Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE

 

 https://www.youtube.com/watch?time_continue=1&v=G3dAOyC0HJk

I. MÂNTUIREA – IERTAREA DE PĂCATE

1. Mântuirea fiecărui păcătos este rezultatul harului, al îndurării lui Dumnezeu, nu al eforturilor religioase ale omului.

2. Mântuirea se capătă prin credință, în urma pocăinței sincere înaintea lui Dumnezeu și a credinței în sacrificiul Fiului Său.

3. Cel care se pocăiește și crede în harul mântuirii venit prin crucea lui Hristos, devine o făptură nouă, în urma unei nașteri din nou.

4. Niciunui om Domnul nu i-a cerut ”să-L primească”, sau ”să-L accepte”, ci să se pocăiască și să vină după El, purtându-Și crucea în fiecare zi.

5. Pocăința adevărată continuă să-și facă lucrarea în viața credinciosului, care trebuie să aducă la lumină orice păcat ascuns, prin mărturisire înaintea lui Dumnezeu.

6. Sfințirea vieții este un proces care trebuie continuat până la prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu; aceasta înseamnă ”a duce mântuirea până la capăt cu frică și cutremur”.

7. Creștinii nu trebuie să se bazeze pe propriile fapte sau pe puterea lor de a duce o viață sfântă, ci pe îndurarea lui Dumnezeu și pe puterea Duhului Său.

8. Mântuirea nu se obține prin fapte bune, dar are drept urmare umblarea în faptele pregătite mai dinainte de Dumnezeu.

9. Creștinul adevărat este un ucenic al Domnului, de la care învață necurmat și pe care Îl urmează fără încetare cu scopul de a deveni tot mai asemănător Lui.

II. ÎNVĂȚĂTURI GREȘITE DESPRE MÂNTUIRE

10. Iertarea se capătă doar pe pământ, prin îndurarea lui Dumnezeu; prin urmare  nu se mai poate face nimic pentru a schimba starea spirituală a celor care au murit.

11. Iertarea o dă doar Dumnezeu, prin Hristos, deci nici un om nu poate să-și aroge acest drept divin.

12. Nimeni nu poate dezlega păcatele unui om la moartea sa, nici măcar reprezentanții unei anumite clasă de slujitori religioși, considerați mijlocitori între oameni și Dumnezeu.

13. Sufletul după moarte nu are de trecut niște vămi ale văzduhului, pentru a ajunge în prezența lui Dumnezeu. De aceea, este inutil să se încerce ajutarea lui după ce a trecut în veșnicie.

14. Milosteniile și faptele bune făcute pentru a ajuta sufletul unui om după moarte sunt reminiscențe ale unor obiceiuri păgâne și n-au nicio legătură cu creștinismul pe care l-a predicat Domnul și apostolii Săi.

15. Sfinții (incluzând-o și pe Maria, maica Domnului) nu pot mijloci pentru mântuirea oamenilor și nu-i pot ajuta în niciun fel.

16. Închinarea la relicve sau la moaștele sfinților ține mai mult de ocultism decât de creștinismul Sfintelor Scripturi.

III. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

 17. Duhul lui Dumnezeu dă putere celui regenerat prin har de a duce o viață sfântă în mijlocul unei lumi păcătoase.

18. Duhul Sfânt pecetluiește pe cel credincios, îl botează și îl umple cu prezența Sa binecuvântată.

19. Botezul cu Duhul Sfânt nu este un rezultat al eforturilor omenești, ci un act de îndurare al lui Dumnezeu prin care răspunde celui ce-L cere cu stăruință.

20. Creștinii care au fost botezați cu Duhul Sfânt nu sunt superiorii celorlalți, de aceea trebuie să rămână smeriți și să caute umplerea continuă cu Duhul.

IV. SLUJITORII LUI HRISTOS

21. Succesiunea apostolică nu are fundament în Sfintele Scripturi, ci în tradiția religioasă.

22. Adevărații slujitori ai Domnului nu prestează servicii religioase contra unor sume de bani.

23. Preoția Noului Testament nu este doar apanajul unei caste superioare, ci ea fost încredințată de Domnul tuturor creștinilor, care aduc jertfe duhovnicești pentru Dumnezeu.

24. Duhul Sfânt alege oameni chemându-i la slujire pentru zidirea Trupului lui Hristos și înzestrându-i cu darurile Sale.

25. A fi păstor sufletesc nu este o funcție, nici un titlu religios, ci o slujbă duhovnicească primită odată cu un dar al Duhului Sfânt, făcut după voia Sa.

26. Numai Duhul lui Dumnezeu rânduiește slujbele în Biserică, nu oamenii. Ei doar trebuie să recunoască lucrarea Duhului, nu să-și dea învățători după poftele lor.

27. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie pildă turmei, printr-o viață de sfințenie practică și dedicare lui Dumnezeu.

