MESIANITATEA DOMNULUI ISUS INTELEASA DE CEI CARE CRED. de Gheorghe Cornilescu 25 septembrie 1958

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

Mesianitatea Domnului Isus

                      inteleasa de cei care cred

    Sarbatoarea pe care o aveau in vremea aceasta la templul din Ierusalim era o sarbatoare nationala, era o sarbatoare a bucuriei, sarbatoare care avea loc in fiecare iarna prin luna decembrie. Venise un neam strain peste poporul evreu, ii daramase templul si pusese stapanire pe tara lui. In anul 165, sub conducerea unei capetenii de-a lor, au izgonit pe acest vrajmas din tara, au reconstruit templul si, pentru amintirea acestui eveniment, in fiecare an avea loc aceasta sarbatoare nationala. Era deci o sarbatoare a bucuriei pentru ca au scapat de sub jugul cotropitor. Dar era in acelasi timp si o sarbatoare a nadejdii, pentru ca mai era un popor, mai mare decat acesta pe care il izgonisera, care pusese stapanire peste tara lor: era poporul roman. Si ei nadajduiau ca, asa cum au fost scapati de poporul acesta cotropitor din apropierea lor, vor fi scapati si de cotropitorul care era ceva mai departe. Asa ca sarbatoarea aceasta avea aceste doua insemnari: o sarbatoare a bucuriei, pentru ca a fost izgonit cotropitorul si o sarbatoare a nadejdii ca va fi izgonit si celalalt cotropitor care inca stapanea tara.

    Cu acest prilej era des pomenit Numele de Mesia. Dar auzeau despre Domnul Hristos vorbindu-se ca El este Mesia, ca El este Fiul Celui Preainalt, ca El este, dupa trup, Fiul lui David. Si atunci, pe cand Domnul Hristos Se plimba prin pridvorul lui Solomon – o ruina care ramasese din templul lui Solomon, daramat de poporul care fusese izgonit, o ruina care fusese legata de templul cel nou construit – cum Domnul Hristos Se plimba prin acest pridvor al lui Solomon, iata ca evreii care venisera la sarbatoare Il inconjoara si Il intreaba: “Pana cand ne tot tii sufletele in incordare? Daca esti Hristosul, spune-ne-o deslusit.” Auzim ca Te simti bine cand Ti se spune Mesia, ca esti Fiul lui David, dar nu vedem nimic din lucrarile care sa indreptateasca aceste pretentii ale Tale.

    Ce lucruri, intr-adevar, asteptau ei de la Mesia? Ei asteptau o lucrare ca aceasta, asa cum spunea sarbatoarea de nadejde a lor: sperau sa fie scapati de romani si de irodieni, care pusesera stapanire pe tara lor. Ei nu aveau niciun pic de intelegere pentru ceea ce facea Domnul Hristos, ca vindeca bolnavi, ca invia morti, ca dezlega pe cei robiti din legaturile pacatului. Si de aceea se indreapta spre Domnul Isus si Ii spun: Pana cand ne tii sufletele in incordare? Vrem sa stim: esti Mesia asa cum pretinzi sau nu?

    Si atunci Domnul Isus, foarte mahnit, ca Cel ce stia de unde vine, ca Cel ce stia unde merge, ca Cel ce stia ce lucrare are de facut, le raspunde: “V-am spus si nu credeti. Lucrarile pe care le fac Eu, in Numele Tatalui Meu, ele marturisesc despre Mine.” Daca ati avea ochi, ati vedea ca lucrarile pe care le fac Eu, nu le fac cu puterea Mea si ca, in orice caz, lucrarile pe care le fac Eu se deosebesc mult de lucrarile pe care ati auzit voi ca au fost facute odinioara. Ei bine, acestea arata puterea lui Dumnezeu si arata ca sunt Mesia. Dar voi nu credeti.

    Asadar, lucrarile pe care le facea Domnul Hristos marturiseau despre mesianitatea Lui, despre faptul ca El este Fiul Celui Preainalt, despre faptul ca El este Mesia.

    Daca lucrurile stau asa, atunci face sa ne oprim putin la cateva din lucrarile Domnului Hristos si aceasta in legatura cu lucrarile pe care le-au facut prorocii din vechime. Sunt unele asemanatoare cu cele ce le facea Domnul Hristos, dar se deosebeau prin fapul ca ale Lui erau insotite de puterea lui Dumnezeu.

    In adevar, citim in Vechiul Testament ca un oarecare Naaman, un general, s-a imbolnavit de lepra. Toate mijloacele pe care el le-a intrebuintat impotriva leprei in tara lui au fost zadarnice. A auzit ca in Israel este un proroc care poate sa faca lucrari minunate si atunci se duce prin tara lui Israel, la prorocul Elisei. Fara sa-l primeasca, prorocul Elisei ii trimite vorba sa se duca sa se scalde in apa Iordanului. Suparat ca prorocul nici nu l-a primit, asa cum era obisnuit el, un general, cu un respect deosebit si mai ales cand se gandea la mijlocul asa de simplu prin care i s-a fagaduit tamaduirea, s-a suparat foc si era gata, gata sa plece. Dar slujitorii i-au spus ca daca i s-ar fi cerut un lucru greu, l-ar fi facut. Naaman se duce sa se spele in apa Iordanului si este intr-adevar vindecat de lepra lui.

    Iata prin urmare cum face prorocul aceasta minune. Dar intrebuinteaza un mijloc: apa Iordanului. Fireste ca si Domnul Isus a avut de a face cu leprosii. Dar Domnul Isus, in vindecarea lor, n-a intrebuintat niciun mijloc. Doar a intins mana spre ei, fara teama ca are sa fie umplut de lepra, pentru ca aceasta boala este grozav de contagioasa si cu un singur cuvant spune: Fii curatit! Si leprosii care vin la Domnul Hristos sunt curatiti de lepra lor, fara niciun mijloc, ci numai cu un cuvant al Lui. Fii curatit! Iata o lucrare care, pentru cei ce aveau ochi de vazut, nu se putea sa nu vada puterea lui Dumnezeu care insotea pe Domnul Hristos in aceste lucrari.

    Iata o alta lucrare. Ni se spune in Faptele Apostolilor (cap. 19) despre niste fii ai lui Sceva, care izgoneau duhurile necurate intrebuintand “Numele Domnului Isus pe care il propovaduieste Pavel.” Le-a mers, fireste, o bucata de vreme, pana ce s-au napustit duhurile asupra lor. In orice caz, a fost o vreme cand acesti oameni au izgonit duhurile necurate prin intrebuintarea Numelui Domnului Isus pe care il propovaduieste Pavel. Iata ca vin si la Domnul Isus oameni stapaniti de duhuri rele. Dar Domnul Isus nu se foloseste de niciun nume. In fata acestor oameni stapaniti de duhuri necurate, El scoate doar un cuvant: Iesi afara din omul acesta! Si duhurile, mai protestand, unele neprotestand, ies afara la cuvantul Domnului Hristos. Nici un nume nu intrebuinteaza Domnul Hristos, nici un mijloc omenesc, ci un simplu cuvant. Si aceasta lucrare de izgonire a duhurilor necurate, inca avea graiul ei pentru cei ce aveau ochi sa vada si aici puterea lui Dumnezeu. Iudeii insa nu vedeau lucrul acesta, pentru ca nu credeau.

    Dar deosebirea mare intre lucrarea prorocilor si lucrarea Domnului Hristos se vede mai ales pe taramul invierii mortilor.

    Cunoastem din Vechiul Testament invierea fiului Sunamitei, gazda prorocului Elisei. Ni se spune in Cuvantul lui Dumnezeu ca atunci cand i-a fost adusa vestea aceasta, ca baiatul gazdei a murit, Elisei a inceput intai sa se roage. Dupa aceea s-a asezat peste mort, cu ochii pe ochii lui, cu gura peste gura lui, cu mainile peste mainile lui si a stat asa catva timp, pana caldura trupului lui s-a transmis in buna parte trupului copilului, pana acolo incat era sleit de puteri prorocul. Simte nevoie sa se ridice, sa se mai plimbe putin prin odaia in care se gasea, sa se mai incalzeasca, caci caldura lui fusese absorbita de cel  mort. Din nou se arunca asupra copilului, in acelasi chip, pana cand in cele din urma, dupa ce se ridica de acolo, copilul incepe sa rasufle. Si atunci il da mamei lui. Dar cata truda, cata lucrare, aproape, aproape cu pretul vietii lui este adus din nou la viata tanarul acesta.

