CARTE –PACATE RESPECTABILE–de Jerry Bridges-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM-(10)-Nerecunostinta

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 10

Nerecunostinta

In vremurile biblice, lepra era o boala dezgustatoare care-i smulgea pe bolnavi din familie si dintre prieteni. Legea lui Moise cerea ca orice bolnav de lepra sa strige tot timpul cat umbla, “Necurat, necurat,” ca nu cumva trecatorii sa fie contaminati de boala lui (vezi Leviticul 13:45).

Luca scrie ca odata Domnul Isus a intalnit zece leprosi care s-au oprit in departare si au strigat catre El, ““Isuse, Invatatorule, ai mila de noi!” Cand i-a vazut, Isus le-a zis: “Duceti-va si aratati-va preotilor!” (preotii erau cei care puteau declara in mod oficial ca un lepros era curatit), si pe cand se duceau, au fost curatiti. Unul din ei, cand s-a vazut vindecat, s-a intors, slavind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fata la pamant la picioarele lui Isus, si I-a multumit. Era Samaritean. Isus a luat cuvantul, si a zis: “Oare n‑au fost curatiti toti cei zece? Dar ceilalti noua, unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?”” (vezi Luca 17:11-19).

Citim aceasta istorie si ne gandim, “Cum au putut cei noua sa fie atat de nerecunoscatori incat nici nu s-au mai intors sa-i aduca Domnului Isus un cuvant de multumire?” Insa prea multi dintre noi se fac vinovati de acelasi pacat al lipsei de recunostinta.

Din punct de vedere spiritual, starea noastra a fost odata cu mult mai grava decat boala fizica a leprei. Noi n-am fost doar bolnavi, noi eram cu totul morti din punct de vedere spiritual. Eram robi ai lumii, ai Satanei si ai poftelor firii noastre vechi. Eram prin firea noastra “copii ai maniei,” subiecte ale maniei lui Dumnezeu. Dar El, in bogatia indurarii si dragostei Sale, s-a intins spre noi si ne-a dat viata spirituala (vezi Efeseni 2:1-5). El ne-a iertat pacatele prin moartea Fiului Sau si ne-a infasurat in neprihanirea desavarsita a Domnului Isus.

Faptul ca Cristos ne-a dat viata spirituala este un miracol cu mult mai mare si cu beneficii infinit mai mari decat vindecarea de lepra. Si cu toate acestea, de cate ori Ii multumim noi Domnului pentru mantuire? Te-ai oprit in ziua de azi sa-I multumesti lui Dumnezeu ca te-a izbavit de sub stapanirea intunericului si te-a stramutat in imparatia Fiului Sau? Si daca aduci multumiri, nu sunt cumva doar niste vorbe goale, in felul in care multumesc unii la masa? Este multumirea ta o recunostinta din inima, reala, pentru ce-a facut Dumnezeu pentru tine in Cristos?

Adevarul este ca intreaga noastra viata ar trebui sa fie o multumire continua. Pavel spune audientei sale din Atena ca “[Dumnezeu] da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile” (Fapte 17:25). Asta inseamna ca fiecare gura de aer este un dar de la Dumnezeu. Tot ce suntem si tot ce avem este un dar de la El. Daca tu ai abilitati intelectuale sau profesionale, acestea sunt daruri de la Dumnezeu. Este adevarat ca poate ai studiat cu sarguinta la facultate sau poate ai facut practica indelungata in meseria ta, dar de unde ai oare capacitatea ta intelectuala si talentul tau innascut? Vin de la Dumnezeu, Cel ce te-a creat cu aptitudini innascute si apoi in providenta Sa plina de bunatate te-a ajutat in dezvoltarea acestor abilitati.

Trebuie sa dam atentie atentionarii lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel, in cartea Deuteronomul:

 Vezi sa nu uiti pe Domnul, Dumnezeul tau, pana acolo incat sa nu pazesti poruncile, randuielile si legile Lui, pe care ti le dau azi. Cand vei manca si te vei satura, cand vei zidi si vei locui in case frumoase, cand vei vedea inmultindu-ti-se cirezile de boi si turmele de oi, marindu-ti-se argintul si aurul, si crescandu-ti tot ce ai, ia seama sa nu ti se umfle inima de mandrie si sa nu uiti pe Domnul, Dumnezeul tau… Vezi sa nu zici in inima ta: “Taria mea si puterea mainii mele mi-au castigat aceste bogatii.” Ci adu-ti aminte de Domnul, Dumnezeul tau, caci El iti va da putere sa le castigi, ca sa intareasca legamantul incheiat cu parintii vostri prin juramant, cum face astazi (Deuteronomul 8:11-14, 17-18).