28. Slujbele duhovnicești nu pot fi vândute, nici transmise de la o generație la alta după bunul plac al conducătorilor religioși.

29. Adevărații slujitorii ai lui Hristos se pregătesc pe câmpul Evangheliei și în școala ascultării de El, nu în seminarii teologice.

30. Nu oricine se numește pe sine om inspirat de Dumnezeu trebuie ascultat, ci orice ”proroc” trebuie probat înainte de a fi crezut.

 V. VIAȚA CREȘTINĂ

31. Avariția este incompatibilă cu creștinismul, cu atât mai mult cu un slujitor al Domnului, care a poruncit ca acel care are două haine să dea și celui ce n-are niciuna.

32. Creștinismul nu este o religie a prosperității, ci a purtării crucii în fiecare zi pentru Hristos.

33. Hristos nu ne-a făgăduit că vom fi mari în lumea aceasta, ci doar că vom sta cu El pe scaunul Său de domnie, la venirea Împărăției Sale.

34. Creștinul adevărat este un om care se gândește la lucrurile de sus, acolo unde se află comoara sa – Hristos Domnul.

35. De aceea, nicio mișcare creștină n-ar trebui să-și extindă puterea pe pământ, ci să vestească Evanghelia, pentru a-i îndrepta pe cât mai mulți spre ceruri.

36. Creștinii trebuie să dovedească moderație/cumpătare în toate aspectele vieții, dar să-L iubească pe Dumnezeu fără limite și condiții.

37. Vestimentația și posesiunile noastre trebuie să dea dovadă că suntem ucenicii Celui care n-a avut în lumea aceasta nimic mai mult decât haina de pe El și a vestit celor săraci Evanghelia.

VI. BISERICA CREȘTINĂ

38. Clădirile bisericești somptuoase și luxul sunt incompatibile cu învățătura creștină.

39. Slujbele religioase rigide și programele culturale bisericești nu au nimic în comun cu închinarea în duh și în adevăr.

40. Repetarea unor cuvinte în rugăciune și unor rugăciuni memorate contrazice învățătura Domnului nostru.

41. Botezul și Cina Domnului nu sunt sacramente administrate de slujitori profesioniști, ci parte naturală a vieții Bisericii, care se supune poruncilor Domnului ei.

42. În lumea noastră Domnul are o singură Biserică, pe care o sfințește și o pregătește pentru ziua nunții Sale – Unitatea Bisericii o face Duhul lui Dumnezeu, nu ecumenismul oamenilor.

43. Organizațiile omenești și instituțiile religioase n-au niciun fel de sprijin în Scripturi.

44. Domnul este singurul Stăpân al Bisericii, nu un om sau o grupare elitistă de oameni.

45. Orice structură ierarhică se opune învățăturii lui Hristos și a apostolilor Săi.

46. Biserica creștină se supune doar capului ei, Hristos Domnul, și ascultă de legile civile numai în măsura în care acestea nu contravin Scripturilor.

47. Biserica nu trebuie să fie nici finanțată, nici subordonată statului, ci doar să ajute autoritățile civile să împlinească voia lui Dumnezeu, acordându-le tot sprijinul pentru aceasta.

48. Slujba principală a Bisericii este să fie ”lumina lumii” prin vestirea Evangheliei încredințată de Domnul și ”sarea pământului”, prin sfințenia vieții.

49. Nădejdea creștinului nu este de a rezista în timpul de judecată al omenirii, ci arătarea slavei lui Hristos la revenirea Sa pentru a-Și lua Biserica – Mireasa în Casa Tatălui Său.

50. În așteptarea revenirii Domnului, Biserica se pregătește în fiecare zi pentru a-L întâmpina în slavă.

Repostat de la :https://trezireazi.com/2017/10/11/50-de-teze-pentru-reforma-crestinismului-din-zilele-noastre/

LUCRAREA DUHULUI SFANT DUPA RUSALII -Gheorghe Cornilescu 1957

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. Samuel Wilberforce-Samuel Wilberforce

Lucrarea Duhului Sfant dupa Rusalii

    Acum sa vedem lucrarea Duhului Sfant dupa Rusalii, asa cum este in Noul Testament. Si aici ne vom margini la aceasta lucrare numai in legatura cu vorbirea in limbi, care se socoteste a fi un semn al primirii Duhului Sfant.

    A. In Fapte 10 si 11 ni se arata in mod amanuntit cum a ajuns credincios Corneliu, ofiterul roman din Cezareea.Iar in cursul povestirii in 10.44-47 citim: “Pe cand rostea Petru aceste cuvinte, S-a coborat Duhul Sfant peste toti cei ce ascultau Cuvantul. Toti credinciosii taiati imprejur, care venisera cu Petru, au ramas uimiti ca darul Duhului Sfant s-a revarsat si peste neamuri. Caci ii auzeau vorbind in limbi si marind pe Dumnezeu.”