    Uitati-va la Domnul Hristos. Fiica lui Iair este moarta. Domnul Isus Hristos este adus acolo si El le spune: “Fetita n-a murit, ci doarme.” Da afara pe bocitoarele din odaia fetitei si, ca si cand ar fi sculat-o mama ei in fiecare dimineata, asa ii spune Domnul Hristos: “Fetito, scoala-te!” Si fetita s-a sculat. Nicio sfortare, nicio lucrare din partea Domnului Hristos, nicio stradanie: un singur cuvant si fetita este adusa la viata.  Aceeasi lucrare fata si de tanarul vaduvei din Nain: “Tinerelule, scoala-te, iti spun!” Si il da mamei lui. Aceeasi lucrare cu Lazar, care intrase in putrefactie. Un cuvant spune: “Lazare, vino afara!” s i Lazar iese afara din mormant.

    Iata, iubitilor, cum lucrarile acestea minunate dovedesc din plin ca Dumnezeu este cu Domnul Hristos, dovedesc mesianitatea Lui, ca El  este Fiul lui Dumnezeu, ca El este Mesia. Dar cei de pe vremea Lui, iudeii, n-au primit acest adevar, nu au crezut faptele pe care Domnul Hristos le-a facut in puterea lui Dumnezeu. Iata de ce oamenii erau in ratacire cu privire la Domnul Hristos.

    Iubitilor, nu sunt oare si astazi lucrari in lume care izbesc privirea oamenilor si care ar trebui sa dea de gandit celor ce au ochi sa vada: oameni morti in pacatele si faradelegile lor, oameni care nu intrebau nici macar o data de Dumnezeu, oameni care intorceau spatele Cuvantului lui Dumnezeu, s-au schimbat dintr-o data la un cuvant al Domnului Hristos. Cine a facut lucrul acesta? Puterea lui Dumnezeu. Este o lucrare care izbeste privirile, care pune in miscare pe oameni. Dar vad oamenii aceasta lucrare? Cu ochii firesti, da, dar cu ochii duhovnicesti nu. De ce? Nu cred. Oameni care isi beau ultimul ban pe care il castigau, deodata, la un cuvant al Domnului Hristos, sunt tamaduiti de aceasta boala uneori crezuta incurabila si umbla oamenii printre noi ca si cand niciodata n-ar fi pus bautura pe buze. Misca oare cumva aceasta pe oameni, vad in aceasta puterea lui Dumnezeu? Vad ei ceva, dar acel ceva nu este de natura sa-i puna in legatura cu Dumnezeu. Cand omul a parasit pacatul, cand omul nu se mai imbata, ceilalti vad ca “si-a parasit legea.”

    Spunea odata un batran care iesea dintr-o sala de adunare si l-a intalnit un om cu vaza. – Ei bine, mosule, nu-ti este rusine sa iesi de aici, de la ratacitii astia? Mai inteleg pe cei tineri, care n-au cunoscut altceva! Si ii raspunde batranul asa de frumos acestui om crezut invatat: – Domnule, cata vreme m-am tavalit ca un porc in noroi, cata vreme copiii fugeau si se ascundeau de mine cand veneam acasa, iar sotia numai ea stie ce patea, ai venit d-ta sa ma intrebi ce fac? Si acum, cand am scapat de aceasta rana adanca in viata mea, cand casa mea straluceste de bucurie, cand copiii canta impreuna cu mine, iar sotia da slava lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care a facut-o, d-ta vii sa-mi spui ca am parasit legea. Care lege? A pacatului? Mergi mai departe, ai gresit adresa.

    Vedea omul acesta lucrarea lui Dumnezeu? Vedea ceva, dar nu vedea lucrarea lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca nu credea in lucrarea lui Dumnezeu.

    Oameni desfranati, oameni carora le scaparau ochii dupa femei, la un cuvant al Domnului Hristos sunt vindecati, in asa fel incat ai putea spune ca niciodata nu s-a avzut o astfel de pofta in viata lor. Este aceasta o lucrare minunata. A putut cineva sa vindece pe semenul lui de o astfel de robie? Nu. Este aici puterea lui Dumnezeu, este aici lucrarea lui Dumnezeu.

    Atunci de ce nu vad oamenii aceasta putere a lui Dumnezeu? Pentru ca nu cred. Foarte mult mi-ar place ca intre ascultatorii mei sa nu fie astfel de oameni, in starea evreilor de odinioara si in starea orbilor cu ochi de astazi, care nu vad lucrarea lui Dumnezeu si nu dau slava lui Dumnezeu.

                       

Trasaturi ale oilor Domnului Isus

    In opozitie cu acesti oameni care au ochi si nu vad, Domnul Hristos ne arata alta ceata de oameni: oile Mele. “Voi nu credeti pentru ca, dupa cum v-am spus, nu sunteti din oile Mele.” As vrea sa iesiti din starea aceasta de orbire a vrajmasilor lucrarilor lui Dumnezeu si sa treceti de partea ucenicilor Domnului Isus Hristos, de partea oilor Lui.

    Dar, ca sa nu se insele nimeni, as vrea sa arat cateva din trasaturile caracteristice ale ucenicilor Domnului, ale oilor Domnului Hristos.

    Prima trasatura este aceasta: ei cred, cred in lucrarea lui Dumnezeu. “Voi nu credeti pentru ca, asa cum am spus, nu sunteti din oile Mele,” ceea ce insemneaza ca oile Domnului Isus cred. Credinta este aceea care i-a pus in starea de oameni vii, in starea de oameni noi, in starea de oameni care au parasit pacatul si traiesc pentru Dumnezeu.

    Dar ce este credinta? Pentru ca sa nu ne amagim, sa repetem cunoscutul verset care ne spune ce este credinta si sa nu ne amagim in felul acesta, tagaduind lucrarea lui Dumnezeu prin paruta noastra credinta. Ce este credinta, care este trasatura de capetenie a ucenicilor Domnului Hristos? Este o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad. Mai mult decat atat, este o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad, nu venind prin mostenire, ci venind in urma celor auzite din evanghelie, in Domnul Hristos. Aceasta este credinta.

    Si nu este numai o credinta de o clipa, atunci cand au auzit evanghelia si au crezut in Domnul Hristos si prin aceasta credinta au capatat iertarea pacatelor lor si au capatat viata din Dumnezeu. Nu, ci este o credinta care ii insoteste din clipa in care au primit-o, in toate clipele vietii lor, si in bucurii, si in necazuri, si in dureri si framantari de tot felul. Credinta aceasta, care este o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad, credinta aceasta il insoteste in tot timpul pe cel credincios. Credinta aceasta este o contare de fiecare clipa pe Dumnezeu.

    Iata credinta, care este trasatura de capetenie a celor credinciosi. Aveti dv. toti aceasta credinta, nu aceea care se mosteneste? Pe foarte multi, cand ii intrebi daca cred in Domnul Hristos, ii auzi spunand: Nu-mi las eu credinta mea! Care credinta, aceea care te face sa traiesti in pacat? Nu. Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste de o credinta care vine in urma celor auzite. D-ta ai mostenit pacatul, un fel desert de vietuire, dar credinta nu. Pot sa fie cat de credinciosi parintii, credinciosi veritabili, daca, copiii nu se intorc la Dumnezeu, nu ajung in urma celor auzite despre jertfa Domnului Isus, despre starea lor de pacat inaintea lui Dumnezeu, nu ajung sa capete credinta aceasta in urma celor auzite si nu-i insoteste in toata viata lor, apoi acestia nu sunt credinciosi. Sunt sub influenta, sub inraurirea evangheliei, dar nu sunt credinciosi. Ei trebuie sa se nasca din nou.

    Iata, prin urmare, o prima trasatura a copiilor lui Dumnezeu. Aveti dv. acesta credinta? Nu este vorba de o credinta mostenita, ci de credinta care a venit in urma celor auzite din evanghelia Domnului Hristos, despre starea noastra de pacat inaintea lui Dumnezeu si despre marea jertfa a Domnului Hristos, care ne-a curatit de orice pacat. Ai aceasta credinta? Atunci esti un ucenic al Domnului Hristos, o oaie a Domnului Hristos. Nu ai aceasta credinta, oricat te amagesti ca ai credinta, te inseli amarnic, esti in situatia acestor oameni care venisera la sarbatoare la templu, dar nu credeau in lucrarile pe care le facea Domnul Hristos.

    O a doua trasatura a oilor Domnului Hristos este cea spusa in versetul 27: “oile Mele asculta glasul Meu.” Cum asculta glasul lui Dumnezeu? Foarte bine, prin Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca in el vorbeste Dumnezeu prin Duhul Sau, de-a dreptul cugetului omului.