 

Cei mai multi din cei care citesc aceasta carte recunosc ca tot ce au vine de la Dumnezeu, dar oare de cate ori ne oprim sa-I aducem multumirile noastre? La sfarsitul unei zile de munca in profesiunea sau lucrul tau, iti faci oare timp sa spui, “Iti multumesc, Tata ceresc, ca mi-ai dat capacitatea si priceperea si sanatatea sa-mi faci lucrul de astazi”? Treci prin casa ta, cu pasii sau doar cu gandul, si observand bunurile si decoratiunile din ea te opresti oare vreodata si-I spui lui Dumnezeu, “Doamne, tot ce am in casa, si hrana din camara si masina (sau masinile) din curte sunt daruri de la Tine. Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija atat de generoasa”? Sau daca esti inca elev sau student, Ii multumesti vreodata lui Dumnezeu pentru memoria pe care o ai si pentru mijloacele financiare care fac posibila continuarea studiilor si pregatirea ta pentru viitor? Cand aduci multumiri la vremea mesei, este doar o rutina, ceva masinal, sau este o exprimare din toata inima a recunostintei catre Dumnezeu pentru purtarea Sa de grija continua in toate nevoile tale fizice?

A lua de gratis toate bunurile pamantesti si binecuvantarile spirituale pe care Dumnezeu le-a revarsat cu atata bogatie peste noi, si a neglija astfel sa-I aducem continuu multumiri, este unul din pacate noastre “acceptabile.” De fapt, mult prea multi crestini nu considera acest lucru ca fiind pacat. Si totusi, Pavel in descrierea pe care el o face omului plin de Duhul, spune ca trebuie sa multumim “…totdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 5:20). Remarcati cuvantul totdeauna si cuvantul toate (sau orice). Asta inseamna ca intreaga noastra viata trebuie sa fie o viata de exprimare a multumirii, de recunostinta.

A exprima multumirea fata de Dumnezeu atat pentru binecuvantarile trecatoare cat si pentru cele spirituale nu este doar ceva frumos, nu este doar o chestiune de buna crestere si amabilitate—este insasi voia morala a lui Dumnezeu. A nu-I aduce multumirea care I se cuvine este pacat. Noua poate ni se pare doar un pacat nepericulos, fiindca nu produce rau altora. Insa el este un afront si o insulta fata de Cel care ne-a creat si ne sustine in orice clipa a vietii. Si daca, asa cum spune atat de clar Domnul Isus, a-L iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul este cea mai mare si cea dintai porunca, atunci nerecunostinta noastra ca obicei de viata este o incalcare a celei mai mari porunci.

In Romani 1:18-32, Pavel ne da o descriere foarte vie a spiralei morale coboratoare a umanitatii pagane din acele vremuri, in urma faptului ca Dumnezeu i-a lasat tot mai mult in voia inclinatiilor ticaloase ale inimii lor rele. In prima parte a descrierii sale Pavel scrie, “Macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la ganduri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat” (vers.21).

Deci ticalosia lor tot mai mare a inceput de fapt cu lipsa lor de evlavie (nu L-au onorat pe Dumnezeu ca Dumnezeu) si cu nerecunostinta fata de El (nu I-au adus multumirea cuvenita). Degradarea lor morala a fost rezultatul judecarii lor, in urma careia Dumnezeu i-a lasat progresiv sa mearga spre forme tot mai perverse de imoralitate si de alte lucruri rele. Putem deduce usor din acest pasaj al Scripturii ca lipsa multumirii (nerecunostinta) este o chestiune serioasa. Poate noua ni se pare un pacat minuscul, insa in fata lui Dumnezeu este ceva serios.

Esecul in a-L onora pe Dumnezeu prin neaducerea de multumiri este in mod evident o caracteristica a culturii zilelor noastre. Tot asa este si decadenta tot mai mare. De fapt, descrierea depravarii morale pe care o gasim in Romani 1:24-32 ar putea fi aplicata veacului nostru fara prea mari modificari de exprimare. Unii se intreaba daca peste noi nu a venit din nou judecata lui Dumnezeu pentru esecul de a-L onora si de a-I fi recunoscatori. Cu siguranta noi, credinciosii, nu dorim sa contribuim si sa dam ocazie lui Dumnezeu sa ne judece. Insa face asta fara sa fim constienti daca, alaturi de intreaga societate, nu-I aducem lui Dumnezeu multumirile care I se cuvin. De fapt, putem fi chiar mai vinovati decat altii, fiindca noi ca credinciosi ar trebui sa stim mai bine ce sa facem. Domnul Isus a spus, “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). Datorita faptului ca noi credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, suntem cu atat mai responsabili sa o ascultam. Si o parte a ascultarii noastre este recunos­tinta, multumirea catre Dumnezeu pentru toate.

Nu este nici o indoiala ca decadenta morala tot mai accentuata din jurul nostru este ingrozitoare si inspaimantatoare. Ne intrebam deseori pana unde va continua. Data viitoare cand vrem insa sa-i judecam pe acesti oameni trebuie sa ne intrebam daca nu cumva am contribuit si noi insine in vreun fel la lunecarea lor pe spirala degradanta a coruptiei morale, prin esecul nostru alaturi de al lor, in a-L onora pe Dumnezeu si a-I aduce multumire.

Trebuie deci sa multumim si sa fim recunosatori pentru toate lucrurile. In mod deosebit ar trebui sa-I multumim cand primim ceva deosebit de la Dumnezeu sau am fost izbaviti dintr-o imprejurare dificila. V-am marturisit deja ispita mea de a ma ingrijora in legatura cu posibilitatea de a pierde legatura cu urmatorul zbor in calatoriile mele. O alta ispita legata tot de aceste calatorii o am la recuperarea bagajelor cand sunt sub tensiune si ma intreb daca bagajul meu va sosi si daca n-a fost ratacit pe undeva. Am avut atatea incidente cu bagaje intarziate incat intotdeauna ma astept ca bagajul meu sa nu soseasca deodata cu mine! Si acest gand ma ispiteste mereu. Deci de fiecare data cand ma duc sa-mi recuperez bagajul trebuie sa reiau in gand adevarurile din capitolul 8 despre anxietate.

