (1:20).

Mai mult, ma tem ca mare parte din mania noastra nu este rezultatul nedreptatilor si relelor care ni s-au facut, ci este manifestarea propriei noastre mandrii si a egoismului nostru. Am fost stanjeniti sau deranjati sau frustrati de actiunile (sau de lipsa de actiune) a altora, si ne-am maniat. In timp ce in jurul nostru exista multa nedreptate care merita un raspuns de manie justificata, nu trebuie sa folosim acest lucru ca scuza pentru a fugi de realitatea existentei unei manii pacatoase care apare atat de ades in inimile noastre si pe care o exprimam in cuvinte si actiuni.

Deci inca odata, va recomand cele trei principii sau practici atat de folositoare: o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu; o cautare serioasa a dragostei fratesti care acopera o sumedenie de pacate si nu tine o contabilitate a greselilor; si o intelegere umila a faptului ca, in comparatie cu pacatul fratelui meu impotriva mea, pacatul meu fata de Dumnezeu reprezinta o datorie infinit mai mare.

 

---

CAPITOLUL 16: Buruienile amaraciunii

 

[i][i][i] Unii cititori se intreaba poate de ce nu ma refer la fraza “radacina de amaraciune”din Evrei 12:51 ca o atentionare impotriva pacatului amaraciunii. Aceasta expresie este o aluzie la Deuteronomul 29:18 si la fraza “o radacina care sa aduca otrava si pelin,” care in acel pasaj vorbeste de razvratirea interioara, a inimii, impotriva lui Dumnezeu.In Evrei 12:51,scriitorul foloseste acea expresie din Deuteronomul pentru a avertiza impotriva apostaziei, nu impotriva amaraciunii provocate de resentimentul continuu.

CITESTE TOATA CARTEA AICI