Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce
Fratele Mia Iovin a plecat la Domnul
Ultimul moisist. A terminat călătoria ieri, 17 octombrie 2019. O filmare cu el acum 8 ani aveți mai jos: https://youtu.be/uqsjrsiMNOE A fost ultimul supraviețuitor din lotul creștinilor arestați în anul 1959. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut la Chicago. A lăsat o carte autobiografică:Istoria unui rob al lui Hristos. Una din ultimele lui apariții publice, aici, …”îl laud pe Domnul pentru că mi-a dat și așa frați.”. Cântările Biruinței, cartea lui de cântări. Câteva cântări: Ce mare har să poți vedea cu ochii tăi lumina. O interpretare aici. De n-ar fi Harul Tău cel mare slăvitul meu Mântuitor.Aici. Fișa matricolă penală a fratelui Mia pe pagina web cu deținuții politici. Mai multe din ce am scris despre fratele Mia,aici.
„Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” Psalmul 116:15
Din cât l-am cunoscut, dacă ar fi să-l caracterizez printr-un singur cuvânt, acesta ar fi: APRIG. Era un om aprig, pasionat de ceea ce credea, ce spunea, spunea cu pasiune și convingere, cu ardoare. Undeva am scris părerea lui despre conflictele frățești. Acum, la ceasul plecării lui la „raport”, vă las cu o meditație la prima cântare pe care a compus-o în subteranul Securității din Timișoara (dec 1958). Vă dau textul cântării și „pățania” de după.
1. Eram un păcătos pierdut, făr’ căpătâi Dar m-a văzut Hristos, El m-a iubit întâi Pe nume m-a chemat El, Fiu de Dumnezeu Și m-a răscumpărat murind în locul meu.
R: Azi sunt fericit și cânt că-s mântuit, Păcatul mi-e iertat prin sângele- I vărsat Azi sunt fericit și cânt că-s mântuit, Prin harul Său bogat, Isus, El, m-a salvat !
2. Eram între tâlhari, căzut jos, crunt lovit, Zăceam în chinuri mari, ei moartea mi-au gătit; În starea asta rea, Isus m-a întâlnit, El rănile-a legat și har mi-a dăruit.
3. Azi liber sunt deplin, sfărmat e jugul greu Și pace am din plin prin Salvatorul meu; Viața I-am predat și tot ce am e-al Lui În veșnicii canta-voi laudă Domnului !
Prima cântare pe care mi-a dat-o Domnul a fost în subteranul Securităţii din Timişoara (dec. 1958), celula nr: 19. Subiectul ei este întoarcerea mea la Dumnezeu. Câţiva ani mai târziu, după eliberarea mea din închisoare (1964), am fost anchetat de un ofițer de Securitate cu privire la ea. „Spune drept, cine sunt tâlharii despre care vorbeşti în strofa a II-a, nu-i aşa că suntem noi? Tu eşti cel ce ai căzut între tâlhari, adică noi, care te-am bătut şi schingiuit? “ I-am răspuns cum mi-a dat Domnul în clipa aceea: „ Ce ziceti, Isus pe care L-am numit în cântare, este pentru dvs. o persoană reală, sau una fictivă? “ A stat pe gânduri câteva momente şi mi-a răspuns: este una fictivă. (Se temea să spună că e reală, asta ar fi însemnat că şi el credea în Isus. Ar f fost o mare greşeală a lui pentru care putea să-şi piardă funcţia de ofiţer comunist). I-am răspuns. „Dacă Isus este un personaj fictiv, atunci nici „ talharii nu sunt persoane reale, ci fictive. Deci nu este vorba despre dvs. în cântecul meu!“ „ Dar atunci, ce sunt tâlharii, hai spune!“ I-am răspuns. „ Tâlharii sunt păcatele mele care voiau să mă distrugă, să-mi pierd viaţa veşnică dăruită prin Isus Hristos.“ A văzut că a pierdut bătălia şi a schimbat subiectul. Ei îmi pregăteau dovezi pentru un nou proces.” Mai adaug o cântare, numărul 26, pagina 42 din Cântările Biruinței;
1. Ce scumpă este moartea ‘naintea Domnului A celor ce-n credinţă sfârşesc pe calea Lui. Ce scumpă este moartea acelor preaiubiţi, //: Isus în cer i-aşteaptă să fie răsplătiţi. .//
2. De trudă, de durere, de lacrimi, de suspin, Scăpaţi sunt pe vecie, primind ceresc alin. Nu cerul cu splendoarea e fericirea lor, //: Ci Domnul însuşi este răsplata sfinţilor. .//
3. Căci cerul fară Domnul e-un sfeşnic far’ lumini, p-un templu fară chivot; în el să nu te-nchini. În Templul Veşniciei, în Nou Ierusalim, / /: Hristos e Mare Preot, ce har să Ii slujim! .//
4. Ce scumpă este moartea ‘naintea Domnului A celor ce-n credinţă sfârşesc pe drumul Lui. Ce scumpă este moartea a celor preaiubiţi, //: Hristos în cer i-aşteaptă să fie răsplătiţi. .// Mia Iovin
Cu acest frate, cu această căpetenie s-a stins o generație de martiri, una pe care în anii 80, când am început să-L slujesc pe Dumnezeu, mi-am luat-o ca model. Ne-au lăsat o cale sau mai bine zis au fost ultimii pe o cale pe care nu prea mai vrea să calce nimeni. Calea lepădării lumii, a lepădării lumii religioase, a lepădării Baalilor și Astarteelor unor religii pline de temple și „stâlpi ciopliți”, dar goală de conținut și angajament. În ultimii ani ai vieții au avut adunare de doi, el și soția, nici măcar doi sau trei.