    Sa observam si in aceasta privinta cateva lucruri:

    1.- Darul limbilor in aceasta imprejurare a fost deodata, pe neasteptate, in timp ce Petru le vorbea despre Domnul Hristos.

    2.- De alta parte, darul acesta al limbilor a fost din nou colectiv. In casa lui Corneliu erau adunati mai multi (vers. 27). Peste toti acestia, in afara de insotitorii lui Petru, S-a coborat Duhul Sfant. Nu s-a facut nicio alegere ca numai Corneliu a fost acela care facuse rugaciuni si milostenii ascultate de Dumnezeu, ci toti cei de fata au fost binecuvantati cu acest dar.

    3.- Darul limbilor de aici din Cezareea este la fel ca cel de la Rusalii. In Fapte 11.16-17 gasim spusele lui Petru despre limbile acestora: “Si cand am inceput sa vorbesc, Duhul Sfant S-a coborat peste ei, ca si peste noi la inceput. Si mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: “Ioan a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant.” Deci, daca Dumnezeu le-a dat acelasi dar ca si noua, care am crezut in Domnul Isus, cine eram eu sa ma impotrivesc lui Dumnezeu?” Petru spune deci: “acelasi dar ca si noua.”

    4.- Darul limbilor e dat inainte de botezul cu apa.Apostolul Petru vorbea despre Domnul Isus in clipa cand S-a coborat peste ei Duhul Sfant si abia dupa aceea a poruncit sa fie botezati.

    Din aceste consideratii se poate constata ca:

    a) Limbile au avut acelasi scop ca si la Rusalii. Este adevarat ca aici nu sunt barbati cucernici din toate popoarele, de la Roma pana la Media si Cirena, dar si aici Duhul Sfant trebuia sa convinga. El trebuia sa convinga pe Petru si pe insotitorii lui ca Dumnezeu vrea mantuirea lui Corneliu. Experienta facuta in casa lui Simon tabacarul din Iope nu a avut influenta dorita asupra lui Petru. El a primit numai sa mearga, dar a ramas inca sub influenta insotitorilor sai crestini iudei si nu ar fi fost gata sa-l boteze pe Corneliu si pe ai lui, fiindca acestia erau neamuri.

    Lucrul acesta il vedem cand Petru se dezvinovateste in fata fratilor din Ierusalim, care-l mustrau; le spune: “Pe cand vorbeam S-a coborat Duhul Sfant peste ei.” Deci trebuia aceasta coborare a Duhului Sfant ca sa convinga pe acesti oameni ca este voia lui Dumnezeu ca si neamurile sa auda evanghelia. Se marea prin urmare cercul lucrarii evangheliei. Deci si aici vorbirea in limbi avea menirea de a convinge pe oameni de adevarul evangheliei.

    b) Vorbirea in limbi de aici e cu totul incidentala. Asa a fost la Rusalii si asa e si la Cezareea. E de subliniat faptul ca nici Petru si nici credinciosii taiati imprejur care-l insoteau nu au vorbit, ci sunt numai spectatori: privesc lucrurile cum se desfasoara la altii. Acum nici Petru, nici ceilalti frati iudei nu vorbesc; ei au vorbit la Rusalii si acum privesc si-si “aduc aminte.” Si iarasi nici Corneliu si nici ceilalti intorsi la la Dumnezeu, dupa botez nu mai aflam sa mai fi vorbit. Darul vorbirii in limbi are deci si aici un caracter incidental.

    c) Vorbirea acestor oameni in limbi este o vorbire obisnuita, o marire a  lui Dumnezeu. In vorbirea aceasta ei prelungesc mai departe gandurile cu privire la ceea ce li se vestise de catre Petru, laudand pe Dumnezeu pentru Domnul Isus. Nu este deci o lucrare de extaz, nu e rugaciune sau cantare. Este pur si simplu o vorbire obisnuita. Si in aceasta se aseamana in totul cu vorbirea in limbi de la Rusalii; si acolo, cei ce vorbeau in limbi vorbeau “lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.” Este o mare deoebire intre vorbirea aceasta din afara, care se intelege, si vorbirea aceea interioara, vorbirea de extaz, aceea care ar veni in urma postului si a rugaciunii.

    d) In afara de aceasta, trebuie sa observam ca vorbirea in limbi, aceasta din Cezareea, nu a fost ceruta de ei. Nu aflam scris ca s-au rugat pentru vorbirea in limbi, nici Corneliu, nici ceilalti. De altfel ei nici nu stiau lucrul acesta. Dar nici Petru n-a cerut lucrul acesta, caci el vorbea despre Domnul Isus cand S-a coborat Duhul Sfant. Asa ca e limpede pentru oricine ca initiativa vorbirii in limbi apartine direct si numai Duhului Sfant.