    Dar oile acestea n-au fost intotdeauna asa, pentru ca aceasta ascultare de glasul lui Dumnezeu nu creste pe pamantul firesc pe care ne-am nascut noi. Pe pamantul acesta firesc pe care ne-am nascut noi creste altceva: neascultarea, razvratirea impotriva lui Dumnezeu, dar in niciun caz nu creste ascultarea de glasul Lui.

    Iubitilor, cei ce asculta azi Cuvantul lui Dumnezeu, glasul lui Dumnezeu, nu l-au ascultat todeauna. Inainte de a-L cunoaste pe Domnul Hristos, inainte de a avea credinta despre care vorbeste evanghelia, nici ei n-au ascultat de glasul Domnului Hristos. De cate ori n-am trecut noi pe acolo pe unde se vestea Cuvantul lui Dumnezeu! De cate ori n-am citit noi in Cuvantul lui Dumnezeu, dar n-am ascultat glasul Lui! N-am ascultat glasul lui Dumnezeu, am ascultat pe oameni si ne-am entuziasmat de cat de frumos vorbeste cutare sau am criticat pe cutare pentru ca vorbeste prost. Despre glasul lui Dumnezeu, care vorbea intr-un fel sau altul, n-a fost nimic in viata noastra.

    Dar iata, din clipa in care au crezut in Domnul Hristos, li s-a luat mahrama aceea care ii facea orbi pentru lucrurile si cuvintele lui Dumnezeu. Si acum, in urma acestei credinte in Domnul Isus, stim ca ori de cate ori citesc Cuvantul lui Dumnezeu, Dumnezeu le vorbeste. Ori de cate ori aud citindu-se Cuvantul lui Dumnezeu, stiu ca Dumnezeu le vorbeste. Acum stiu, de pilda, ca atunci cand sunt in societate si vor sa faca o gluma pe seama cuiva, ca sa produca ras celorlalti, deodata aud un glas: Nu trebuie sa faci lucrul acesta! De alta parte, uneori poate de focul conversatiei, uita de acest indemn si dau drumul la gluma pe care vroiau s-o spuna. Atunci mereu ii suna in urechi: N-ai facut bine ce ai facut!

    Este acest martor de care noi nu putem scapa niciodata. Si cand credem ca nimeni nu ne vede ce facem, ce vorbim, ca vom lua masurile cele mai strasnice ca sa nu mai fim vazuti si auziti de nimeni, sa stiti, este acest martor care ne spune: Nu faci bine! Ce ai facut in cutare loc? Cand a omorat Cain pe fratele sau, nu era nimeni pe campie, nimeni, nimeni. Si totusi Scriptura ni-l infatisaza ratacind intr-o parte si alta, din pricina cugetului care mereu ii spunea: Unde este fratele tau? Un scriitor de seama care a prins acest lucru, il infatisaza pe Cain intr-o  stare groaznica, cautand sa se ascunda in adancuri, cautand sa se ascunda prin orice locuri, care mai de care mai greu de patruns. Mereu este urmarit de fapta pe care a facut-o. Da, iubitilor, vrem, nu vrem, acest glas se aude. Nu ne place, nu ne face bine, nu vorbeste bine.

    Ferice de cel ce ia seama la instiintarile glasului lui Dumnezeu! Ascultam noi de glasul Lui? Pentru ca, iubitilor, iata ce se poate intampla: azi nu asculti, maine nu asculti, ti se toceste cugetul. Si poate sa-ti vorbeasca Dumnezeu pe urma cat de tare, asa cum spune Cuvantul Sau, ca un ciocan care sfarama stanca, totusi inima poate sa ramana tare. De ce? Nu mai suntem in stare sa prindem glasul lui Dumnezeu, ne-am obisnuit cu glasul Lui. Ne-am impietrit inima, nu am dat ascultare o data, de doua ori si am ramas in aceasta impietrire. Sa-i fereasca Dumnezeu pe ascultatorii Cuvantului! Este cea mai nenorocita situatie.

    In Geneza 16, la sfarsitul capitolului spune asa: “Avram era in varsta de 86 de ani cand a nascut pe Ismael.” Si imediat in capitolul urmator – 17 – spune: “Si Avram era in varsta de 99 de ani cand i-a vorbit Dumnezeu: “Eu sunt Dumnezeul Atotputernic, umbla inaintea Mea si fii fara prihana.” Ce spun aceste doua versete? Unui cititor superficial al Cuvantului nu-i spun nimic, dar unui om obisnuit cu Cuvantul lui Dumnezeu ii spune mult de tot aceasta tacere de 13 ani a lui Dumnezeu in viata lui Avram. Dumnezeu ii daduse o fagaduinta lui Avram, desigur o fagaduinta care trecea peste puterea lui de pricepere: sa aiba un urmas si sa fie un neam mare pe toata suprafata pamantului. Si atunci ce s-a gandit Avram? Sa vina in ajutorul lui Dumnezeu. Pe ce cale? Desigur, pe calea aleasa de inima lui. Cand Îi vii in ajutor, nu poti alfel decat pe calea aleasa de inima d-tale. Roaba lui era mai tanara si capata un copil de la roaba lui, zicand el: Astfel voi avea urmasi si va fi posibila implinirea fagaduintei lui Dumnezeu. Dar iata ca Dumnezeu dupa 13 ani, dupa ce Avram a inceput sa se caiasca de pasul gresit facut, ii spune: Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Nu este treaba ta sa Ma ajuti pe Mine. Imi voi aduce la indeplinire fagaduinta asa cum cred Eu, cand socotesc Eu nimerit. Ce ai de facut este sa umbli in fata Mea ca un om neprihanit. 

    Se intampla. De aceea vedeti pe unii sau pe altii care au ascultat Cuvantul lui Dumnezeu, a fost odata si odata in viata lor o trezire, poate, dar n-au luat seama totdeauna la instiintarile lui Dumnezeu. Au vorbit de rau pe fratele lor asa de mult incat au ajuns asa departe de nu mai aud glasul lui Dumnezeu, care spune ca acesta este semnul nasterii din nou: ca iubesti pe frati. N-a luat omul seama si acum spune: Dar ce pacat am facut? – Cum, ce pacat ai facut? Cand ai vorbit de rau pe fratele tau, nu l-ai iubit, l-ai ucis. Dar omul nu mai intelege glasul lui Dumnezeu, si-a impietrit inima.

    Atentie mare, iubitilor, astazi daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inima, asa cum au facut unii si altii din Cuvantul lui Dumnezeu, care ne sunt pusi inainte ca o pilda, sa nu facem ca ei sau ca cei din zilele noastre care ratacesc incoace si incolo, ca si cum n-ar fi cunoscut adevarul lui Dumnezeu. Mereu preocupati, mereu atenti la Cuvantul lui Dumnezeu! Dumnezeu ne-a lasat Cuvantul Lui, ne-a lasat indrumari pentru toate imprejurarile din viata noastra. El ne vorbeste prin Duhul Lui cel Sfant. Sa luam seama sa nu cumva sa ajungem in starea aceasta de impietrire, sa nu mai auzim glasul lui Dumnezeu.

    Daca ai aceasta trasatura, iti este simtitor cugetul la glasul lui Dumnezeu, fie ca indemnul vine din Cuvantul Lui – nu are importanta prin cine vine – fie ca vine prin Duhul lui Dumnezeu. Ai aceasta trasatura caracteristica a copiilor lui Dumnezeu, esti un copil al lui Dumnezu. Altminteri poti sa asculti glasul unui om.  Omul nu poate da mantuire. Poti sa asculti de indemnurile inimii d-tale; dar ele nu duc la mantuire. Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea, spune Scriptura. Cine poate s-o cunoasca? Numai Dumnezeu. Noi nu putem, noi suntem niste cunoscatori falsi ai inimilor noastre. Noi nu cunoastem adevarul, ne place sa vedem inima noastra buna, atunci cand ea este plina de pacate si faradelegi. Sa fim veghetori in privinta aceasta. Astazi daca auziti glasul lui Dumnezeu, nu va impietriti inima, ci dati ascultare glasului lui Dumnezeu, ca sa aveti aceasta trasatura a copiilor Lui, ca ei asculta glasul Domnului Hristos.

    O alta trasatura este ca Domnul Hristos cunoaste pe ai Lui. Ei se stiu cunoscuti de Domnul Hristos si in aceasta este feicirea lor. Ei nu se ascund de fata Domnului Hristos. Ei nu se ascund de Dumnezeu, asa cum fac oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeul viu si adevarat, care fug departe de fata Lui, crezand ca nu vor da niciodata socoteala de ceea ce fac. Ei sunt bucurosi ca se stiu cunoscuti de Domnul Hristos.