După ce adunarea pe care a înființat-o în Chicago a fost „subminată” de cei din România (cu care s-a întâlnit și acolo) și au pus ca și „cap” un om trimis de ei dându-l afară pe Mia prin manevre (cum au făcut de-atunci în multe alte locuri, a rămas doar el cu soția.
Și aceasta este și mărturisirea lui de credință, pe care ne-o lasă ca un fel de testament pentru toți cei ce rămân lângă promisiunile lui Dumnezeu:
„…Pentru mine închisoarea n-a fost numai chin şi suferinţă fizică, ci un şir lung şi greu de torturi psihice. Securiştii nu şi-au putut ierta că nu mi-au putut frânge rezistenţa spirituală, ca să mă transforme într-o unealtă a lor şi într-un om de concesii. Dar aceeaşi închisoare a fost şcoala cea mai înaltă a ascultării.
Îl laud pe Domnul şi pentru faptul că mi-a dat o soţie care să-L iubească întâi pe El, iar pe mine să mă înţeleagă, să fie supusă şi ascultătoare. O viaţă întreagă am avut deplină unitate duhovnicească. Ea a purtat şi poartă împreună cu mine ocara lui Hristos. Avem adunare nouă în casa noastră. Domnul Isus a spus că adunarea Lui începe de la doi!… Suntem noi doi: eu şi soţia mea, avem Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, cântarea de laudă şi frângerea pâinii în fiecare întâia zi a săptămânii. Mărturisim şi aşteptăm venirea Lui, recunoaştem Trupul Domnului Hristos şi iubim frăţietatea cu dragostea adevărului…..”
COMENTARII:
2 Responses to Fratele Mia Iovin a plecat la Domnul
vladimirela spune:19 octombrie 2019 la 19:30A fost o generație de aur a fraților credincioși. Îți trec fiorii când asculți mărturia lui. Azi este momentul nostru să fim mărturie pentru cei din lume. Oare vom reusi să ducem credința următoarei generații care vine după noi? Oare ce/câte isprăvi ale lui Dumnezeu le vom povesti următoarei generații? Vom avea ce povesti? Doamne ajută!
„Poveștile” în care te vezi parte, te formează. Un produs cu o „poveste” în spate se vinde. Domnul Isus a vorbit doar povești, doar pilde, despre una, despre alta, despre oi, talanți, robi, vrăbii, grâu, boabe, armate, constructori, toate s-a împletit ca într-un film frumos și ne-au lăsat tâlcul lor, mai deductibil decât orice definiție cu termeni, premise, ipoteze și concluzii. Da, avem ce povesti, dar nu ne crede nimeni, factorii de influență sunt nevăzuți ca îngerii și activi tot ca ei. Pe soția unuia din întemnițați (Aron Mladin) am întrebat-o acum câțiva ani: „-Care a fost cel mai greu lucru pe care l-ați suportat cât timp a fost fratele Aron la pușcărie?” Mi-a răspuns fără să clipească: „-Mergeam pe stradă și din partea opusă venea spre mine o soră de la adunare, când m-a văzut, a trecut pe partea cealaltă.” Grea poveste, o spuneți la copii? Ar trebui, nu pentru vendetă, pentru învățătură. În spatele fratelui Mia a stat ca ajutor sora Domnica, o femeie ca o stâncă. Fără compromis. Nu ai cum să fi mărturie, când mergi la adunare „să-l simți” pe Domnul. De ce să-i inviți și pe alții să vină: „să-L simtă” și ei? Cam la atât s-a redus mesajul celor ce-l vând: la această chintesență de absurditate, pe note și pe voci, iertare. Sunt 3 metode prin care Dumnezeu trezește: îngrozire, întristare, gelozie. (https://vesteabuna.wordpress.com/2019/08/13/parghii-ale-cuvantului-care-conduc-la-pocainta-ingrozire-intristare-starnire-la-gelozie/) Diavolul adoarme cu potirul. Da, e bună întrebarea: avem ce povesti? Și Postman vorbea cu speranță despre narațiune, ca mijloc vital de educație (https://vesteabuna.wordpress.com/2018/12/01/adunarile-crestine-sa-fie-case-de-atentie-nu-de-detentie-nici-de-teatru-si-divertisment-nevoia-unui-alt-fel-de-trezire/), omul trebuie să se simtă parte dintr-o narațiune, să se vadă în mijloc de poveste. Dacă aceasta este povestea lui Dumnezeu, atunci omul va avea viitor și-l va urmări cu pasiune, când va crede bine „povestea”. Am scris la momentul potrivit: „Cuvântul tipărit analizează și generează gânduri, concepte, procese de gândire care educă mintea și o țin trează, omul educat de text va putea procesa concepte complexe și extinse în spațiu și mai ales în timp, va fi înrădăcinat istoric și astfel va putea concepe el însuși planuri sau se va putea integra în planuri. Imaginea nu transmite gânduri, chiar imaginea în mișcare (cum e reclama) transmite un imperativ, un îndemn de a cumpăra de exemplu, o socoteală de-a gata, omul educat de reclame va deveni treptat incapabil de procesare mentală, va deveni un (cum spune Biblia) greoi la auzit, sau pe românește „greu de cap”.” aici: https://vesteabuna.wordpress.com/2018/11/30/lumea-lui-cucu-bau/
Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce
Starea sufletului după moarte
J. N. Darby
Starea sufletului după moarte constituie un subiect de adânc interes pentru fiecare dintre noi. Creştinătatea de nume a respins marele adevăr că Hristos va reveni să-i răpească pe sfinţi şi să judece pământul înainte de sfârşitul acestei lumi. Ea a pierdut din vedere importanţa învierii, aşa cum reiese din Noul Testament. Aceasta a avut ca urmare faptul că s-a imprimat un caracter absolut acelei idei vagi că, după moarte, vom ajunge în cer, excluzându-se orice altă înţelegere de fericire şi glorie. Această idee a pătruns şi în cea mai sănătoasă parte a creştinismuiui evanghelic;
Scriptura vorbeşte însă destul de clar despre venirea din nou a Domnului Isus şi despre învierea celor credincioşi, pentru ca gândul că vom merge în cer prin moarte să mai poată păstra locul dominant pe care l-a avut în gândirea oamenilor evlavioși.