    Si aceasta mai arata si faptul important ca vorbirea in limbi nu este produsul starii lor launtrice la care ar fi ajuns prin posturi si rugaciuni indelungate si insistente, ci este lucrarea lui Dumnezeu, pe neasteptate, lucru care uimeste si pe Petru si pe ceilalti credinciosi, incat el gaseste o dezvinovatire fata de ceilalti cand zice: “Cine eram eu sa ma impotrivesc lui Dumnezeu? … Duhul Sfant S-a coborat peste ei ca si peste noi la inceput.”

    e) Prin urmare limbile de aici din Cezareea se arata ca ceva firesc, independent de psihic. Ce vreau sa spun? Corneliu si ceilalti nu erau pregatiti sufleteste, nu aveau nicio fagaduinta, nu cunosteau nimic despre Duhul Sfant, asa cum ne arata Petru. Ei erau numai niste romani aruncati cu serviciul militar in Cezareea, care insa, sub influenta iudaismului, aveau deprinderea rugaciunii catre Dumnezeul adevarat si faceau milostenii. Incolo ei nu stiau nimic decat doar unele vagi informatii depre Ioan Botezatorul si despre Domnul Hristos, cum vedem din vorbirea lui Petru (Fapte 10.37-38). Si cu toate ca ei nu erau pregatiti sufleteste, ci numai intr-o stare de curiozitate informativa despre lucrurile lui Dumnezeu, ei vor sa afle din gura lui Petru adevarul despre calea mantuirii. Totusi Duhul Se coboara peste ei si ei vorbesc in limbi.

    Deci vorbirea aceasta in limbi din Cezareea a oamenilor care ascultau marturisirea lui Petru despre Domnul Hristos nu este rezultatul unei stari spirituale, ci este o manifestare materiala cu un scop vadit de a convinge pe Petru si pe cei veniti cu el ca voia lui Dumnezeu este ca si neamurile sa fie mantuite.

    B. Acum trecem la vorbirea in limbi de la Efes, despre care se vorbeste in Fapte 19.1-7.

    Pavel ajunge la Efes. Aici fusese Apolo, care in casa lui Acuila si Priscila a invatat cu de-amanuntul calea lui Dumnezeu, iar dupa aceea a plecat la Corint. Se vede treaba ca el a atras cu sine o multime de ucenici ai lui Ioan Botezatorul, de vreme ce apostolul Pavel gaseste acolo ramasi de la Apolo doisprezece ucenici. Cu acestia se petrece iarasi minunea revarsarii Duhului Sfant. Erau insa gata sa faca tot ce trebuie ca sa fie asa cum cere Dumnezeu. Asa ii gaseste Pavel. Indata el se apuca de lucru si ii indrumeaza pe calea lui Dumnezeu. Ei cred, sunt botezati si, cand Pavel isi punea mainile pe ei, Se coboara Duhul Sfant si ei vorbesc in alte limbi.

    Aceasta vorbire in limbi de la Efes are aceleasi trasaturi comune cu cea de la Rusalii.

    a) Limbile s-au coborat peste toti deodata. Si aici deci este vorba despre o revarsare colectiva. Nu se face alegere: peste unii sa fie revarsat si peste altii nu. Cuvantul spune: “Duhul Sfant S-a coborat peste ei” la fel ca la Rusalii.

    b) Limbile au fost si aici intelese. Lucrul acesta e usor desprins din cuvintele: “si vorbeau in alte limbi si proroceau.” In cuvintele pe care le vorbeau ei era cuprinsa profetia. Pavel le-a inteles. Graiul era clar, nu un fel de limba necunoscuta, ci el poate desprinde din ceea ce spuneau acestia lucruri minunate ale lui Dumnezeu.

    c) Limbile au fost o lucrare instantanee. Pavel nu s-a asteptat la o asemenea aparitie a Duhului. El a mai botezat oameni si si-a mai pus mana peste alti mantuiti, dar nu s-a mai vazut ce s-a vazut aici. Domnul a gasit cu cale sa dea aceasta trasatura din nou ca la Rusalii credinciosilor Sai.

    d) Limbile au fost o lucrare vremelnica. In Faptele Apostolilor ni se spun multe despre biserica din Efes, dar nu ni se spune in niciun fel ca vorbirea in limbi a fost continuata. Nici in epistola lui Pavel catre ei nu aflam nici macar o aluzie la folosirea limbilor. Deci usor putem vedea din toate acestea ca vorbirea in limbi a fost numai cu ocazia aceea.

    Scopul vorbirii in limbi si la Efes deci este acelasi ca la Rusalii. Trebuie sa tinem seama ca acestia erau ucenicii lui Ioan si ca erau multi altii botezati de Ioan si pentru acestia trebuia un semn deosebit, ca sa le arate mai convingator ca era necesar sa creada in Domnul Isus, ca nu este de ajuns faptul ca au fost botezati de Ioan, ci trebuie sa vina si sa creada in Domnul Hristos. Lucrarea Duhului Sfant cu acestia a avut tocmai darul acesta, caci mai tarziu aflam cuvintele: “cu atata putere se raspandea si se intarea Cuvantul Domnului.”