In timp ce lucram la acest capitol, a trebuit sa zbor la São Paulo, Brazilia, pentru niste oportunitati legate de lucrare. La sosire, dupa ce am trecut de controlul pasapoartelor, m-am dus in sala de bagaje alaturi de peste 150 de pasageri ai zborului nostru, unde inca odata m-am confruntat cu ispita ingrijorarii. Tensiunea a inceput sa creasca pe masura tot mai multe bagaje veneau pe banda rulanta, iar al meu nu era printre ele. (Un bagaj intarziat poate fi o problema mai ales intr-o tara straina). Dupa ce mai mult de doua treimi din pasageri si-au luat bagajele, in cele din urma a aparut si al meu. Cand l-am ridicat de pe banda rulanta, am inaltat o rugaciune de multumire din inima catre Dumnezeu. Si apoi, cand mi-am despachetat lucrurile in camera mea de hotel, I‑am multumit din nou lui Dumnezeu ca am primit geanta si aveam ce despacheta.

Poate voua vi se pare o nimica-toata sa aveti un bagaj intarizat, si intr-adevar in cursul unei intregi vieti asa si este. Insa in situatia cand trebuie sa porti aceleasi haine timp de doua-trei zile si cand trebuie sa cumperi din nou articole de toaleta proprie, nu ti se pare o nimica-toata. Insa viata e plina de evenimente care ne intarzie, ne incomodeaza, ne obstructioneaza sau ne blocheaza planurile. In mijlocul acestor evenimente, trebuie sa luptam impotriva ingrijorarii si frustrarii. Insa cand Dumnezeu ne da usurare, sau cand Il vedem ca ne scapa din astfel de circumstante, ar trebui sa prindem momentul special si sa-I multumim.

 IN TOATE LUCRURILE?

Haideti sa urmarim un pic mai departe scenariul bagajului intarziat. Sa presupunem ca geanta mea n-ar fi sosit cu mine in acelasi zbor, sau chiar sa presupunem ca n-ar mai fi sosit niciodata. Si in acest caz ar mai fi trebuit oare sa‑I aduc multumire lui Dumnezeu? Inainte de a te gandi la raspunsul acestei intrebari, incearca sa introduci si tu in povestea aceasta o incurcatura care-ti vine tie in minte, sau un lucru care ti s-a intamplat, sau ceva imaginar care speri sa nu ti se intample niciodata. Asta va face ca raspunsul la intrebarea urmatoare sa nu fie unul pur teoretic. Deci, in situatia proprie pe care ai gandit-o, fie ea reala sau inaginara, ar trebui sa-I mai aduci multumiri lui Dumnezeu?

Deci intrebarea noastra este, Trebuie noi sa-I aducem multumiri lui Dumnezeu si atunci cand circumstantele nu mai sunt cum ne-am dorit? Raspunsul este da, insa pentru un motiv cu totul diferit. In 1 Tesaloniceni 5:18 Pavel scrie, “Multumiti lui Dumnezeu in toate imprejurarile [in trad. Cornilescu, “pentru toate lucrurile”]; caci aceasta este voia lui Dumnezeu, in Cristos Isus, cu privire la voi.”

Aceasta porunca este diferita de cea din Efeseni 5:20, unde ni se pornceste sa aducem multumiri pentru toate. Cred, luand in considerare contextul, ca in Efeseni Pavel ne indeamna sa ne dezvoltam un obicei de exprimare a recunos­tintei pentru toate binecuvantarile pe care Dumnezeu le revarsa in bogata Lui indurare peste noi; cu alte cuvinte, una din caracteristicile unei vieti umplute de Duhul este o inima recunoscatoare.

In pasajul din Tesaloniceni, insa, Pavel ne invata sa aducem multumire in toate imprejurarile, chiar si in acelea pentru care nu simtim multumire. Ne cere oare Pavel sa rostim multumire printre scrasnituri de dinti, sa rostim multumire doar prin forta vointei, in timp ce in inima simtim dezamagire? Raspunsul la aceasta intrebare se gaseste in promisiunile lui Dumnezeu pe care le gasim in Romani 8:28-29 si 38-39:

 

De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau. Caci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie cel intai nascut dintre mai multi frati… Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Cristos, Domnul nostru.

 Versetul 28 ne spune ca pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine. Intelesul este ca Dumnezeu face ca toate lucrile sa lucreze impreuna spre bine; fiindca “lucrurile” – adica circumstantele – nu lucreaza ele insele spre binele cuiva. Mai degraba, Dumnezeu directioneaza rezultatul acestor circumstante spre binele nostru. Totusi, “binele” este definit in versetul 29 ca fiind asemanarea noastra tot mai mare cu chipul Fiului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Pavel ne spune ca Dumnezeu face din toate imprejurarile noastre, atat din cele bune cat si din cele rele (desi in context Pavel le are in vedere in mod deosebit pe cele rele) instrumente de sfintire, de crestere a noastra tot mai mult inspre asemanarea cu Domnul Isus.