Nu se vorbeşte deloc în Scriptură de faptul că vom merge în cer prin moarte, afară de singurul caz al tâlharului de pe cruce, căruia i s-a promis că va fi cu Hristos în rai. Nu este vorba că nu vom merge și noi acolo, dar gândul scripturistic este totdeauna de a merge spre Hristos. Din moment ce El Se găseşte în cer, acolo trebuie să mergem şi noi. Scriptura însă pune mereu în faţa noastră faptul că vom fi cu Hristos şi nu că vom fi în cer. Acest lucru este important în legătură cu starea noastră de afectivitate spirituală. După Cuvânt, Hristos este Cel care trebuie să stea înaintea sufletului nostru, nu simplul fapt că vom merge în cer; cu toate acestea, noi vom fi în cer şi vom fi fericiţi.
Subliniez aceasta numai ca o caracterizare a felului nostru obişnuit de gândire. Biata natură umană urmează de bunăvoie propriile gândiri, în loc să primească simplu Cuvântul lui Dumnezeu. S-a produs totuşi o reacţie: adevărul regăsit al venirii Domnului şi al primei învieri a câştigat destulă însemnătate în spiritul multora, pentru a le scoate ideea că prin moarte se ajunge în cer, idee prea vagă şi formulată prea puţin scripturistic ca să-i poată satisface pe cei care cercetează Scriptura. Multe persoane, de altfel sănătoase în credinţă, au pretins că sufletul doarme, că este inconștient până la înviere.
Altele au ajuns prin această falsă înțelegere să nege nu numai fericirea imediată lângă Hristos a celor care au murit, dar şi faptul că vom putea merge vreodată în cer. Prin aceasta au ajuns să nege tot ce conţine speranţa creştinului. Oh, şi foarte curând, un mare număr de oameni au ajuns astfel să nege doctrinele fundamentale ale Evangheliei.
Nu am aici intenţia să intru în controversă cu aceştia din urmă, care neagă nemurirea sufletului; acest lucru a fost făcut de alţii şi încă în mod eficace. Scopul meu este să dau dovezi simple și scripturistice că, pentru creştin, există fericire împreună cu Hristos imediat după moarte. Este vorba de o stare intermediară. Creştinul care a murit aşteaptă învierea trupului; numai atunci va fi în starea sa finală, în glorie. Oamenii vorbesc despre duhuri glorificate; Scriptura nu spune aşa ceva. Planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta EI, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1. loan 3:2). „După cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1. Corinteni 15:49 ; Romani 8:29 ).
Aceasta s-a arătat când Moise şi llie au apărut în glorie cu Hristos, în momentul transfigurării (Luca 9:28-36 ). Acest fapt, împreună cu acela că vom fi totdeauna cu Domnul, că El Însuşi ne va primi în casa Tatălui, constituie starea noastră eternă de bucurie și de glorie. Chiar această ultimă parte se regăseşte în istorisirea momentului transfigurării în Luca 9 , când Moise şi Ilie au intrat în norul de unde a venit glasul Tatălui (vezi şi 1. Tesaloniceni 4:17 ). Acolo este starea noastră eternă, când Hristos va veni pentru a ne primi alături de El, înviaţi sau schimbaţi după chipul Său. Atunci bietul nostru trup pământesc va fi făcut asemeni trupului gloriei Sale (Filipeni 3:21 ). Dumnezeu ne-a pregătit pentru aceasta şi ne-a dat arvuna Duhului (2. Corinteni 5:5 ). A fi cu Domnul şi asemenea Lui pentru totdeauna, aceasta este bucuria noastră eternă şi rodul dragostei lui Dumnezeu, care ne-a făcut copiii Săi şi care doreşte să ne ducă în locurile pregătite în Casa Tatălui.
Avem două promisiuni: întâi că vom fi asemenea lui Hristos şi împreună cu El, apoi că vom fi binecuvântaţi în El cu orice fel de binecuvântări în locurile cereşti. Prin răscumpărare, aceste lucruri au devenit ale noastre, dar noi nu le avem încă.
Am vorbit până acum despre primul punct, adică de a şti că vom fi asemenea lui Hristos. Unul din textele citite în legătură cu aceasta („noi vom fi totdeauna cu Domnul“) ne introduce, cu autoritatea Scripturii, în cei de-al doilea punct: partea noastră cu Hristos în locurile cereşti. În sprijinul acestui adevăr voi aminti câteva texte. Aici este ceea ce-i caracterizează pe creştinii care au crezut şi au suferit împreună cu Hristos. Dumnezeu, ni s-a spus, va reuni într-Unul toate lucrurile în Hristos, lucrurile care sunt în ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1:10 ). Toate lucrurile au fost create prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1:16-20 ). Toate lucrurile vor fi puse sub picioarele Sale ca om (Evrei 2 ; 1 , Corinteni 15:27-28; Efeseni 1:22 ); dar citim în Evrei 2 că nu toate lucrurile Îi sunt încă supuse. El este acum aşezat pe tronul Tatălui Său şi nu pe al Său propriu (Apocalipsa 3:21 ). Dumnezeu a zis: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale“ . El aşteaptă (Evrei 10 ) până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.