    Da, Domnul Hristos cunoaste inimile noastre mult mai bine decat le cunoastem noi. Cand vine Natanael la Domnul Hristos, ii spune: “Iata un israelit in care nu este viclesug. – De unde ma cunosti? – Inainte de a te chema Filip la Mine, te-am vazut sub smochin. Se mira Natanael: Cum, atunci cand eu m-am dus sa ma rog, sa vad daca El este Mesia, in locul acela ascuns, m-a vazut! Atunci cu adevarat Tu este Fiul lui Dumnezeu!

    De alta parte, Petru este adus de Andrei la Domnul Isus. Domnul Isus ii spune: Tu esti Simon, fiul lui Iona. De acum incolo te vei chema Chifa, adica Petru. Domnul Isus l-a cunoscut.

    Iata, niste prieteni cumsecade vor sa faca bine prietenului lor bolnav si nascocesc un mijloc minunat, pentru ca nu se putea patrunde altfel la Domnul Hristos. Incredintati ca numai Domnul Hristos il poate face bine, il  coboara in fata Lui, pe deasupra acoperisului casei. Domnul Isus ii da ceea ce trebuia sa ii dea, adica iertarea pacatelor. Dar in acelasi timp carturarii care erau acolo, fara sa-si exprime gandurile lor, nutreau ganduri vrajmase Domnului Hristos. Deodata Domnul Hristos le spune: “Pentru ce cartiti in inimile voastre?” Si s-au vazut dati de gol.

    Ei bine, Domnul Hristos cunoaste inimile oamenilor. Iata, de pilda, pe Petru. In clipa grozava, cand din neveghere tagaduieste pe Domnul Hristos si spune: “Nu-L cunosc!”, dupa ce isi da seama ce a facut, cand a intalnit privirea Domnului Hristos, numai atat i-a fost de ajuns; deodata s-a trezit: ce-am facut! S-a dus totul, nu mai sunt piatra (Petru), nu mai ma primeste! Si are dreptate. Eu sa-L tagaduiesc pe Domnul Hristos? Si in aceasta stare de chin va puteti inchipui ce a fost in Petru. Cand a intalnit aceasta privire a Domnului Hristos, Petru a iesit afara si a plans cu amar. Este o situatie grea pentru Petru. In plansul lui se arata toata durerea lui de a fi nefolositor pentru Domnul Hristos, pe care L-a tagaduit in halul acesta.

     Dar Domnul Isus il cunoaste, stia ca Îl tagaduise, este adevarat, dar stie ca totusi Petru Il iubeste. Si cand inviaza, gandul Domnului Hristos se duce intr-adevar la ucenici: “Duceti-va si spuneti ucenicilor Mei si lui Petru, ca am inviat.” A avut o grija deosebita pentru Petru. Cand a auzit Petru ca asa a spus Domnul Hristos, parca, in sfarsit, a inceput sa se mai faca lumina in sufletul lui. Cum, Se gandeste la mine! El stie ca Îl iubesc. Daca El mi-a trimis aceasta veste, inseamna ca stie ca Îl iubesc. Am pacatuit greu, dar Îl iubesc. Iar cand Domnul Hristos vine pe malul lacului si, plimbandu-Se, il intreaba prieteneste si bland, cum numai El poate sa intrebe: “Simone, Ma iubesti?” de trei ori repeta aceasta intrebare si Petru, coplesit de dragostea care i se arata, spune: “Doamne, Tu toate le stii,” cu alte cuvinte, ma cunosti ca Te iubesc. 

    Iata de ce Domnul Hristos este numit in Cuvantul lui Dumnezeu Mare Preot care are mila de noi. Nu acopera pacatele noastre. Pacatul ramane pacat, de oricine este savarsit. Domnul Hristos nu nesocoteste pacatul. Insa El ne cunaste slabiciunile, cunoaste imprejurarile care ne-au dus la pacat, cunoaste totul  Cutare mama a batut pe nedrept un baiat. A facut un pacat, este adevarat, dar Domnul Hristos stie ce larma, ce zgomot este in casa ei din pricina copiilor multi si, in afara de aceasta, mai stie ca mama n-a mai dormit de cateva nopti din pricina micutului care plange mereu, din cauza durerii de masele. Domnul Hristos ne cunoaste imprejurarile noastre, ne cunoaste asa de bine! De aceea ne poate veni in ajutor, pentru ca ne cunoaste.

    Fiindca ne stim cunoscuti de Domnul Hristos, fiind cunoscute toate imprejurarile noastre, din pricina aceasta suntem fericiti in Domnul Hristos. El ne cunoaste pe toti, credinciosi sau necredinciosi. Daca cei necredinciosi ar sti cum le cunoaste Domnul Hristos trecutul, prezentul si viitorul lor, cum n-ar mai sta nepasatori fata de El si s-ar lasa biruiti de acest ochi care patrunde prin cele mai mari ascunzisuri si vede toate: este ochiul Domnului Hristos. Daca am sti noi adevarul acesta ca suntem cunoascuti, ce bine ne-ar face lucrul acesta! Altul ar fi drumul vietii noastre, am da dreptate Domnului Hristos si am trece de partea Lui.

    Si iata, ultimul semn al oilor Domnului Hristos este acesta: “ele vin dupa Mine,”adica ucenicii urmeaza pe Domnul Hristos. Ce inseamna asta? Ca ucenicul adevarat al Domnului Hristos n-o ia nici inainte, nici nu ramane in urma. Avram a luat-o inainte, socotind ca poate sa-L ajute pe Dumnezeu. Uneori socotim ca ceasul lui Dumnezeu merge putin cam in urma si ca noi suntem ceva mai intelepti ca Dumnezeu. Cand vine femeia canaaneanca la Domnul Hristos, El o respinge. Atunci ucenicii se cred mai intelepti ca El si intervin pentru femeie. “Striga dupa Tine; fa-i binele asta.” Iar Domnul Isus este silit sa le spuna adevarul: “Nu stiti ce Eu sunt trimis la oile pierdute ale casei lui Israel?” Cum vreti voi sa ies din Cuvantul lui Dumnezeu? Eu nu fac nimic de la Mine, vorbesc ce-Mi da Tatal.

    Da, credem ca noi suntem mai intelepti!  Spune Cuvantul lui Dumnezeu intr-un fel, dar lasi deoparte ce spune. Auzi de la un frate: Mai frate, nu spune asa Cuvantul? – Ei, spune, nu spune Cuvantul asa, e practic ce fac eu. A luat-o fratele inaintea Cuvantului lui Dumnezeu.

    Dar ucenicul nu ramane nici in urma, sa i se para ca pasii pe care ii face Domnul Hristos sunt prea mari, ca cerintele Lui sunt prea mari.

    “Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant.” Pasi mari face Domnul Hristos intr-adevar. El a purtat pacatele noastre in trupul Lui pe lemn. Si-a dat viata pentru noi, de aceea cere mult. Avem sa luam ce ne cere El, sa intram in faptele pe care El ni le-a pregatit mai dinainte. Nu este motiv sa ramanem in urma, din pricina ca Domnul Hristos ne cere sa mergem pas la pas cu El. Oile Lui Il urmeaza in orice imprejurare.

    Daca ati sti ce simplu se rezolva nenumaratele probleme pe care le aduce viata, daca am avea aceasta lozinca: Doamne, ce vrei Tu sa fac? Daca ati sti cum se rezolva si asa numitele lucruri nevinovate sau indoieli care ar veni! Are voie un credincios sa bea, sa danseze, sa fumeze? Daca ati sti cum se rezolva toate acestea!

    Ori de cate ori ni se pun astfel de intrebari, imi vine in minte cazul lui Naaman. Dupa ce s-a trezit la viata si lepra lui pierise, el a inteles ca nu Elisei a facut lucrul acesta si nici apele Iordanului, ci puterea lui Dumnezeu s-a aratat. Cand a inteles el ca are a face cu Dumnezeul viu si adevarat, altul a fost drumul pe care a apucat, drumul credintei in Dumnezeul adevarat. Dar el are o nedumerire: Rogu-te, eu sunt general. Cand merge stapanul meu la temple idolesti, ma ia si pe mine. Ce sa fac? Daca noi am fi fost in locul prorocului, ce plini de sfaturi am fi fost: Naaman, sa stii ca daca te duci acolo, s-a ispravit cu tine! Naaman, trebuie sa te duci acolo sa marturisesti pe Dumnezeul viu si adevarat! Dar ce frumos ii raspunde prorocul: “Mergi in pace!” Cu alte cuvinte, Dumnezeu care te-a vindecat, caruia te-ai hotarat sa-I slujesti, El te va lumina in toate privintele.