Deci in situatiile care nu sunt cum dorim, noi trebuie sa-I aducem multumire lui Dumnezeu pentru ca va folosi intr-un fel sau altul respectiva situatie pentru dezvoltarea caracterului nostru crestin. Nu trebuie sa speculam cum ar putea Dumnezeu face asta, fiindca deseori caile Lui sunt tainice si mai presus de intelegerea noastra. Deci prin credinta in promisiunea lui Dumnezeu din Romani 8:28-29 noi implinim porunca din 1 Tesaloniceni 5:18 de a aduce multumiri lui Dumnezeu in toate lucrurile.

Mai mult decat atat, cand ne gasim in mijlocul circumstantelor dificile, avem promisiunea versetelor 38-39 ca nimic, incluzand aici si situatia in care ne aflam noi, nu ne poate desparti de dragostea lui Dumnezeu. Inca odata, trebuie sa ne agatam de aceasta promisiune prin credinta. Avem deci o dubla asigurare care ne face in stare sa aducem multumiri in respectiva imprejurare. Intai de toate prin credinta suntem siguri ca Dumnezeu foloseste sau va folosi acea dificultate specifica pentru a ne face mai asemanatori chipului Domnului Isus. In al doilea rand, avem asigurarea ca chiar in mijlocul dificultatii noi suntem inconjurati de dragostea lui Dumnezeu.

Deci aducerea de multumiri sau exprimarea recunostintei catre Dumnezeu intr-o impreju­rare deceptionanta sau dificila se poate face doar prin credinta in promisiunile lui Dumnezeu. Nu este deloc ceva ce se face exclusiv prin forta vointei (daca ar fi asa, am aduce multumiri doar de pe buze nu si din inima). Insa atunci cand ne agatam de promisiunile lui Dumnezeu, putem spune, “Tata, imprejurarea in care ma gasesc este dificila si dureroasa. Eu n-as fi ales-o, insa Tu, in dragostea si intelepciunea Ta, ai ales-o pentru mine. Stiu ca o folosesti pentru binele meu, de aceea prin credinta iti multumesc pentru binele pe care Tu-l vei implini in viata mea prin ea. Ajuta-ma sa cred cu tarie asta si sa-Ti pot multumi din inima.”

Astfel, in rezumat, ar trebui sa incercam sa dezvoltam un obicei de a aduce multumiri inaintea lui Dumnezeu si a ne exprima necontenit recunostinta fata de El. Mai presus de toate ar trebui sa-I multumim pentru mantuire si pentru oportunitatile de crestere spirituala si de lucrare. Ar trebui sa-I multumim in mod frecvent pentru abundenta binecuvantarilor materiale pe care ni le-a dat. Si apoi, cand circumstantele sunt cum nu trebuie si nu sunt cum am dori noi, ar trebui si atunci sa-I multumim, prin credinta, pentru ceea ce lucreaza El in noi prin aceste circumstante, pentru transformarea noastra spre a fi tot mai mult in asemanarea Fiului Sau.

Ca o aplicatie a acestui capitol—de a dezvolta obiceiul exprimarii recunostintei si aducerii de multumiri—va sugerez sa memorizati Efeseni 5:20 si 1 Tesaloniceni 5:18 si sa va rugati regulat in legatura cu aceste versete, cerandu-I lui Dumnezeu sa le faca sa se implineasca in voi. In acest mod veti creste tot mai mult in obisnuita de a multumi intotdeauna si pentru toate lucrurile. Apoi, in timpul petrecut zilnic cu Dumnezeu, folositi o parte din timp exprimandu-va in fata Lui recunostinta pentru binecuvantarile concrete, atat pentru cele trecatoare cat si pentru cele spirituale.

Acum sa ne intoarcem din nou la scopul principal al acestei carti. Dupa cum sugereaza subtitlul, scopul este de a ne ajuta sa confruntam cu onestitate pacatele subtile pe care le toleram in vietile noastre astfel incat sa umblam mai umili inaintea lui Dumnezeu si cu respect fata de necredinciosii fata de care avem asa un duh de judecata. Acest scop va fi atins in masura in care noi toti, inclusiv eu, ne examinam cu rugaciune si sinceritate inimile si vietile inaintea lui Dumnezeu, cerandu-I sa ne arate pacatele noastre subtile. Sper ca deja ati facut acest lucru la sfarsitul capitolelor 7, 8 si 9, si ca veti continua si in capitolele care urmeaza.

Daca pana in acest punct esti cu totul descurajat de pacatul tau, amintes­te‑ti evanghelia. Chiar daca ascultarea ta de legea lui Dumnezeu este imperfecta si cu pete, ascultarea lui Cristos este desavarsita si completa. Si Dumnezeu nu doar ca ti-a ierat pacatele (atat cele subtile cat si acele nu chiar asa subtile) ci ti-a si socotit tie, ti-a creditat tie ascultarea fara pata a lui Cristos. Dumnezeu vrea sa lucreze in tine si cu tine pentru confruntarea pacatului, dar El o face fiind Tatal tau, nu Judecatorul tau.