Va veni timpul când nu numai toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi împăcate (Coloseni 1:20 ), ci chiar lucrurile care sunt sub pământ, lucrurile demonice, vor trebui să recunoască prezenţa şi autoritatea Sa, când orice genunchi va trebui să se plece înaintea Lui şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos (Cel dispreţuit, Cel respins de oameni) este Domnul (Filipeni 2:10-11 ). În această reunire a tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ este un singur Cap, Hristos; partea noastră este în locurile cereşti. Cum aceasta este acum partea noastră în duh, tot așa va fi atunci partea noastră în glorie. Nu este o despărţire reală între aceste două locuri. Fără îndoială, acum nu suntem în glorie; despre aceasta nu este nevoie să mai vorbim. Totuşi aceasta este chemarea noastră actuală pentru care am fost răscumpăraţi, formați, şi pe care o aşteptăm. Acum purtăm această comoară în nişte vase de lut şi gemem apăsaţi. Când va veni El, vom primi un trup potrivit pentru acest loc ceresc, vom fi în glorie. Aşa găsim în Efeseni 1:3 : „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în Hristos“; în 2. Corinteni 5:1 : „ Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă“; – în Filipeni 3:14 suntem invitaţi „sus“ , căci adevărata putere a cuvântului „chemarea cerească“ este chemarea să fim sus.
Acelaşi lucru apare și în Evrei 6:19-20 , unde citim că Hristos a intrat dincolo de perdea, adică în cerul însuşi, iar în capitolul 9:24, ca fiind înainte-mergătorul nostru. Astfel şi în Evrei 3 noi suntem participanţi la chemarea cerească. Uniţi în Hristos prin Duhul Sfânt, suntem aşezaţi în locurile cereşti nu cu El, ci în El. Acolo este locul nostru. Când va veni Domnul, El, ca Fiu al Omului, va strânge afară din Împărăţia Sa pe toţi cei răi, pe toţi cei care comit nedreptatea. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13:41 -43 ). De aceea, Moise şi Ilie nu numai că s-au arătat în glorie pe pământ ca să arate starea sfinţilor în împărăţie, dar ei au intrat în norul în care locuieşte Dumnezeu şi de unde venea vocea Tatălui.
Dumnezeu, voind să unească toate lucrurile într-Unul – atât lucrurile din ceruri cât şi pe cele de pe pământ – a pregătit pentru noi să fim asemenea cu Hristos în glorie, pentru totdeauna cu El în cer. Acolo, în locurile cerești, vom fi binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale (mult deosebite de binecuvântările temporare ale lui Israel pe pământ). Dacă suntem moştenitori împreună cu El (Romani 8:17 ), trebuie să locuim în Casa Tatălui unde S-a dus El. lată de ce este clar că speranţa noastră este păstrată în ceruri (Coloseni 1:5 ) şi apostolul Petru ne vorbeşte despre „ o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru noi“ (1. Petru 1:4 ).
Aceasta dovedește că binecuvântările noastre sunt acolo unde este speranţa noastră şi acolo unde a plecat Înainte-mergătorul nostru. Gloria noastră este cerească, nu pământească. Purtăm chipul Celui ceresc şi vom fi totdeauna cu Domnul. El a plecat să ne pregătească un loc în Casa Tatălui şi va veni să ne ia la El. El a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu“ (loan 17:24).
S-ar putea extinde această binecuvântare pe poziţia minunată care ne-a fost dată: „pentru ca să se arate în vremurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în HRlSTOS lSUS“ (Efeseni 2:7 ).
Dar intenţia mea este de a aminti dovezile şi temeiul scripturistic al binecuvântării. Chemarea noastră este aceeași în orice timp, din momentul în care am fost chemaţi și până când vom ajunge în starea eternă. Nu este o altă chemare, este o singură „speranţă a chemării noastre“ . Dumnezeu ne-a chemat la împărăţia Sa şi la propria Sa glorie; noi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu, iar Casa Lui este locuința copiilor Săi.
Dar toate cele amintite până acum nu ne-au explicat clar ce este starea intermediară, deși am văzut, ca principiu general, unde se găsesc toate binecuvântările noastre şi ce am obținut prin răscumpărare. Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la gloria Sa eternă prin lsus Hristos (ce dragoste minunată!) şi, mai mult, să participăm deplin la propria glorie a lui Hristos, căci ce ar fi un Răscumpărător fără aceia pe care i-a răscumpărat? Din moment ce am crezut că Fiul preaiubit al lui Dumnezeu a murit ca om pe cruce pentru mine, nimic nu este prea mult la Dumnezeu ca să ne dea ca efect al acestei morţi.
Epistola către Evrei are ca singur scop să ne demonstreze că partea noastră este cerească, în contrast cu iudaismul care este pământesc (şi tot așa va fi când Israel va fi restaurat). Ei aveau un mare preot pe pământ, pentru că Dumnezeu locuia între heruvimi aici, jos. Dar noi ne bucurăm că avem un Mare Preot sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi, ridicat mai sus de ceruri. De ce aceasta? Pentru că partea noastră este lângă Dumnezeu.
Poziţia şi chemarea noastră sunt în locurile cereşti. Totul trebuie să fie în armonie cu aceasta, atât perfecţiunea jertfei, cât și slujba Sacrificatorului. Dar în ce măsură ne arată Cuvântul lui Dumnezeu despre starea noastră intermediară între şederea noastră în acest cort în care gemem şi momentul venirii Domnului Isus, când trupul neputinţei noastre va fi făcut asemenea trupului Său glorios?