    Asadar si la Rusalii, si in Cezareea, si la Efes vorbirile in limbi sunt foarte clare, in intelesul tuturor, sunt vremelnice, nu se mai pomeneste nimic despre ele si nu sunt un scop in sine, ci sunt un mijloc de incredintare, fie a necredinciosilor, fie a celor ce mai cunosteau ceva din adevar dar nu cunosteau tot adevarul, fie pentru incredintarea credinciosilor ca adevarul trebuie sa treaca si la neamuri. In orice caz, vorbirea in limbi este vremelnica, nu se mai aude ca ar fi fost si dupa aceea.

    C. Trecem acum la vorbirea in limbi din Corint.

    Despre vorbirea in limbi de la Corint aflam din scrierile lui Pavel catre ei, in cea dintai epistola, capitolele 12, 13 si 14. Apostolul nu ne face o dare de seama despre vorbirea in limbi, ci trebuie ca noi s-o reconstituim, deoarece el se ridica impotriva vorbirii in limbi asa cum era practicata la corinteni. Neoranduiala era de altfel si in ce priveste frangerea painii. Corintenii intelesesera ca frangerea painii trebuie facuta cu masa. Si din ceea ce spune apostolul, noi intelegem ca nu-i lauda pentru fapta aceasta, ba dimpotriva, ii sfatuieste sa se lase de aceasta practica.

    Trebuie sa stim ca epistola catre Corinteni are un caracter corectiv, nu normativ, adica nu este o regula de viata pentru noi. Daca nu intelegem lucrul acesta, inseamna ca ajungem sa facem greseli ca si corintenii. Ei au gresit in ce priveste cina. Si apostolul le spune: ati facut o greseala. Nu aveti case unde sa mancati, de va apucati sa mancati la cina si ajungeti la unele lucruri neingaduite? Scoatem de aici incheierea ca felul de a lua masa in legatura cu frangerea painii nu era bun si ii sfatuieste sa se lase de acest obicei.

    Ei bine, sunt oameni care nu inteleg felul de vorbire corectiv, nu normativ, al apostolului Pavel si au ajuns sa repete greseala corintenilor, adica sa ia masa impreuna cu frangerea painii. Tot asa si in ce priveste vorbirea in limbi, trebuie sa desprindem din felul de corectare al apostolului, ca sa vedem ce nu trebuie sa facem.

    Sa cercetam intai felul stilistic, adica felul de a vorbi al lui Pavel si apoi felul de a argumenta, adica de a dovedi greseala corintenilor cum se arata din 1 Corinteni 14, astfel:

    1) El face o comparatie intre dragoste si darurile duhovnicesti. “Urmariti dragostea, umblati si dupa darurile duhovnicesti” (14.1). Felul lui de a infatisa lucrurile din acest verset este comparativ: el pune darurile duhovnicesti in inferioritate fata de dragoste. Deci pune mai presus dragostea.

    De altfel acelasi lucru il face si in capitolul 13.1: “Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.” Comparatia aceasta pe langa faptul ca izbeste dintru inceput, pune in inferioritate darurile duhovnicesti si in special vorbirea in limbi. Dupa felul cum vorbeste aici apostolul Pavel, se pare ca o persoana, in timp ce vorbeste in limbi, s-ar putea sa fie lipsita de dragoste si atunci ar ajunge ca o arama sunatoare. Prin acest fel de exprimare el ajunge sa submineze ideea ca vorbirea in limbi e produsul Duhului Sfant. Caci nu se poate ca Duhul Sfant sa dea darul vorbirii in limbi unei persoane care n-ar avea dragoste, deoarece Duhul stie ca asa ceva s-ar transforma intr-o arama sunatoare. Cu cercetarea aceasta se ajunge la incheierea ca vorbirea in limbi nu e de origine dumnezeiasca, deci nu vine de la Duhul Sfant.

    2) El face o comparatie intre prorocie si vorbirea in limbi. In epistola 1 Corinteni 14.1-3 spune: “Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti, dar mai ales sa prorociti. Pentru ca cine vorbeste in limba nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu; caci nimeni nu-l intelege si cu duhul el spune taine. Cine proroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor spre zidire, sfatuire si mangaiere.”

    Prin cuvintele “cine vorbeste in alta limba nu vorbeste oamenilor … cine proroceste dimpotriva vorbeste oamenilor” (versetele 2 si 3), el stabileste sfera de activitate a vorbirii in limbi. Iar prin cuvintele: “cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi; dar cine proroceste zideste biserica” (vers 4) el stabileste campul de actiune, folosul personal fata de folosul obstesc. Ori stiut este ca darurile pe care le da Duhul Sfant, cand si cum voieste, sunt pentru folosul altora, in niciun caz pentru folosul nostru. Si apoi prin cuvintele “cine proroceste este mai mare decat cine vorbeste in alte limbi” (vers. 5) stabileste intaietatea unuia fata de celalalt. Prin urmare vorbirea in limbi este mai prejos de darul prorociei.