Daca nu te-a atins nimic din aceste patru capitole, ar trebui sa le parcurgi inca odata. In timp ce poate nu esti ispitit spre ingrjorare, frustrare sau nemultumire, esti sigur ca nu-ti lipseste intr-o oarecare masura evlavia? Este viata ta focalizata in intregime pe Dumnezeu, astfel incat privesti intreaga viata din aceasta perspectiva? Dar cu recunostinta cum stai? Ii multumesti lui Dumnezeu intotdeauna si pentru toate lucrurile, si Ii multumesti chiar si in circumstantele dificile prin care treci?

Sper ca pana acum fiecare din noi a inteles ca avem unele pacate “respectabile,” poate atitudini si actiuni pe care nu le-am considerat pacate si n‑am realizat seriozitatea lor. Daca te-ai simtit intr-o oarecare masura umilit si daca inima ta s-a mai inmuiat, atunci esti intr-o postura buna de a merge mai departe, fiindca pacatele la care vom privi de acum inainte vor fi probabil mai “urate” decat cele examinate pana acum.

CARTE –PACATE RESPECTABILE–de Jerry Bridges-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM-(4)-Remediul pentru pacat

 

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 4

Remediul pentru pacat

John Newton, cel care a scris imnul asa de iubit “Maretul har,” a fost mai inainte in viata sa un comerciant de sclavi si capitan al unei corabii care transporta captivi africani spre America. Din motive medicale el a parasit viata pe corabie, a devenit un ofiter de vama, a studiat apoi teologia si in cele din urma a devenit slujitor al evangheliei. Cu toate acestea, chiar dupa ce a ajuns lucrator cu Cuvantul lui Dumnezeu, Newton n-a uitat niciodata grozavia pacatului sau de vanzator de sclavi. La sfarsitul vietii sale, Newton a spus unui prieten, “Memoria aproape m-a parasit, insa imi amintesc doua lucruri: ca sunt un mare pacatos, si ca Cristos este un mare Salvator.”[i]

Cu multe secole inainte, Saul din Tars, care a devenit apoi apostolul Pavel, era vinovat de pacate majore. Faptele Apostolilor 7:54-8:1 descrie complicitatea lui la improscarea cu pietre a lui Stefan; apoi in Fapte 9:1-2 citim despre implicarea lui personala in prigonirea credinciosilor. Catre sfarsitul vietii sale, Pavel descrie cum era viata sa in acele zile: “eram un hulitor, un prigonitor si batjocoritor [al lui Cristos]” (1 Timotei 1:13). Dar in acelasi context, el a putut spune de asemenea, “Cristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi”, dintre care cel dintai sunt eu” (1 Timotei 1:15).

Atat John Newton cat si apostolul Pavel s-au vazut pe ei insisi ca mari pacatosi, dar avand un mare Salvator. Cei mai multi credinciosi nu se pot identifica nici cu John Newton nici cu apostolul Pavel in ceea ce priveste gravitatea pacatelor lor de altadata. Poate n-am comis adulter, n-am ucis pe nimeni, nu ne-am ocupat cu droguri, sau n-am deturnat fonduri de la firma unde lucram. In ce ma priveste pe mine insumi, analizandu-mi viata de mai inainte, as putea spune ca am fost in general un copil ascultator, un adolescent model, un angajat de incredere, un sot si tata constient. De fapt, am facut parte din personalul unei organizatii de slujire crestina timp de peste cincizeci de ani.

Totusi, cu toate ca nu am comis niciunul din pacatele mari si scandaloase, am barfit, am vorbit critic despre altii, am pastrat in mine resentimente, am devenit nerabdator, am actionat in mod egoist, nu m-am increzut in Dumnezeu in chestiunile dificile ale vietii, am cedat materialismului, si chiar am facut din echipa mea favorita de fotbal un idol. Trebuie sa spun alaturi de Pavel ca sunt cel mai mare pacatos. Sau sa parafrazez cuvintele lui John Newton, “Sunt un mare pacatos, insa am un mare Salvator.” Aceasta este singura mea speranta. Acesta este singurul remediu pentru pacatul meu, si acesta este si singurul vostru remediu.

Atat John Newton cat si Pavel au vorbit despre ei insisi ca pacatosi la timpul prezent. Niciunul dintre ei n-a spus am fost; ei au spus sunt. Este clar in contextul afirmatiei lui Pavel ca el se gandea la pacatele sale de odinioara ca prigonitor. Tot asa, stim din reflectiile scrise de Newton ca nu si-a iertat niciodata faptul ca a fost comerciant de sclavi. De fapt, cu fiecare an care trecea, devenea tot mai ingrozit cand se gandea la viata sa trecuta.

Inseamna asta, oare, ca desi se descriau pacatosi la timpul prezent, ei faceau referinta doar la pacatele lor trecute ca prigonitor respectiv comerciant de sclavi? Greu de crezut. Stim, de exemplu ca, cu cativa ani inainte de a scrie epistola 1 Timotei, Pavel se referea la el insusi ca “cel mai neinsemnat dintre toti sfintii” si slujitor al evangheliei doar prin harul lui Dumnezeu (vezi Efeseni 3:7-8). De fapt, se pare ca este o progresie descrescatoare in parerea pe care o are Pavel despre propria persoana, de la cel mai neinsemnat dintre apostoli (vezi 1 Corinteni 15:9, scrisa in anul 55 AD) la cel mai neinsemnat dintre toti sfintii (vezi Efeseni 3:8, scrisa in 60 AD) pana la cel dintii dintre toti pacatosii (vezi 1 Timotei 1:15, scrisa in jurul anilor 63 sau 64 AD).