Din moment ce am înțeles despre chemarea şi partea noastră că sunt cerești, totul devine simplu şi evident. Cetăţenia noastră acum și pentru totdeauna este în cer. Cum ne vom bucura noi de acest lucru atunci când vom muri? Aceasta este singura întrebare. Oare mai mult sau mai puţin decât aici jos? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii (Luca 20:38 ); fiind morţi pentru această lume, ei sunt vii pentru Dumnezeu, vii pentru totdeauna. Tot așa este și cu credinţa; se invocă de către unii faptul că cei care au murit dormitează în amorţeală; această idee nu are nici un temei. Ştefan a adormit, adică a murit. Aceasta însă nu înseamnă că, după moarte, sufletul său este adormit. Pe cei care au adormit în Isus, Dumnezeu îi va lua cu El (1. Tesaloniceni 4:14 ); dar aceştia sunt morţi în Hristos. „Unii au adormit“ (adică au murit – 1. Corinteni 15:6 ); este o expresie similară cu „adormiţi în Hristos“ din 1. Tesaloniceni 4 , care este opusă cu „noi, cei vii“ din acelaşi capitol şi cu „a fi în trup“ din 2. Corinteni 5 .
„A adormi“ înseamnă, simplu, a muri; frumoasă expresie, pentru a arăta că aceia nu au încetat să existe, ci se vor trezi la înviere ca un om care se scoală din somn. Acest lucru este în mod clar demonstrat în cazul lui Lazăr (loan 11). Domnul Isus a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc Să-l trezesc din somn“ , însă ei credeau că le vorbea despre odihna primită prin somn. Atunci le-a spus deschis: „Lazăr a murit“. Somnul înseamnă aici a muri, iar „a trezi din somn“ nu înseamnă a trezi un suflet, ca şi cum ar dormi deoparte și apoi să fie lăsat acolo, ci a fi luat prin înviere afară din starea de moarte.
Pentru un creştin, „a adormi“ înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „a muri“. Noţiunea de adormire a sufletului este o pură invenţie. Oamenii care au trăit pe pământ au adormit, adică au murit, iar noi cunoaştem în mod clar din Scriptură care este starea acelora care mor în Domnul. Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu l-a pregătit pentru glorie și vorbea despre aceasta ca despre un lucru aparţinând tuturor credincioşilor; el nu dorea să moară (să fie dezbrăcat), ci cerea ca ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă.
Cei credincioşi Îl au pe Domnul Isus atât pentru viaţă, cât şi pentru îndreptăţirea lor şi de aceea sunt plini de încredere, chiar dacă, fiind încă în trup, „pribegesc departe de Domnul“ (2. Corinteni 5:6 ). Au viaţa eternă în Hristos, dar aici, jos, ei o petrec departe de Domnul, fiind în vase de lut. Când vor părăsi aceste sărmane vase în care suspină acum, fiind schimbaţi, viaţa lor va fi împreună cu Domnul. Dar unde este Domnul? Avându-L deja ca putere de viaţă pe Duhul Sfânt, – Duhul de viaţă în Hristos Isus – se poate oare dormi fără a avea nici o cunoştinţă? Aceasta era oare încrederea lui Pavel, a celui care cunoştea o asemenea putere deviată în Hristos, încât nu avea deloc ca obiect al aşteptării moartea, ci momentul când ceea ce era muritor să fie înghiţit de viaţă?
Abandonând acest cort în care gemem acum, oare această viaţă nu ar fi în stare de nimic altceva decât de un somn inconştient? Să ne aducem aminte că Hristos este viaţa noastră; fiindcă EI trăieşte, şi noi vom trăi. Vom pierde noi legătura cu El dacă vom muri? Doarme El în noi?
Apostolul Pavel era constrâns din două părţi (Filipeni 1:23 ); avea dorinţa să se mute, ca să fie cu Hristos, căci, spunea el: „ar fi cu mult mai bine“ – a muri este un câştig şi a trăi este Hristos. El avea bucuria fericită că Hristos era viaţa sa; el trăia în totul pentru Hristos până într-atât încât merita greutatea de a trăi în trup. Totuşi prefera, considerând un câştig – ce?, a dormi şi a nu mai şti nimic, nici de Hristos, nici de alte lucruri – în a nu mai putea să gândească la Hristos? Dorinţa şi bucuria sa deosebită erau oare să meargă să se culce, nemaiştiind nimic de Hristos? Nu este clar că atunci când spunea despre „ a fi cu Hristos“ – ca fiind cu mult mai bine decât a-L sluji aici jos – apostolul vorbea de bucuria de a fi lângă El? Cine s-ar gândi, atunci când vorbesc despre satisfacţia și folosul pe care-l am dacă merg să locuiesc lângă un prieten, că prin aceasta înţeleg să dorm adânc acolo, fără să știu unde mă aflu?
Iar Domnul Isus i-a spus tâlharului de pe cruce, singurului om care s-a pocăit în acea oră memorabilă: „ astăzi vei fi cu Mine în rai“ . A fi cu Hristos şi în rai nu era oare o fericire pe care i-a făgăduit-o atunci? Aceasta însemna că merge să doarmă profund, neavând cunoştinţă de nimic? Mă întreb dacă aceasta n-ar fi absurd și nu ar contrazice cu îndrăzneală chiar şi sensul cuvintelor Domnului Isus? Aceste cuvinte sunt redate şi în Evanghelia după Luca, cea care pe tot parcursul său ne dă mărturia harului divin în Fiul Omului și starea de lucruri prezentă. Numai primele două capitole sunt consacrate rămăşitei credincioase care-L aşteaptă pe Domnul Isus în mijlocul Israelului răzvrătit și necredincios; evanghelistul Luca prezintă apoi genealogia Domnului Isus, ajungând până la Adam. El desfăşoară, prin toată Evanghelia sa, harul care, în Fiul Omului, vine să-l binecuvânteze pe om, care îl binecuvântează chiar de acum și într-un fel ceresc. Această Evanghelie nu se ocupă de dispensaţiuni, ca Evanghelia după Matei, ci prezintă harul, un har actual; harul ceresc prin Evanghelia după Luca răspunde mărturiei apostolului Pavel şi a celei din Fapte. Totodată, dacă bietul tâlhar ilustra într-un chip izbitor puterea harului şi a credinţei şi-L mărturisea pe Hristos ca Domn, când totul în jur contrazicea acest titlu, el nu putea totuşi să depăşească cunoştinţele pe care le aveau cei din poporul său. Ignorând o împărăţie cerească, el credea că Acela care atârna pe cruce va veni în împărăţia Sa pe pământ şi, plin de o fericită încredere în Hristos, Îi cerea să-Şi amintească de el. În acord cu tot conţinutul acestei Evanghelii, răspunsul Domnului ar putea fi redat astfel: „ Nu vei avea de aşteptat până atunci. Eu aduc mântuirea prin har; astăzi, chiar în această zi, vei fi cu Mine în rai; vei fi vrednic să fii impreună cu Hristos în binecuvântare“. Aceasta este deci partea sfinţilor care au murit; ei sunt cu Hristos în binecuvântare, fără trup, dar prezenţi cu Domnul Isus.