    Da apoi apostolul Pavel o situatie practica: “Fratilor, de ce folos v-as fi eu, daca as veni la voi vorbind in limbi si daca cuvantul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunostinta, nici prorocie, nici invatatura?” (vers 6). Iar in concluzie le spune: Deci, “ravniti dupa prorocie”, in primul rand, prin urmare – “fara sa impiedicati vorbirea in limbi” (vers. 39), in al doilea rand. Deci tot mai sus este prorocia.

    3) In al treilea rand, apostolul face o comparatie intre vorbirea in limbi si vorbirea simpla. In versetul 2 el scrie:“Daca nu este cine sa talmaceasca, sa taca in biserica si sa-si vorbeasca numai lui insusi si lui Dumnezeu.” Deci vorbirea in limbi este inferioara, in lucrarea din biserica, vorbirii simple, cunoscuta de toti. Cea in limba, daca nu e talmacitor, sa fie lasata si sa se intrebuinteze cea simpla. Punerea lucrurilor intr-o asemenea forma arata clar ca vorbirea simpla este de mai mare pret decat cea in limbi, in biserica.

    Dar el recurge la o forma matematica si aceasta este foarte puternica. El scrie in verseul 19: “in biserica voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte intelese, ca sa invat si pe altii, decat sa spun zece mii de cuvinte in alte limbi.”Superioritatea aici nu mai are nevoie de dovada, caci ea reiese clar din cifre: 5 fata de 10,000, deci un cuvant simplu are valarea a 2,000 in alta limba. Este un fel delicat al apostolului Pavel de a arata ca vorbirea in limbi din Corint nu era deloc de la Duhul Sfant.

    Dar Pavel isi descopera aceasta intentie si daca urmarim etapele pe care le urmeaza in a arata ca nu e necesara vorbirea in limbi.

    a) In adevar, in prima etapa el arata ca limbile sunt numai in legatura cu Dumnezeu. Astfel, in lucrarea limbilor, el izoleaza omul de restul trupului lui Hristos. El scrie: “Cine vorbeste in alta limba nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu” (vers. 7). Prin urmare nu mai discutam vorbirea in alte limbi in relatiile cu oamenii, ci numai cu Dumnezeu. Sub acest aspect vorbirea in limbi ia infatisarea de adorare, rugaciune, de comuniune intre om si Dumnezeu: “sa-si vorbeasca lui insusi si lui Dumnezeu” (vers. 28).

    Prelungind in aceasta ordine de idei si gandirea, e sigur ca vom ajunge la concluzia ca nu este necesara vorbirea in limbi, deoarece Dumnezeu intelege si gandul nostru in toate fazele lui. Inca nu ne-a iesit cuvantul de pe buze si El il stie. Dar, daca ma voi ruga in limba mea natala, El nu ma intelege? Are mai mare valoare rugaciunea graita in alta limba straina decat in limba mea natala? Sunt intrebari care vor avea un singur raspuns, acela ca Dumnezeu intelege rugaciunea inca negraita, cea rostita in camaruta inimii, fara intermediul cuvintelor si sigur si pe cea rostita in limba simpla, cunoscuta. Deci nu e nevoie de “limbi straine.”

    b) In etapa a doua el delimiteaza sfera vorbirii in limbi in legatura duhului cu mintea, cu materia. In prima etapa, apostolul spune ca vorbirea in limbi, asa cum era in Corint, ajunge la o adorare, la rugaciune. In a doua etapa, el cerceteaza starea aceasta de adoratie, vorbirea in limbi, in insasi fiinta aceluia care vorbeste.

    Si el scrie: “Daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea ramane fara rod” (vers. 14). Cu alte cuvinte, la rugaciunea in duh ia parte numai jumatate din fiinta mea, numai duhul (aici nu e vorba de Duhul Sfant, ci de partea spirituala a fiintei omenesti), iar mintea care nu cunoaste intelesul vorbirii in limbi este “fara rod.”Deci rugaciunea in limbi straine este inconstienta, pentru ca omul nu stie ce se roaga.

    “Ce e de facut atunci?” (vers. 15) intreaba apostolul. Pare ca nu le da un sfat si poate uneori este mai bine. Dar spune ce ar face el in acest caz: “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi canta cu duhul, dar voi canta si cu mintea” (vers.15). El nu le spune ce sa faca ei, dar spune ce ar face el. Sunt imprejurari cand nu poti spune unui credincios: uite, sa faci asa si asa. Dar ai putea spune ce ai face tu in imprejurarea aceea. Iar ce vei face d-ta, te priveste. Este o cale mai delicata de a arata adevarul cuiva. El nu le spune deci ce sa faca ei, ci spune ce ar face el. Ei au priceput ca el nu-i indeamna sa se roage sau sa cante in limbi.