Putem fi siguri ca in anii de la convertirea pana la finalul vietii, atat Newton cat si Pavel au crescut in caracterul lor cristic. In timp, amandoi au trait tot mai mult ca sfintii, fiind nascuti din nou la convertirea lor. Insa acest proces de crestere a avut nevoie de o constientizare mai mare si de o sensibilizare mai mare fata de exprimarile pacatoase ale carnii care inca locuia in ei. Astfel John Newton ar fi putut sa spuna fara sa greseasca, “Am fost si inca sunt un mare pacatos, dar am un mare Salvator.” Iar daca tu si eu vrem sa progresam in confruntarea pacatelor acceptabile din viata noastra, si noi trebuie sa spunem la fel.

Remediul pacatului nostru, fie el scandalos sau acceptabil, este evanghelia in toata deplinatatea ei. Evanghelia este de fapt un mesaj; folosesc aici cuvantul evanghelie ca expresie prescurtata pentru intreaga lucrare a lui Cristos in viata Lui istorica, in moartea si invierea pentru noi, si in lucrarea Sa prezenta in noi prin Duhul Sau cel Sfant. Cand spun evanghelie in deplinatatea ei, ma refer la faptul ca Cristos, in lucrarea Sa pentru noi si in noi, ne mantuieste nu doar de pedeapsa pacatului ci si de domnia lui sau de puterea lui de stapanire in vietile noastre. Acest aspect indoit al lucrarii marete a lui Cristos este surprins intr-un mod deosebit de frumos de catre Augustus Toplady in imnul sau intitulat “Stanca Veacurilor,” in cuvintele originale, traduse la noi astfel:

Lasa apa si sangele / Care-au curs din coasta Ta strapunsa,

Sa-mi fie un dublu remediu: / Scaparea de vina si puterea pacatului.

 Incepand cu capitolul 7, ne vom ocupa specific de multe din pacatele noastre respectabile—cum arata ele, raul pe care-l provoaca, si calea de a scapa de ele. Insa inainte de aceasta, trebuie sa privim bine la evanghelie. Si asta din mai multe motive.

Mai intai, evanghelia este doar pentru pacatosi. Isus Cristos a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi (vezi 1 Timotei 1:15). Cei mai multi crestini tind sa creada ca evanghelia se aplica doar necredinciosilor care au nevoie de “mantuire.” Logica omeneasca merge mai departe si spune astfel: odata ce ne-am increzut in Cristos, evanghelia nu ni se mai aplica noua; mai avem de-a face cu ea doar in masura in care o impartasim cu cei care sunt inca necredinciosi. Totusi, chiar daca am ajuns sa fim sfinti in sensul de a fi separati pentru Dumnezeu, fiecare din noi mai pacatuim inca. Toate poruncile etice si indemnurile adresate credinciosilor in Noul Testament pornesc de la faptul ca pacatul este inca prezent in vietile noastre si trebuie confruntat. Intre cele patru moduri in care Scriptura ne este de folos, dupa cum gasim in 2 Timotei 3:16, sa gasesc si acestea: “sa mustre, sa indrepte.” Inca odata, din aceste utilitati ale Scripturii intelegem ca exista inca in noi pacat care trebuie mustrat si indreptat.

Astfel, primul folos al evangheliei ca remediu pentru pacat este acela de a ara solul inimilor noastre astfel incat sa faca evident si sa scoata la lumina pacatul. Pasul de recunoastere a situatiei mele de pacatos care am nevoie de evanghelie in fiecare zi echivaleaza cu un pumnal infipt in inima mea care se crede buna, si ma pregateste sa privesc si sa accept realitatea pacatului care zace inca ascuns in mine.

In al doilea rand, evanghelia nu doar ma pregateste sa infrunt pacatul, ci imi si da libertatea sa-l infrunt. Confruntarea cu pacatul aduce sentimentul vinovatiei. Sigur, noi ne simtim vinovati fiindca suntem vinovati. Si daca cred, constient sau inconstient, ca Dumnezeu ma pedepseste pentru pacat, mecanismul meu de autoprotejare sau ma va impiedica sa-mi recunosc pacatul si vinovatia, sau ma va face sa incerc cel putin sa-l minimalizez. Nu pot insa sa ma impotrivesc unei manifestari particulare a pacatului, cum este mania sau auto-compatimirea, daca mai intai nu recunosc in mod deschis prezenta si activitatea respectivului pacat in mine. Am nevoie deci de asigurarea ca pacatul meu este iertat inainte de a-l recunoaste, cu atat mai mult inainte de a incepe sa ma ocup de el.