    Sa urmam pe Domnul Hristos pas la pas, sa n-o luam nici mai inainte, nici sa ramanem in ruma, si vom avea dezlegare pentru orice imprejurare, oricat de grea ar fi, pentru orice intrebare, oricat de grea ar fi. Avem dezlegare, cu o singura conditie: sa urmam pe Domnul Hristos. Avem noi aceasta trasatura a copiilor lui Dumnezeu?

    Am incercat in seara aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa vedem care este trasatura de capetenie a oamenilor acestora care pareau ca slujesc lui Dumnezeu si care totusi tagaduiau lucrarile lui Dumnezeu, nu vdeau puterea lui Dumnezeu: necredinta era trasatura lor de capetenie. Si ati vazut, de alta parte, care sunt trasaturile de capetenie ale oilor Domnului Hristos, ale celor credinciosi: ei cred, ei asculta glasul lui Dumnezeu, ei sunt cunoscuti de Dumnezeu si ei urmeaza pe Domnul Hristos.

    Si acum eu intreb: Din care ceata sunteti, din ceata oamenilor evlaviosi care merg la templu, dar care nu vad lucrarea lui Dumnezeu infaptuita prin Domnul Hristos, prin jertfa Lui de pe Golgota? Daca suntem in aceasta situatie, este trist lucru. Mai trist insa este sa ramanem in aceasta situatie. Este vremea, in urma celor auzite, sa ne trezim din aceasta stare. Daca este cineva in starea aceasta, sa stie macar atat: este o stare primejdioasa, duce la moarte si inca moarte vesnica. Primiti-L acum pe Domnul Hristos. El va cheama sa treceti in ceata oilor Sale. El va da credinta, El va da o ureche ascultatoare de glasul Lui, El va da inima Lui, El va face sa mergeti alaturi de El.

    Credeti in jertfa Domnului Hristos si aveti pacatele iertate, ca sa traiti aici in lume cum a trait Hristos, spre slava lui Dumnezeu si spre fericirea dumneavoastra.

                                           Gheorghe Cornilescu

                                            25 septembrie 1958

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile si predicile fr. Gheorghe Cornilescu !

Share this/Spune si la altii

IUBIREA LUI DUMNEZEU-Gheorghe Cornilescu 21Martie 1965

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

     Iubirea lui Dumnezeu

    “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.16).

U

    Sunt cuvinte pe care multi dintre noi le cunosc pe dinafara, dar este interesant, este si foarte bine sa le cunoastem si pe dinauntru, adica sa le cunoastem si continutul ce-l au pentru sufletele noastre. Numai astfel – daca le cunoastem si pe dinauntru – vor fi cu adevarat folositoare pentru sufletele noastre. Iata de ce vom incerca acum sa intelegem continutul pe care il au aceste cuvinte.

    Din prima parte a acestui verset invatam ca Dumnezeu a dat lumii un dar mare, a dat pe singurul Lui Fiu. Din a doua parte a versetului invatam ca si noi avem fata de acest mare dar al lui Dumnezeu o mare indatorire si anume: sa primim, prin credinta, acest dar minunat al lui Dumnezeu, ca sa avem in El viata vesnica.

    Noi ne-am obisnuit mult cu iubirea lui Dumnezeu si nu ne mai pare un lucru neobisnuit descoperirea acestei iubiri a Lui. Niciunuia dintre pagani nu i-a trecut vreodata prin gand ca zeii, facuti dupa inchipuirea lor si carora se inchinau, I-ar iubi; dimpotriva, ei se temeau de zei si cautau sa le aduca jertfe pentru ca sa le potoleasca mania.

    Este cunoscuta intamplarea cu un om din vechime care a primit vizita unui prieten al sau, caruia ii spunea ca lui toate ii merg bine. Atunci prietenul i-a spus asa: “Daca astfel stau lucrurile, atunci sa stii ca zeii nu-ti sunt favorabili! Jertfeste-le numaidecat ceva de pret, la are tii foarte mult, daca vrei sa le potolesti mania!” El avea un inel scump, de mare pret; l-a aruncat in mare. A doua zi pescarii aduc un peste si, spre uimirea lor, gasesc in peste inelul aruncat in apa. Cand a vazut lucrul acesta, prietenul ce venise sa-l viziteze i-a spus: “Hotarat lucru ca zeii vor sa te piarda si, ca sa nu pier impreuna cu tine, plec numaidecat!” Iata dar, aceasta era gandirea oamenilor din vechime cu privire la legatura lor cu zeii ce-i aveau.

    Dar nici la poporul lui Dumnezeu, care avea si cunostea legea lui Dumnezeu, nu era cunoscuta dragostea lui Dumnezeu. Ei vorbeau despre sfintenia lui Dumnezeu, vorbeau despre dreptatea lui Dumnezeu, dar prea putin L-au cunoscut ca Tata care ii iubeste. In Vechiul Testament se vorbeste despre Dumnezeu ca Tata al orfanilor si al vaduvelor; aceasta insa mai mult in proroci si intr-un avant poetic, nu ca o stare permanenta de legatura intre oameni si intre Dumnezeu. Iata,prin urmare, greutati in intelegerea iubirii lui Dumnezeu fata de oameni.

    Dar poate ca viata oamenilor pe care Dumnezeu i-a iubit atat de mult indreptatea iubirea aceasta? Dupa cate citim in Cuvantul lui Dumnezeu (in epistola apostolului Pavel catre Romani 1) despre viata unor astfel de oameni, vedem ca mai degraba aceasta viata era de natura sa indeparteze dragostea lui Dumnezeu decat s-o apropie: “Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat. S-au falit ca sunt intelepti si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite…” (versetele 21-23, 28).

    Iata starea oamenilor, stare care nu putea sa fie altfel decat era invatatura lor despre Dumnezeu. N-au pastrat cunostinta lor despre Dumnezeu; au schimbat slava Dumnezeului viu si adevarat cu faptura lui Dumnezeu. Au facut lucruri de necrezut; au inceput sa se inchine intr-o parte unui bou, in alta parte unei vaci si atunci viata lor s-a potrivit cu parerea lor. Deci nici viata lor nu era de natura sa indreptateasca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni.

    Dar poate veti zice: Da, dar poporul lui Dumnezeu era mai bun in aceasta privinta. Tot apostolul Pavel ne spune, ca unul care ii cunostea mai bine: “Tu, care te numesti iudeu, care te rezemi pe o lege, care te lauzi cu Dumnezeul tau, care cunosti voia Lui, care stii sa faci deosebire intre lucruri, pentru ca tu este invatat de lege; tu, care te magulesti ca esti calauza orbilor, lumina celor ce sunt in intuneric, povatuitorul celor fara minte, invatatorul celor nestiutori, pentru ca in lege ai dreptarul cunostintei si al adevarului; tu, deci, care inveti pe altii, pe tine nu te inveti? Tu, care propovaduiesti “sa nu furi” furi? Tu, care zici: “sa nu preacurvesti”, preacurvesti? Tu, caruia ti-e scarba de idoli, le jefuiesti templele? Tu, care te falesti cu legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea legii? Caci “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2. 17-24).

   Iata dar ca nici poporul acesta, care avea legea, descopeirea voii lui Dumnezeu, nu isi potrivea viata dupa aceasta descoperire a voii lui Dumnezeu. Prin urmare, nici purtarea lor nu indreptatea dragostea lui Dumnezeu.

    Totusi Dumnezeu spune in Cuvantul Lui: “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea..” Cu toate ca oamenii aveau ganduri nepotrivite despre dragostea Lui, cu toate ca viata lor era departe de a indreptati dragostea lui Dumnezeu si cerea mai degraba osanda, totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea!

    Sa ne gandim acum, pornind de la lucrurile firesti: Care dintre noi, avand un fiu si stiind ca oamenii rai la care este trimis se vor purta urat cu el, il vor batjocori, il vor bate, il vor scuipa, iar in cele din urma il vor omori, s-ar invoi cu gandul sa-si trimita fiul la acesti oameni? Cu toate acestea, Dumnezeu a stiut mai dinainte (prorocii din vechime ne stau dovada ca mai dinainte a stiut) ce avea sa se petreca cu Fiul Sau. Este de ajuns sa ne indreptam privirea spre capitolul 53 din cartea prorocului Isaia si vom vedea cum, cu foarte mult timp inainte de venirea Domnului Isus Hristos, se cunosteau toate urmarile, toate suferintele, pana si moartea Lui in chinuri cumplite, de nespus.