Cunosc jalnicul subterfugiu la care s-a recurs la citirea acestui verset: „Adevărat îţi spun astăzi, că tu vei fi cu Mine in rai“. Nu numai că aceasta distruge exact caracterul citatului în acord cu conţinutul Evangheliei în care se află, ci şi întreaga ordine a versetului este denaturată, iar sensul lui este schimbat. „Astăzi“ este aşezat la începutul frazei pentru a accentua răspunsul la „când vei veni“.
Aici este o afirmaţie solemnă: „Adevărat îţi spun“. A adăuga cuvântul „astăzi“ este ceva copilăresc, distruge aluzia la rugăciunea tâlharului, care spera că Domnul Isus Îşi va aduce aminte de el când va veni în împărăţia Sa. „Nu“, spune Domnul, „tu nu vei aştepta până atunci, ci astăzi vei fi cu Mine“. Care ar fi sensul de: „adevărat îți spun astăzi“? Ar fi acela de a distruge solemnitatea afirmației, în timp ce: „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în rai“ răspunde speranței tâlharului şi ne descoperă alte bucurii decât cele pământeşti, atunci când vom părăsi această lume prin moarte, ca să fim împreună cu Domnul.
Ura iudeilor a fost instrumentul prin care s-a împlinit această promisiune, zdrobindu-i-se tâlharului fluierele picioarelor, după cum tot ura a fost mijlocul prin care s-a realizat lucrarea de mântuire, cea care i-a dat tâlharului dreptul de a fi cu Hristos în rai.
Aceasta era şi așteptarea credinciosului Ştefan atunci când moartea a oprit alergarea lui aici, jos. El L-a văzut pe Domnul Isus şi l-a cerut să primească duhul său. L-a primit Domnul? Sau a pus un termen slujbei şi bucuriei sale, trimițându-l să doarmă?
Starea intermediară deci nu este gloria, căci pentru a intra în glorie va trebui să aşteptăm trupurile glorificate („va fi înviat în glorie“; „El va schimba trupul stării noastre smerite în acelaşi fel cu trupul gloriei Sale“ (Filipeni 3:21 ). Dar starea intermediară este binecuvântarea, acolo unde nu este nici întinăciune, nici păcat; înseamnă a fi cu Hristos, El Însuşi fiind o sursă de nespusă bucurie. Speranţa şi încrederea neclintită ale apostolului Pavel şi ale lui Ştefan n-au fost înşelate, iar promisiunea dată de Domnul Isus acelui tâlhar s-a împlinit.
Eu întreb pe orice suflet dacă speranţa strălucită, despre care se vorbeşte în 2. Corinteni 5 , Filipeni 1 şi Fapte 7 , sau dacă, cuvintele Domnului adresate tâlharului spun de un somn profund, fără a mai şti de nimic? Când Domnul Isus descrie starea bogatului și a lui Lazăr, înţelegem cumva că cel rău şi cel drept dormeau fără să mai aibă cunoştinţă de ceva? Mi se va spune că aceasta nu este decât o descriere figurativă. Sunt de acord, dar nu poate să fie descriere eronată, înfăţişând de fapt oameni care dorm fără nicio cunoştinţă.
Mai mult, dacă 2. Corinteni 5:6-8 semnifică faptul că suntem fericiţi împreună cu Hristos, aceasta trebuie să fie atunci când murim. Moartea este subiectul pe care îl tratează acest text, căci apostolul pierduse speranta de viaţă (2. Corinteni 1 ). A fi „afară din trup şi împreună cu Domnul“ nu înseamnă înviere; aici este vorba de a părăsi trupul, fără a-l îmbrăca din nou. Dorinţa apostolului: „să mă mut pentru a fi cu Hristos“ nu înseamnă că El vine să-l învieze sau să-l transforme, ca să fie în glorie. În textul din Filipeni, apostolul vorbeşte din nou despre moarte, despre a locul aici sau de a părăsi lumea, adică de „a muri“, ceea ce „este un câştig“ (Filipeni 1:21 ). Viaţa şi moartea sunt puse în contrast în mod distinct în versetele 20 şi 23; cuvântul „analio“ din textul original grecesc este folosit pentru a indica moartea, la fel ca şi în 2. Timotei 4:6 , cuvântul „ analisis“. Suntem tentaţi să aplicăm acest cuvânt când ne referim la venirea Domnului Isus, el fiind folosit pentru a exprima următorul lucru: „se ridică de la un ospăţ sau îi părăseşte“. Aceasta este o exprimare sărăcăcioasă, care contrazice afirmaţia din context. Cuvântul înseamnă „a risipi“ sau „,a distruge“ ce este unit şi este folosit pentru a exprima „moartea“. Nici Filipeni 1 , nici 2. Timotei 4 nu lasă nici cea mai mică îndoială în această privinţă; eforturile pe care le-au făcut unii pentru a denatura sensul textului din Luca 23:43 şi din Filipeni 1:20-23 dovedesc că nu se poate evita puterea acestui text, aşa încât se înșală singuri.