Prin a recunoaste pacatului vreau sa spun mai mult decat o recunoastere cu jumatate de inima, in mine insumi, ca am actionat in mod egoist intr-o anumita situatie. Mai degraba vreau sa spun o admitere din toata inima, fara scuze, de felul, “Sunt un om egoist, si respectiva situatie a fost doar o manifestare a egoismului din mine.” Dar pentru a putea face o asemenea recunoastere, am nevoie de siguranta ca egoismul meu este iertat—ca Dumnezeu nu ma mai pedepseste pentru el. Evanghelia ne da aceasta siguranta. Ganditi-va la cuvintele reluate de apostolul Pavel: “”Ferice de aceia ale caror faradelegi sunt iertate, si ale caror pacate sunt acoperite! Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul!” (Romani 4:7-8).

De ce nu mai trebuie sa fiu pedepsit pentru pacat? Pentru ca Dumnezeu deja mi-a pedepsit pacatul in Cristos. Dupa cum spune profetul Isaia, “Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor” (Isaia 53:6).

In masura in care prind, in adancul fiintei mele, intelesul acestui mare adevar al iertarii lui Dumnezeu pentru pacatul meu, prin Cristos, voi fi facut liber sa ma impotrivesc, cu sinceritate si umilinta, manifestarilor concrete ale pacatului in viata mea. De aceea este atat de bine sa afirm in fiecare zi impreuna cu John Newton ca “Eu sunt un mare pacatos, dar am un mare Salvator.”

In al treilea rand, evanghelia ma motiveaza si imi da putere sa ma impotrivesc pacatului. Nu este destul doar sa fim confruntati cu pacatul. Daca vrem sa crestem in asemanarea caracterului lui Cristos, trebuie sa ne impotrivim pacatului. Ca sa folosim o exprimare biblica, trebuie sa “facem sa moara faptele trupului” (vezi Romani 8:13; Coloseni 3:5). Insa asa cum bine s-a zis, singurul pacat impotriva caruia vom putea lupta cu succes este pacatul iertat. Nu ne vom putea ocupa de manifestarea pacatului in noi pana nu ne-am rezolvat mai intai problema vinovatiei din pricina pacatului. Aici ajungem din nou la evanghelie si la asigurarea data de ea, ca Dumnezeu a rezolvat prin Cristos problema vinovatiei noastre.

Asigurarea ca Dumnezeu nu-mi socoteste pacatele din trecut drept vinovatie are doua efecte. Intai de toate ma asigura ca Dumnezeu este de partea mea, nu impotriva mea (vezi Romani 8:31). Nu sunt singur in aceasta batalie cu pacatul. Dumnezeu nu se uita la mine din ceruri spunand, “Cand iti vei veni in fire? Cand te vei impotrivi acestui pacat?” Din contra, El se apropie de mine si-mi spune, “Nu te teme, impreuna vom lucra sa fii izbavit de acest pacat, insa vreau sa stii din start ca nu ti-l mai tin in socoteala.” Dumnezeu nu mai este Judecatorul meu; acum El este Tatal meu ceresc, care ma iubeste cu o dragostea a Sa, infinita, chiar daca vede ca ma lupt in viata mea cu pacatul. Aceasta asigurare a Sa ma incurajeaza mult si ma motiveaza sa ma impotrivesc pacatului.

Mai mult decat atat, aceasta asigurare ca Dumnezeu nu-mi mai tine in socoteala pacatul si ca in zbaterea mea impotriva pacatului El este de partea mea, produce in mine un sentiment adanc de multumire pentru ceea ce a facut si ce face El pentru mine prin Cristos.

Acest efect dublu de incurajare si de recunostinta produce in noi o dorinta de renuntare la pacat. Nu va inselati. Renuntarea la pacat nu este o optiune. Ni se porunceste sa omoram firea pacatoasa. Avem datoria sa facem acest lucru. Insa datoria fara dorinta devine curand corvoada. Si ceea ce adauga dorinta datoriei pe care o avem este chiar adevarul evangheliei, reafirmat in inimile noastre zi de zi. Evanghelia este cea care inteteste focul motivatiei de a ne lepada de pacatele respectabile si subtile. Este evanghelia aceea care ne motiveaza sa incercam sa fim si in faptele noastre de zi cu zi ceea ce suntem prin pozitia in care ne-a pus Dumnezeu.

Putem vedea astfel ca insusirea continua si zilnica a evangheliei, care ne asigura de iertarea pacatelor, este o parte importanta in actiunea de lepadare de pacat. Nu este singura parte—si vom analiza si alte parti in capitolele ulterioare—insa in acest moment va indemn sa va dedicati unei citiri si insusiri zilnice a evangheliei.

Acum cativa ani am auzit pe cineva folosind expresia, “Predica-ti tie insuti evanghelia in fiecare zi.” Aceasta este ceea ce trebuie sa facem pentru a ne insusi zilnic si in mod constient evanghelia. Trebuie sa ne-o predicam in fiecare zi. Nu doar atat, trebuie sa o personalizam pentru noi insine. Asa a facut Pavel cand a scris: “Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe sine insusi pentru mine” (Galateni 2:20). Este de asemenea de folos sa personalizam dragostea Tatalui in acelasi mod. De exemplu, putem parafraza 1 Ioan 4:10 in felul urmator, “Si dragostea sta nu in faptul ca [eu] am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El [m]-a iubit pe [mine], si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele [mele]” (sublinierile noastre).