    Dar se ridica o problema, grea de altfel: se poate ruga omul numai cu duhul? Sigur ca problema nu este usoara si va starni nedunerire, dar raspunsul este: da, e posibil. Omul poate ajunge la asa numite stari de extaz, cand e intr-o astfel de stare a spiritului, care, absorbit de contemplarea lucrurilor dumnezeiesti, se desprinde de obiectele sensibile, rupand orice legatura a simturilor cu ceea ce-l inconjoara. Este o stare in care creierul, absorbit de o idee fixa, nu mai percepe senzatiile si opreste miscarile voluntare. In aceste stari de extaz, in care omul este desprins cu totul de pamant si adancit in lucrurile dumnezeiesti, mintea slabita ramane in urma, neputandu-se urca la asemenea stari si deci omul nu se mai poate controla.

    La o astfel de stare se poate ajunge prin post indelungat si desprindere de tot ce este pamantesc, rupand orice legatura cu tot ceea ce te inconjoara. Un fapt insa trebuie retinut: ca in starea de extaz, vorbirea in limbi nu mai este un produs al duhului, ci un produs al starii de extaz. Vorbele spuse intr-o astfel de stare de extaz nefiind controlate de minte, sunt neintelese. Si apostolul Pavel arata tocmai acesta parte care e foarte esentiala, ca este rau sa ne rugam fara minte. In oricee caz, el n-ar face asa ceva.

    Sunt unii care totusi vor sa-si sustina parerile cu privire la vorbirea in limbi de la Corint, aratand ca Pavel mai foloseste in legatura cu aceasta expresia: “Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi” (vers. 4). Intelesul zidirii aici nu este acela de proces al perceperii sau exprimarii unor idei care sa imbogateasca, deoarece din moment ce in lucrarea vorbirii in limbi ia parte activa numai duhul, iar mintea sta la o parte, e natural sa nu fie imbogatirea cu idei, fiindca aceasta se percepe prin organismal mintal.

    Apoi de aici, din faptul ca actiunea vorbirii in limbi se face independenta de minte, de ratiune, avem mai multe variatii la corinteni, ca: rugaciunea in limbi, cantatul in limbi (vers. 15).

    De altfel chiar cel care vorbeste in limbi e inconstient de ce face, daca se roaga sau canta, caci “cu duhul el spune taine” (vers. 2), lucruri nepricepute de el.

    c) In etapa a treia apostolul Pavel limiteaza vorbirea in limbi in legatura cu o alta slujba si anume cu cea a talmacirii. Aceasta slujba de talmacire a limbilor nu apare decat in epistola catre Corinteni. Si nici nu avem nicaieri vreo data sau caz ca a fost cineva vreodata care sa aiba aceasta slujba. Chiar in biserica din Corint, Pavel se indoieste sa fie cineva cu aceasta slujba. El scrie: “Daca crede cineva ca este proroc sau insuflat de Dumnezeu, sa inteleaga ca ce va scriu este o porunca a Domnului” (vers. 37). Slujba acestui om este sa talmaceasca pe cel ce “cu duhul spune taine”! Ce se intelege prin “spune taine” si acestea sunt spuse tot intr-o limba tainica? Poate fi vorba de lucruri simple? Nicidecum!

    Trebuie sa fie vorba de “lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu.” Dar mai are acum Dumnezeu taine pentru noi? Nu a descoprit El credinciosilor Sai tot ceea ce este necesar ca ei sa fie mantuiti si sa ajunga in cer? Cum, e nedesavarsita descoperirea lui Dumnezeu in Domnul Isus? Despre asemenea lucruri niciun credincios nu mai poate discuta. Lucrul acesta e bine stabilit in Evrei 1.2,cand, dupa ce arata felurite descoperiri ale tainelor Sale, scrie: ” la sfarsitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul.” Prin urmare nimeni nu mai poate veni si sa spuna ca el descopera taine de-ale lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu nu mai are taine pe care sa le descopere, aici pe pamant. Desigur ca mai sunt multe, foarte multe taine, dar ele nu vor fi descoperite decat numai dupa trecerea din lumea aceasta. Asa ca, astfel fiind lucrurile, se ajunge tot acolo ca vorbirea in limbi nu e necesara.

    In concluzie, din locurile cercetate se precizeazacontinuitatea lucrarii inceputa la Rusalii, adica propovaduirea evangheliei tuturor oamenilor, ca toti cei care cred sa fie “adaugati” la numarul celor mantuiti. In aceasta lucrare se incadreaza vorbirea in limbi de la Cezareea si de la Efes.