Noi nu putem spune în ce fel un suflet se bucură de Hristos; dar acest lucru nu constituie o dificultate. Duhul meu se bucură de Hristos acum, cu toată piedica pe care o constituie sărmanul vas de lut în care se găseşte; şi, cu toate că acum nu Îl vedem, noi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită. Nu trupul meu este acela care se bucură de El acum, ci sufletul, în mod spiritual, dincolo de piedica vasului de lut, dar mai ales în lipsa lui. Atunci însă se va bucura de Domnul fără a mai fi împiedicat de acest vas şi va fi împreună cu El. Credinciosul poate să fie absolut sigur că, părăsind trupul, el va fi prezent cu Domnul și, dacă prezenţa Domnului este o bucurie, această bucurie va fi a lui.
Nimeni nu doreşte mai mult decât mine să insiste asupra venirii din nou, asupra aşteptării Domnului şi asupra importanţei învierii. La acest lucru revin mereu faţă de sfinţi şi, în unele ocazii, faţă de toţi, dar aceasta nu cu scopul de a slăbi acest adevăr, deoarece, pentru Dumnezeu, toţi trăiesc, chiar dacă ei sunt „duhuri în inchisoare“, şi nici pentru a micşora bucuria deosebită, binecuvântarea, „câştigul“ de a fi cu Domnul atunci când vom muri. Dimpotrivă, acest gând a înviorat pe sfinţi, a răspândit o lumină cerească asupra multor paturi de moarte şi o va mai face încă, dacă Domnul va mai zăbovi.
Scriptura vorbeşte despre fericirea credinciosului la moartea sa şi despre privilegiul de a fi cu Hristos (ceea ce este o bucurie mai mare decât cea mai fericită slujbă aici, jos). Ea ne vorbeşte atât de clar si de explicit, ca şi atunci când este vorba de venirea Domnului Isus spre a-i lua pe sfinţii Săi, pentru ca, asemeni Lui, ei să fie pentru totdeauna cu El în glorie. Acest ultim punct va fi starea completă și finală a binecuvântării eterne, după ce va fi avut loc nunta Mielului, când vom fi pentru totdeauna cu Domnul.
Caracterele mari se disting printr-o cunostinta clara a scopului
urmarit. Astfel de oameni stiu ce vor. Asa facea si apostolul Pavel: el
urma pe Domnul Isus, la care privea mereu. Si el a scris aceste cuvinte:
“Noi toti prvim cu fata descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului,
si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin
Duhul Domnului.”
Ce chip avea Domnul Hristos? Chip de Fiu al Omului ori de Domn inaltat
in slava, chip de rob ori de imparat? Iar noi ce chip privim la El?
Chipul de “miel.” Putea sa aiba si chip de leu – dar va avea in viitor
chip si de leu. Deocamdata Il privim sub chipul Lui de miel. Asa Il
priveste Ioan evanghelistul in Apocalipsa: Cel care a fost injunghiat.
Sub chipul de miel se intelege blandetea Lui, gingasia Lui, slabiciunea
Lui aparenta, bunatatea Lui. Nu era ceva impunator, ci chipul Lui arata
ceva cu totul modest si smerit. “Invatati de la Mine, caci Eu sunt
bland si smerit cu inima, si veti gasi odihna pentru sufletele voastre.”
Chipul de miel Il arata pe El ca pe Cel nevinovat. Nimic fals, nimic cu
prefacatorie in fiinta Domnului Isus, ci simplu si curat. “Mielul fara
cusur si far prihana” a fost numit El in Cuvantul lui Dumnezeu.
Mielul a fost izbavirea evreilor din Egipt. Mielul era pus mereu pe
altar, si seara si dimineata. Si ca Miel, Domnul Isus ne-a scapat de
vina pacatelor noastre, de moarte si de osanda.
Firea mielului, felul de a fi al mielului nu este felul de a fi al
oamenilor. Aceasta in scoala Domnului Isus o invatam, si inca intr-un
chip nedesavarsit. Dar putinul pe care il infatisam din blandetea si
smerenia Lui, in scoala Domnului Isus invatam. Oamenii vor sa fie
cineva, vor sa porunceasca, vor sa stapaneasca; mielul, nu.
Frumusetea mielului o invata din ce in ce mai bine apostolul Pavel. N-o
avea de la natura. De la natura era feroce, era prigonitor, era
batjocoritor, era ucigas, cu toate ca a dus o viata morala serioasa. Dar
tocmai pretentia pe care a avut-o l-a dus la foarte mari pacate. De
cand a primit insa pe Domnul Isus, de atunci a privit intruna la El, si
L-a privit sub chipul de miel. A trebuit sa paraseasca insusirile de
violenta, de prigonitor, ca sa ia insusirile de bland si smerit.
Mielul infatiseaza in acelasi timp si curatia. Si in scoala Mielului ne
curatim mintea de atatea ganduri rele, ne curatim vointa de atatea
porniri rele, ne curatim inchipuirea de atatea inchipuiri rele. Cugetam
curat, judecam curat, simtitm curat. El ne elibereaza de neadevar, de
aparente, de prefacatorii, de viclesug si ne face sa fim simpli,
linistiti si curati. In felul acesta mereu ne innoim, mereu suntem
verzi, mereu ne imbogatim, invatand noi de la Mielul pe care-L avem in
fata ochilor nostri.
Mielul infatiseaza si lipsa de putere. Prin aceasta lipsa de putere, el
devine foarte simpatic copilasilor, ei insisi lipsiti de putere. Leul e
puternic, dar e brutal; leul distruge. Mielul nu, caci nu are putere.