    In adevar, intra Domnul Isus Hristos Mantuitorul in lume si nu gaseste adapost decat intr-un staul de vite. Fiecare dintre noi, daca n-am avut leaganul nostru, totusi am avut un pat pe care ne-am nascut. Si asa cum a fost intrarea Domnului Isus in lume, tot asa I-a fost si umblarea pe acest pamant: sarac si fara vaza a umblat El in lume. Daca noi am fi intrebati unde locuim, fiecare am putea spune numaidecat adresa, strada si numarul imobilului. Daca L-ar fi intrebat cineva pe Domnul Isus unde locuieste, El i-ar fi raspuns: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Si odihni capul” (Matei 8.20; Luca 9.58). Atat de sarac era El! Este adevarat, cand era in casa din Betania, cand era in casa lui Petru la Capernaum, cand a fost poftit in casa mai-marelui vamesilor – Zacheu – atunci putea sa spuna si El ca are un acoperis; altminteri insa putea sa I se intample cum I s-a intamplat in Samaria, unde n-au vrut sa-L primeasca si a trebuit sa ramana atunci sub cerul liber.

    Dar saracia si batjocura nu L-au parasit nici la moarte pe Domnul Isus Hristos. Daca fiecare dintre noi speram sa avem un pat la moarte, Domnul Hristos nici la moarte nu a avut un pat; dimpotriva, a fost intins pe cruce si I s-au batut piroane in maini si in picioare. Si daca la morti, de obicei, se pastreaza o oarecare tacere, liniste, din respect pentru cel plecat dintre cei vii, apoi la Domnul Hristos nici atat; hule, batjocuri, strigate au fost partea Lui pe cruce, peste suferinta de pana atunci. Toata averea Lui a fost o camasa; si aceea este pusa la sorti de soldati, ca sa stie a cui sa fie.

    Dumnezeu stia bine mai dinainte lucrul acesta si totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu la moarte, ca sa poarte in trupul Lui pe lemnul crucii toate pacatele noastre.

    Cu toate piedicile puse de oameni, iubirea lui Dumnezeu a fost mai mare. Astfel se lamureste acest cuvant: “atat de mult.”

    Fireste ca iubirea lui Dumnezeu este cu mult mai adanca decat o putem infatisa noi. Am pus inainte piedicile acestea mari, din ce in ce mai mari, ca sa se vada ceva din adancimea dragostei lui Dumnezeu, dar ea este cu mult mai adanca si mai cuprinzatoare decat putem spune noi. Aceasta dragoste care, impotriva oricarei purtari a noastre, a dat pe Domnul Isus Hristos la moarte si inca moarte de cruce, ca sa poarte in trupul Lui pe lemn pacatele noastre, ne oblige sa primim acest dar al lui Dumnezeu.

    Poate veti intreba: Cum sa-L primim? Cum este cu putinta sa-L primim? – Asa cum spune aici: “oricine crede in El.” Credinta insemneaza primire. Asa ne spune Domnul Hristos, cand ne vorbeste despre El: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12). Aceasta insemneaza primirea Domnului Isus Hristos: credinta – a crede – in Domnul Isus Hristos.

    Este adevarat ca acest cuvant si-a pierdut intelesul pe care il avea la inceput. Asa se intampla cu cuvintele prin intrebuintarea lor repetata, deasa: li se toceste intelesul. Credinta inseamna totuna cu primirea Domnului Isus Hristos; ea nu insemneaza numai sa socotim ca adevarate unele lucruri, cu alte cuvinte sa socotim ca Domnul Isus S-a nascut in Betleem, ca a murit pe crucea de pe Golgota, adica sa stim cu capul lucrurile acestea. In epistola lui Iacov (2.19) se spune ca, in felul acesta: cu capul, si dracii cred si se infioara, dar ei nu capata nimic din acest fel de a crede; nu pot sa primeasca pe Domnul Isus si raman mai departe in neascultarea lor. Deci, credinta nu este numai sa tii ca adevarate unele lucruri, cu capul; este vorba ca aceasta credinta sa se coboare la inima, pentru ca sa primim in inima pe Domnul Hristos, Mantuitorul, Darul acesta mare al lui Dumnezeu.

    Credinta, de alta parte, nu este nici ceea ce s-a sters prin deasa intrebuintare a acestui cuvant si a ajuns sa insemneze tot cat “mi se pare”. Oamenii, cand au ceva nesigur, spun cuvantul “cred”, adica “mi se pare ca asa este.” Nu, aceasta nu este credinta despre care vorbeste Cuvantul lui Dumnezeu. Credinta nu este o simpla parere, ci este, asa cum se arata in epistola catre Evrei (capitolul 11.1): “Credinta este o incredere neclintita in cele nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” Credinta aceasta despre care ni se vorbeste aici, in Cuvantul lui Dumnezeu, este o credinta sigura, nicidecum o bajbaire prin intuneric.

    Credinta nu se mosteneste, cum socotesc unii oameni; ceea ce mostenim este un fel desert de vietuire, cum ne invata Sfanta Scriptura: “Stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana” (1 Petru 1.18-19).

    Credinta vine, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu: “Credinta vine in urma celor auzite, iar cele auzite din Cuvantul lui Dumnezeu” (Romani 10.17). De aici, din Cuvantul lui Dumnezeu, aflam despre starea noastra de instrainare de Dumnezeu, despre starea noastra de indepartare de Dumnezeu si chiar de vrajmasie fata de El. Tot de aici aflam ca Domnul Isus Hristos a purtat, in trupul Lui pe lemnul crucii, pacatele noastre si suntem chemati sa iesim din starea noastra de pacat, prin credinta in jertfa Domnului Isus Hristos. Auzim lucrurile acestea si, daca le punem la inima, asa vine credinta, asa punem mana pe ceea ce ne spune Dumnezeu.

    Cand El zice: “Voi sunteti pacatosi,” tu zici: Da, asa este! El continua: “Fiul Meu a murit pentru voi,” tu zici: Da, pentru mine a murit El! – Aceasta este credinta. Si credinta aceasta primeste daruri nespus de mari si minunate; si fara ea nu se poate trece din moarte la viata.

    Pentru ca sa intelegem si mai bine ce insemneaza credinta care mantuieste, sa ne gandim la doua fapte din viata noastra de toate zilele:

    Iata, vine boala peste unul sau altul. Ce tare se simte omul cand este sanatos! Nu vrea sa stie de nimeni. Din clipa in care se imbolnaveste, cheama numaidecat doctorul. Daca doctorul ii spune ca trebuie sa puna comprese reci, pune asa cum ii spune doctorul; daca ii zice sa puna numai caldura, asa face. Vrea omul sa se faca sanatos. Daca spune doctorul ca in imprejurarea aceasta nu-I ajuta decat operatia, operatie vrea sa i se faca, numai vindecat sa fie.Toata increderea si-o pune in cazul acesta in doctor. Viata bolnavului atarna de doctor, de tot ceea ce ii spune doctorul sa faca.

    Ei bine, si noi suntem bolnavi, este adevarat, nu in trupurile noastre; suntem bolnavi in sufletele noastre, de o boala rea si grea – boala pacatului. Suntem noi incredintati ca am pacatuit inaintea lui Dumnezeu? Este adevarat ca cel mai greu cuvant de inteles pentru omul firesc (uneori si pentru cel duhovnicesc) este acesta: eu am pacatuit! Si am pacatuit nu numai inaintea oamenilor, ci asa cum spune psalmistul: “Inaintea Ta, numai impotriva Ta, Doamne, am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta!” (Psalmul 51.4). Si cu toate acestea, daca cercetam in lumina lui Dumnezeu gandurile noastre, vorbele noastre, vom vedea ca nici unul din acestea nu poate sta inaintea lui Dumnezeu. Si atunci, ce este de facut? Ceea ce spune clar Cuvantul lui Dumnezeu: “Daca ne marturisim pacatele (dupa ce le-am cunoscut), El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1.9). Cu alte cuvinte, nu numai ca ne scapa de pacate, dar ne asaza pe un taram nou, de sfintenie. Sa ne incredem in Domnul Isus Hristos macar cu increderea cu care ne incredem in doctoral pamantesc, ca sa ne vindece de boala trupului.

    A doua asemanare o luam din imprejurarea care are loc aproape in viata fiecarui om. Se casatoreste fata si renunta la numele ei, la casa ei, la parintii ei, uneori la orasul in care s-a nascut, alteori chiar la tara de care este legata, ca sa urmeze pe sotul ei. De acum viata ei este viata sotului ei. Dar, de cate ori increderea aceasta in el a fost data de rusine, nu s-a dovedit sa fie la inaltimea ei! Si totusi, fetele, cand se casatoresc, isi incredinteaza soarta in mana sotului lor.