Vestea buna ca Dumnezeu nu-mi mai tine in socoteala pacatul, ca El mi-a iertat de fapt toate pacatele, este asa de radicala, asa de contrara modului nostru obisnuit de gandire incat pur si simplu pare prea buna ca sa fie adevarata. In mod deosebit intr-o zi in care circumstantele te-au facut foarte constient de egoismul, lipsa de rabdare sau resentimentele tale, o astfel de veste este prea buna pentru a fi adevarata. Chiar acum, in timp ce scriam acest capitol, am avut o astfel de zi; a trebuit sa iau Scriptura in mana si sa citesc din nou pe paginile Bibliei fagaduintele iertarii lui Dumnezeu, si sa mi le “predic” din nou. Nu conteaza insa daca avem o zi “buna” sau o zi “rea.” Chiar si in cea mai buna din zile, chiar si atunci avem nevoie sa ne predicam evanghelia noua insine. Adevarul este ca nu exista niciodata in viata noastra o zi in care suntem atat de “buni” incat n-avem nevoie de evanghelie.

In acest punct poate te intrebi, Daca predicarea evangheliei mie insumi este atat de importanta, cum s-o fac? Nu exista un mod prestabilit, asa ca va voi spune, doar spre a servi drept exemplu, cum fac eu acest lucru. Sunt prin natura mea un om metodic, deci metoda mea s-ar putea sa nu potriveasca oricui, insa nadajduiesc sa dau macar unor cititori o idee despre ce inseamna sa-si predice evanghelia lor insusi. Iata deci cum fac eu.

Din moment ce evanghelia este numai pentru pacatosi, imi incep fiecare zi cu constientizarea faptului ca desi sunt sfant prin statutul meu, eu inca pacatuiesc in gandire, vorbire, fapte si motivatii. Daca descopar in viata mea pacate mai subtile sau mai putin subtile, le marturisesc inaintea lui Dumnezeu. Chiar daca constiinta nu ma mustra de pacate constiente, recunosc in fata Domnului ca sunt departe de a-L iubi pe El si pe aproapele meu ca pe mine insumi. Ma pocaiesc de pacatele mele, dupa care iau pentru mine anumite pasaje din Scriptura, care ma asigura ca pacatele pe care tocmai le-am marturisit beneficiaza de iertarea lui Dumnezeu.

Apoi generalizez la intreaga mea viata promisiunile Scripturii referitoare la iertarea lui Dumnezeu, si-I spun lui Dumnezeu ca singura mea sansa de a sta in picioare in fata Lui in ziua judecatii este sangele lui Cristos varsat pentru pacatele mele si viata Lui neprihanita traita pentru mine. Aceasta bizuire pe dubla lucrare a lui Cristos in folosul meu este expimata foarte frumos de catre Edward Mote in imnul sau ‘Stanca cea tare” in cuvintele, “Nadejdea mea se bazeaza doar pe sangele si neprihanirea lui Isus.” Aproape in fiecare zi imi amintesc de aceste cuvinte, pe langa faptul ca meditez la promisiunile iertarii gasite in Biblie.

Care sunt versetele din Scriptura de care ma folosesc atunci cand imi predic evanghelia mie insumi? Iata aici doar cateva pe care le-am ales din mai multe:

 Cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi (Psalmul 103:12).

 “Eu, Eu iti sterg faradelegile, pentru Mine, si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatele tale” (Isaia 43:25).

 Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor (Isaia 53:6).

 “Ferice de aceia ale caror faradelegi sunt iertate, si ale caror pacate sunt acoperite! Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul!” (Rom.4:7-8).

 Acum dar, nu este nici o osandire pentru cei ce sunt in Cristos Isus care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului (Romani 8:1).

 Mai sunt multe altele, incluzand Psalmaul 130:3-4; Isaia 1:18; Isaia 38:17; Mica 7:19; Efeseni 1:7; Coloseni 2:13-14; Evrei 8:12; si 10:17-18.[ii]

Indiferent ce versete care ne asigura de iertarea lui Dumnezeu am folosi, trebuie sa realizam, fie ca versetele afirma explicit acest lucru sau nu, ca singura baza pentru iertarea lui Dumnezeu este sangele lui Cristos varsat pe cruce pentru noi. Dupa cum spune Epistola catre Evrei, “fara varsare de sange, nu este iertare.” (9:22), si contextul arata clar ca numai sangele lui Cristos constituie temelia obiectiva a iertarii pacatelor noastre in fata lui Dumnezeu.

Aceasta este, deci, prima parte a vestii bune a evangheliei: Dumnezeu ne-a iertat toate pacatele prin moartea Fiului Sau pe cruce. Ca sa revenim din nou la imnul lui Toplady “Stanca Veacurilor,” aceasta este cea dintai parte din “dublul remediu”—adica, spalarea de vinovatia pacatului. Dar “dublul remediu” includea de asemenea izbavirea de puterea pacatului, si acesta este subiectul urmatorului nostru capitol.

---

[i] Brian H. Edwards, Through Many Dangers: The Story of John Neyton (Welwyn, England: Eurobooks, 1980), 191.

[ii] O expunere si aplicare concreta a catorva din aceste versete din Scriptura se poate gasi in capitolul 6 din cartea mea The Gospel for Everyday Life [Evanghelia pentru viata zilnica], publicata tot de catre NavPress.

VA URMA