Mielul este gata sa se jertfeasca. Lucrul acesta l-a dovedit Domnul
Isus la Golgota: totul pentru altii, nimic pentru Sine. Apostolul Pavel
spune in Romani 8.33-37: “Cine va ridica para impotriva alesilor lui
Dumnezeu?…Cine-i va osandi? Hristos a murit. Ba mai mult, El a si
inviat, sta la dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi. Cine ne va
desparti pe noi de dragostea lui Hristos?… Totusi in toate acestea noi
suntem mai mult decat biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”
Oameni cu renume in istorie au intemeiat imparatii mari. Fiind in
insula pe care a fost exilat, Napoleon facea urmatoarea cugetare.
Insirand cativa dintre cei mari, spunea: “Noi am intemeiat mari
imparatii, dar toate imparatiile noastre, bazate pe violenta, pe putere,
au disparut, mai curand sau mai tarziu. Isus Hristos Si-a intemeiat o
imparatie care dureaza, dar nu este intemeiata pe violenta, pe putere,
pe asprime, ci este intemeiata pe iubire.” Cugetarea aceasta este
dreapta.
Tocmai lipsa de putere, unita insa cu iubirea, face ca lucrul sa fie
statornic si neclintit. Prin cine castiga misionarii teren pe unde merg
pentru vestirea evangheliei in tarile pagane? Se duc ei cu arme, sa dea
la pamant pe cine nu vrea sa asculte de ei? Nu, ei sunt gata mai degraba
sa fie doborati ei insisi, dar ei nu intrebuinteaza violenta. In felul
acesta ei par foarte slabi, dar se arata cei puternici, pentru ca ei
castiga suflete tocmai prin slabiciunea lor, prin blandetea si
serviabilitatea lor.
Calea crucii este pentru cel credincios calea renuntarilor. Renunuti la
cinstea ta, renunti la bunul tau nume si te expui vorbirii de rau si
nascocirilor mincinoase de tot soiul impotriva ta. Ce sa faci? Asta este
calea mielului si noi pe aceasta cale suntem chemati sa-L urmam.
Frumusetea mielului este adevarata frumusete si puterea mielului in
slabiciune se arata. Pe acestea trebuie sa le avem noi in caracterul
nostru.
“Blandetea voastra sa fie cunoscuta de toti oamenii.” Gata sa renunti
la dreptul tau si sa suferi mai degraba nedreptatea decat sa ridici in
sus dreptul tau.
Chipul mielului se lucreaza in sufletele noastre, daca noi privim tinta
la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre. Cand privim la El,
invatam de la El sa fim blanzi si smeriti. Si cand nu suntem asa,
cugetul ne mustra.
Puterea celui credincios este puterea mielului. Si daca se arata
cateodata ca putere a leului, nu este potrivita cu chipul de miel al
Domnului Isus. In sufletul nostru trebuie sa rasara tot mai mult dorinta
de a fi asemenea mielului. Si atunci asprimea in vorbire, ridicarea
tonului, sunt osandite de cugetul nostru, ca nu ne aratam asa cum vrem
sa ne aratam, cum este chipul mielului.
In legatura cu aceasta, apostolul Domnului spune ca el nu face ca
Moise, care purta o mahrama pe fata, pana cand stralucirea fetei lui
disparea. Asta inseamna ca Moise vorbea intr-un chip simbolic, vorbea
prin asemanari, prin randuieli, prin ceremonii. Aveau ele un miez, dar
miezul acesta era ascuns. Moise vorbea acoperit si de asta si valul de
pe fata insemna ca vorbirea lui Moise era acoperita. Drept este ca noi,
in Noul Testament, patrundem cate ceva din intelesul invataturilor si
ceremoniilor lui Moise, dar asta numai prin Duhul lui Dumnezeu si
Cuvantul Lui. Altfel, ele ar ramane tot acoperite si pentru noi.
Mahrama de pe fata lui Moise insemna si sfarsitul a ceea ce era
trecator. In adevar, legea ne-a fost data ca un indrumator, ca un
pedagog care sa ne duca la Domnul Hristos. Este un lucru cunoscut ca pe
vremea lui Pavel copiii erau dusi de sclavi la scoala. Sclavul il lua de
mana, il ferea de orice pericol pe drum si, cand intra in scoala,
sclavul se retragea; pana acolo a fost rostul pedagogului. Asa este
legea: ca un pedagog care sa ne duca la Domnul Hristos, incredintati ca
ne-am facut vinovati de calcarea legii. Dar indata ce ne-a aratat nevoia
unui Mantuitor, legea se retrage, pentru ca suntem in mana
Invatatorului, singurul care ne poate mantui. Astfel, valul de pe fata
lui Moise infatisa si ceea ce este trecator, un pedagog care te conduce
la primirea invatatorului. Ea si-a implinit chemarea ei, ca te-a
incredintat de pacat, dar mai departe ea nu poate face nimic, nu poate
sa te mantuiasca, nu poate decat sa te faca sa simti nevoia unui
Mantuitor. Astfel legea a luat sfarsit prin venirea Domnului Hristos.
Hristos este sfarsitul legii.
Noi insa privim fara val. Adica adevarurile mantuirii cuprinse in
Domnul Hristos sunt aratate clar. Dupa evanghelie nu mai vine nimic,
caci ea este descoperirea clara a mantuirii lui Dumnezeu si de aceea nu
mai urmeaza nimic dupa ea. A venit Domnul Isus la noi si tot Cuvantul
lui Dumnezeu este incheiat, nimeni nu mai poate adauga sau scadea ceva
din ceea ce ne este descoperit de Dumnezeu in Cuvant.
Noi privim nu cu un val pe fata, privim spre Domnul Isus si suntem
schimbati din slava in slava prin Duhul Domnului. Aceasta inseamna insa o
crestere in chipul mielului, in blandetea si smerenia Lui.
Posts