    Tot asa, ba chiar cu atat mai mult, sa facem si noi cu increderea noastra, cu credinta noastra fata de Domnul Isus, despre care niciunul macar dintre cei ce au venit la El, nu poate sa spuna ca a fost dat de rusne; dimpotriva, cu cat ramane cineva mai mult la Domnul Isus, cu atat mai mult spune: O, de L-as fi cunoscut din tinerete! Atunci nu as fi trecut prin ce am trecut, prin atatea si atatea lucruri intunecate din viata mea! Da, absolut nici unul dintre cei ce au venit in adevar la El, nu poate spune ca este rau la Domnul Isus Hristos sau ca au dat gres cu increderea lor deplina, totala, in El, Mantuitorul si Domnul lor, plin de dragoste si de bunatate.

    Astfel dar, iubitilor, indrazniti, macar cu increderea pe care o pune bolnavul in doctor si sotia in sotul ei, sa veniti la Domnul Isus Hristos, sa-L primiti pe El in inima dv., pe El, Mantuitorul, care poate si doreste sa va ierte toate pacatele savarsite si de orice fel, si sa va dea viata vesnica (Efeseni 1.7; Ioan 1.36).

    Dar va zice cineva: Viata vesnica o vom avea dincolo! Acolo se va vedea si cine este la dreapta si cine este la stanga! – Nu, nu! Vorbele acestea nu se intemeiaza, nu sunt scoase din Cuvantul lui Dumnezeu, ci ele circula, necontrolate cu acest scump Cuvant, din gura in gura! Auziti si tineti bine minte: Viata vesnica, daca nu o avem aici, nu o putem avea dincolo. Ascultati ce este scris in Cuvantul lui Dumnezeu: “Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3).

    Si lucrul acesta nu se poate face decat cata vreme omul este viu, traieste pe acest pamant. “Sa stiti ca Fiul Omului – Domnul Isus Hristos – are putere pe pamant sa ierte pacatele” (Matei 9.6) si, prin urmare, sa dea viata vesnica, viata care incepe odata cu primirea Domnului Isus Hristos –  acest DAR minunat si desavarsit, facut omenirii intregi de Dumnezeu, prin care Si-a aratat dragostea Lui nespus de mare. De acest dar insa beneficiaza si se bucura numai cei ce-L primesc acum, in viata de pe pamant.

    Pana cand am venit la Domnul Hristos, am crezut si noi, ca aproape toti oamenii, in Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu? Era un Dumnezeu dupa inchipuirea mintii noastre intunecata de pacate; un Dumnzeu care nu avea niciun fel de legatura cu viata noastra, cu noi personal; un Dumnezeu departe de noi, un Dumnezeu care nu Se interesa de noi, de viata noastra. Ne socoteam singuri intelepti, liberi sa traim cum ne place, dupa pornirile inimii noastre, straina de voia lui Dumnezeu.

    Cand insa L-am primit ca Mantuitor personal pe Domnul Isus Hristos, atunci am cunoscut pe Dumnezeul viu si adevarat, Dumnezeu care ne iubeste, care ne poarta de grija. Se intereeaza de noi si de viata noastra pana in cele mai adanci si mici amanunte, este plin de indurare si de bunatate; Dumnezeu care, totodata, este si drept si sfant si Caruia Ii vom da socoteala de viata noastra pe care o traim aici pe pamant, pentru ca suntem faptura mainilor Lui; El este Creatorul nostru. Acesta este Dumnezeul viu si adevarat!

    Despre Domnul Isus Hristos nu spunem ca oamenii nu cred in El, dar nu cred in “Hristosul pe care L-a trimis Dumnezeu” sa-L primeasca in inima lor ca Mantuitor. Ei cred intr-un Hristos – asa, cu capul – care nu are nicio legatura cu ei, cu viata lor; un Hristos de care isi amintesc o data pe an, cand indeplinesc unele forme si obiceiuri, care nu au absolut nicio legatura cu Hristosul Cel viu si adevarat, care Si-a jertfit viata pe crucea Golgotei, in chinuri cumplite, pentru iertarea pacatelor lor; si a facut jertfa suprema din iubirea nemarginita fata de ei, pentru a avea parte de fericirea adevarata si vesnica, eliberati de sarcina grea a pacatelor si izbaviti de osanda de veci. Acest Hristos viu si adevarat – Fiul Dumnezeului viu si adevarat – nu inceteaza sa cheme atat de duios: “Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11.28).

    Dumnezeu Insusi indreapta chemare cand spune: “Intoarceti-va la Mine si Ma voi intoarce si Eu la voi! Intoarceti-va de la caile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!” (Zaharia 1.3-4). “Intoarceti-va la Mine cu toata inima!” (Ioel 2.12-13). “Intoarceti-va la Acela de la care v-ati abatut mult!” (Isaia 31.6).

    “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul (Domnul Isus Hristos) pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti…” (Fapte 17.30-31). “Oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata” (Evrei 9.27).

    Si acum, dupa ce am vazut iubirea fara margini a lui Dumnezeu prin darul nespus de mare pe care ni l-a facut in Domnul Isus Hristos, aceasta iubire desavarsita, suntem indemnati sa venim la El si sa primim darul prin credinta, cu deplina incredere sa ne apropiem de Dumnezeul viu si adevarat, de la care capatam o inima noua, in care sa locuiasca si sa stapaneasca El – Cel ce ne-a iubit atat de mult, dand pacea Lui cea neintrecuta, pentru adevarata si deplina noastra fericire; totodata capatam viata vesnica, in care vom fi pentru totdeauna impreuna cu El.

                                                        Gheorghe Cornilescu 

 Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile si predicile fr. Gheorghe Cornilescu !

DOMNUL ISUS HRISTOS VINE! (1 Tesaloniceni 4.15-18)Gheorghe Cornilescu

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

Domnul Isus Hristos vine!

                               (1 Tesaloniceni 4.15-18)

    Evenimentele din vremea noastra pun mereu inainte intrebarea: Nu  va veni oare curand Domnul Isus Hristos pe acest pamant? Nu a trecut de mult peste ceasul al unsprezecelea?

    Sfanta Scriptura nu ne lasa in necunostinta cu privire la aceste lucruri. Mai intai ea raspunde la intrebarea: Cand va veni Domnul Isus? cat se poate de lamurit: Intr-o vreme cand ne asteptam mai putin. Deodata si pe neasteptate va fi venirea Domnului Isus. Despre vreun semn deosebit inainte de venirea Lui, Biblia nu ne spune nimic. De aceea este nepotrivit sa credem ca, fiindca este asa si asa in lume, de ceea va veni curand Domnul.

    Semnele lasate in Sfanta Scriptura nu sunt in legatura cu venirea Domnului Isus pentru credinciosi, pentru  Biserica Lui, ci sunt in legatura cu vremea de cand S-a inaltat la cer si pana la venirea Lui pentru judecata popoarelor aflate in viata, adica pana la sfarsitul domniei lui Antihrist. De asemenea nici “ziua Domnului”, cum o numeste mereu Scriptura, nu sta in legatura cu rapirea, ci cu judecata si imparatia de o mie de ani, pe care o va intemeia Domnul Isus pe acest pamant dupa vremea lui Antihrist (2 Tesaloniceni 2.2).

    La intrebarea “Cum va veni?” ni se da raspuns in carteaFaptele Apostolilor 1.11: “Acest Isus, care S-a inaltat la cer, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer”.Deci, asa cum S-a inaltat la cer, tot asa va veni iarasi pe pamant. Sa nu ne facem dar iluzii, ci sa fim multumiti cu acest raspuns. 

    O alta problema pentru credinciosi o ridica intrebarea: Ce se va intampla cand va veni Domnul Isus? Si in aceasta privinta Scriptura ne da un raspuns foarte clar. Intai vor invia cei morti in Hristos, oamenii care au primit pe Domnul Isus ca Domnul si Mantuitorul lor in viata lor, si ei vor iesi in intampinarea Lui in vazduh. Toti ceilalti care au stat departe de El si L-au tagaduit, raman in mormintele lor (Apocalipsa 20.5). Asadar, in clipa in care Domnul Se ridica de pe scaunul Sau, vor invia toti ai Lui si vor merge in intampinarea Lui cu un trup nou.

    Mai departe, ce este in legatura cu venirea lui este schimbarea in acelasi timp si mergerea in intampinarea Lui a copiilor lui Dumnezeu. Toti cati traiesc in acel timp nu vor mai trece prin moarte, ci intr-o iuteala ca de fulger se vor schimba si vor primi acelasi trup de inviere ca si acela pe care Domnul Isus Insusi Il are. Aceasta miscare a mortilor si a celor vii o numeste Scriptura rapire. Ea se va face cu o iuteala care nu va da niciun ragaz pentru pregatire sau punere in ordine. De aceea este bine sa punem la inima cu toti indemnul Domnului Isus:“Vegheati, caci nu stiti cand va veni clipa aceasta!”

    La aceasta rapire, Domnul Isus va fi vazut numai de aceia care au legatura cu El si se stiu copii ai Tatalui Sau. Ceilalti oameni isi vor da seama numai din disparitia lor, ca s-a petrecut ceva neobisnuit in lume, ce sta in legatura cu ceea ce au spus mai dinainte mereu cei credinciosi.

    Si acum, o intrebare personala pentru noi: Facem noi parte dintre aceia care vor merge cu Domnul Isus cand va veni El? Sau facem parte dintre aceia care vor ramane aici? Ferice de acela care asteapta pe Domnul si nu are nevoie sa se teama de aceasta clipa despartitoare! Din cele ce urmeaza vom vedea ce nespus de insemnat lucru este sa facem parte din “mireasa” Lui.

    Indata dupa ce are loc aceasta rapire, Antihristul in persoana va lua in stapanire acest pamant. Antihristul, intruchiparea Satanei, este o persoana cu posibilitati extraordinare, care are puterea sa ia intreaga lume in mana.

    Fireste ca antihristul nu va lua de la inceput o pozitie cu totul impotriva lui Dumnezeu, ci va incerca sa insele pe oamenii care vor inca sa fie evlaviosi si buni si sa-i atraga de partea lui. Dar dupa scurta vreme se va arata ca dusmanul si impotrivitorul cel mai mare al lui Dumnezeu si va stapani lumea. Acestea ni le arata Apocalipsa de la capitolul 5 pana la 19. Catastrofe, cutremure, plagi, boli, razboaie si alte lucruri asemanatoare se vor arata intr-o forma cum nu le-a cunoscut lumea pana atunci. Niciun om nu va avea posibilitatea sa se miste pe acest pamant ca un copil al lui Dumnezeu. Fara nicio deosebire, toti cati au fost miscati prin rapirea credinciosilor si vor pune mana pe Biblie, vor plati credinta lor cu viata lor.

    In acest timp, cand se petrec acestea pe pamant si care vor dura cativa ani, in cer se petrec urmatoarele: Domnul Isus Hristos va judeca si va rasplati, dupa credinciosia, dragostea si predarea lor, pe ai Sai, pe care i-a adunat din toate partile pamantului (2 Cor. 5.10).

    Cat timp dureaza acestea, Scriptura nu ne spune. Ea ne spune numai ca, in timpul acestei judecati ingrozitoare care va veni peste pamant, scaunul de judecata al Domnului Hristos va fi asezat acolo, unde fiecare credincios va primi ce a fost in urmarea Domnului, in predarea si slujba pentru El. Lucrul acesta ne arata cat de serios este indemnul ce ni se da sa rascumparam vremea si sa urmam pe Domnul cu toata inima si sa-I slujim cu credinciosie.

    Mantuirea este un dar al harului lui Dumnezeu. Fiecare este mantuit fara sa faca el ceva pentru aceasta. Dar rasplata va atarna de felul cum am trait aici pe pamant pentru El. Domnul este drept si putem fi cu totul linistiti ca El va da fiecaruia ce i se cuvine. Daca omul s-a pus la dispozitia Lui in intregime, va primi mult. Daca omul a trait alaturi de credinta in Domnul Hristos si pentru sine, el va avea desigur parte de mantuire, dar nu si de rasplata(1 Corinteni 3.12-15).

    Dupa ce se va termina aceasta judecata a credinciosilor, va avea loc “nunta Mielului”, pe care ne-o descrie capitolul 19 din Apocalipsa.

Siguranta ca fiecare a primit, prin harul lui Dumnezeu, tocmai rasplata pe care trebuia s-o primeasca, va trezi in fiecare o bucurie negraita, care se va arata in nunta Mielului.

    Ce deosebire izbitoare intre ceea ce se petrece in cer si ceea ce se intampla pe pamant, sub domnia groaznica a lui Antihrist! Unde vom fi noi atunci?

    In timpul domniei lui Antihrist, pe pamant se va mai petrece un fapt: iudeii, poporul Domnului, vor fi mereu impinsi in necredinta lor, sa mearga in tara lui Israel. Legamantul pe care l-au facut la inceput cu antihristul, va fi rupt de acesta, deoarece el tinteste sa nimiceaca orice tine de Dumnezeu si ei sunt tocmai cea din urma dovada de adevarul Bibliei.

    Groaznica va fi aceasta vreme pentru poporul Israel, pe care Vechiul Testament ne-o descrie mai bine cu “necazul lui Iacov”. Intreaga asa-zisa crestinatate de pana acum, a carei viata arata cea mai cumplita contrazicere a adevaratului crestinism, va lua parte la nimicirea lui Israel.

    Intelegem bine pe apostolul Pavel, cand, in epistola catre Galateni 6.7 spune: “Nu va inselati! Dumnezeu nu Se lasa batjocorit. Ce seamana omul, aceea va si secera.” Iar in epsitola catre Evrei (10.31) citim: “Grozav lucru este sa cazi in mainile Dumnezeului Celui Viu!” Caci va fi ingrozitor ce va suferi Israel in acest timp, ca pedeapsa pentru necredinciosia lui, pentru neascultarea fata de Dumnezeu. In clipa aceea va fi – omeneste vorbind – platita toata nedreptatea lui fata de Dumnezeu.

    In urma acestui necaz (prorocul Zaharia descrie in chip deosebit apasarea lui Israel), unii din poporul Israel isi vor pune intrebarea: Sa fi avut oare dreptate Dumnezeu? – si vor gasi drumul spre Dumnezeu si-I vor cere ajutor. La acest strigat, Domnul Isus Hristos va veni pe pamant cu ai Sai, pe care i-a luat la El mai inainte; si anume va veni pe acelasi munte de pe care a plecat spre cer.

    Si atunci va avea loc judecata celor vii. Cei morti raman mai departe in mormintele lor. Aceasta o gasim descrisa amanuntit in evanghelia dupa Matei 25. Toate popoarele pamantului se vor aduna inaintea Lui si vor astepta osanda Lui. Antihristul va fi nimicit si Satana legat.

    Domnul Hristos va lua stapanirea in mainile lui pentru o mie de ani si va domni cu ai Sai pe acest pamant(Apocalipsa 20.1-10).

    Aceasta imparatie de o mie de ani va arata ce intentii avea Domnul Isus cu omenirea vremii Sale. Dreptatea desavarsita va deosebi stapanirea Domnului Hristos, cu totul deosebit de stapanirea lui Antihrist. Scriptura vorbeste ca Domnul Hristos va stapani cu un toiag de fier, asa incat raul nu poate sa se mai arate in niciun fel. Tot ceea ce ne spun Psalmii despre domnia Domnului Isus Hristos se va implini in aceasta vreme. Catastrofe, cutremure, plagi etc nu vor mai fi; omul la varsta de o suta de ani va fi inca un copilas; iudeii care pana acum au fost vrajmasi, se vor intoarce la Dumnezeu si vor vesti pe Domnul; leul va paste impreuna cu mielul etc.

    Dar vremea groazei n-a trecut. Dupa vremea aceasta de o mie de ani, Satana va fi dezlegat pentru putin timp si va insela pe toti cati s-au supus stapanirii Domnului Hristos in afara, dar inauntrul lor au ramas razvratiti impotriva Lui si au asteptat numai vremea in care sa poata lua din nou carma in mana lor. Va izbucni o mare razvratire impotriva Domnului Hristos si alor Lui, dupa care va urma, in scurt timp, judecata din urma, care va arunca in focul vesnic pe Satana si ajutorul sau.

    In timp ce la inceputul venirii din nou a Domnului Isus Hristos pe acest pamant pentru toate popoarele a avut loc numai judecata celor vii, acum are loc judecata celor morti care au murit fara sa recunoasca pe Domnul Isus Hristos ca Mantuitor al lor (Apocalipsa 20).

    Apoi pamantul cu tot ce este pe el va disparea si va face loc unui cer nou si pamant nou, pe care nu va mai stapani niciun pacat.

    Cu aceasta descriere se sfarseste cea din urma carte a descoperirii lui Dumnezeu. Dar este de ajuns ca sa ne arate seriozitatea vremii si ce avem de facut pentru a avea viata vesnica. Ferice de omul care a inteles bine si cu toata inima s-a predat Domnului si Mantuitorului, pentru ca sa traiasca impreuna cu El din vesnicie in vesnicie!

                                                           Gheorghe Cornilescu

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile fr. Gheorghe Cornilescu