    De asemenea apare limpede ca vorbirea in limbi de la Corint nu avea nimic de a face cu Duhul Sfant. Ea nu are nicio trasatura din lucrarea de la Rusalii si, din scrierea apostolului Pavel, se vede ca el cauta, printr-o gandire adanca si o vorbire aleasa, sa convinga pe corinteni ca aceea ce se face la ei, vorbirea in limbi de la ei, nu e folositoare nici bisericii, nici omului, nici lui Dumnezeu, deci ar fi bine s-o paraseasca. Si e fapt cunoscut ca, dupa primirea acestei epistole, corintenii s-au lasat de vorbirea in limbi.

    Iata deci cum stau lucrurile cu vorbirea in limbi din Corint. Aici este mai mult o corectare a greselii care se facea in Corint; si este bine sa intelegem lucrul acesta, pentru ca sa nu luam drept regula pentru noi ceea ce apostolul gaseste ca greseala, si lupta pentru indepartarea greselii, ca noi sa reluam totul de la capat, daca nu intelegem bine lucrurile, felul de a vorbi al apostolului si de a indruma al Cuvantului lui Dumnezeu.

                                                      Gheorghe Cornilescu 

                                                                 1957

Multumim Domnului pentru clarificari atat de necesare, si pentru fratele Horia Azimoara, care s-a ingrijit sa ne trimita aceste mesaje atat de vechi, si actuale ale scumpilor nostri inaintasi, care au plecat la Domnul lasand in urma lor mireasma placuta a trairii lor cu Domnul, din care acum ne hranim si noi.F.V.

GANDURI CORECTE DESPRE NOI INSINE-C.H.S.

Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce

Ganduri corecte despre noi insine

  Arminianismul este religia naturala a noastra a tuturor.Cred ca una din cele mai sigure cai pentru a demola increderea in sine si conceptiile noastre gresite despre evanghelie este ca Duhul Sfant sa ne descopere propria noastra stricaciune. Omul poate vorbi despre vointa libera fara sa cunoasca nimic despre sine insusi; dar atunci cand Domnul i-a aratat cum este firea lui, el nu va mai putea sustine acest gand; sau, daca totusi spune ceva despre vointa proprie sub forma de teorie, in duhul lui, in launtrul lui nu poate crede ca ea ar fi corecta.

   Cineva poate spune ca pacatosii se intorc la Dumnezeu pentru ca asa vor ei si ca fac aceasta cu puterea lor sau ca, macar in parte, sunt ajutati de Duhul Sfant sa se tina si ca, intr-o oarecare masura, perseverenta lor pana la capat depinde de sarguinta lor si nu este lasata in totul in mainile lui Hristos.

   Dar sunt sigur ca daca Duhul il face pe cineva sa-si vada nelegiuirea, el va incepe sa vorbeasca despre vointa lui proprie, dar in final va canta harul, spunand: “Doamne, daca nu ai fi inceput Tu lucrarea cea buna in mine, ea nu ar fi putut niciodata porni dintr-o inima atat de murdara cum este a mea, si daca nu vei duce Tu lucrarea pana la capat, in scurt timp ea se va opri. Daca este sa ma bazez pe vreo alta indreptatire decat cea de la Dumnezeu, atunci ma voi gasi gol inaintea Lui la judecata.”

   Si, odata ce a ajuns sa aiba imaginea corecta despre acest subiect, omul va putea sa se increada in harul fara plata, in chemarea irezistibila, in paza atotputernica si in perseverenta infailibila a tuturor copiilor lui Dumnezeu.

                                                   C.H.S.

CARTE –PACATE RESPECTABILE–de Jerry Bridges-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM-(7)-Lipsa evlaviei

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 7

Lipsa evlaviei

Atunci cand vorbesc despre categorii specifice de pacate asa-zis acceptabile, un comentariu pe care-l aud mereu este acela ca la radacina tuturor acestora se afla mandria. Cred si eu ca mandria joaca un rol major in dezvoltarea si exprimarea pacatelor noastre subtile, insa cred ca exista un alt pacat mai principal, mai raspandit, si mai potrivit sa fie numit drept cauza a altora. Acesta este pacatul lipsei de evlavie, de care toti suntem vinovati intr-o masura mai mica sau mai mare.

Va surprinde aceasta afirmatie, sau poate chiar va jigneste? Noi nu ne gandim ca suntem lipsiti de evlavie. La urma urmelor, noi suntem crestini; nu suntem suntem atei sau ticalosi. Mergem la biserica, evitam pacatele scandaloase si traim o viata respectabila. In mintea noastra, oameni neevlaviosi sunt cei care traiesc o viata cu adevarat deplorabila. Deci cum sa zica cineva ca credinciosii sunt toti lipsiti de evlavie intr-o anumita masura?

Contrar a ceea ce gandim in mod obisnuit, lipsa de evlavie nu este tot una cu ticalosia. Cineva poate fi dragut, respectabil, la locul lui, si cu toate acestea sa fie neevlavios. Apostolul Pavel scrie in Romani 1:18, “Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor.” Remarcati faptul ca Pavel face distinctie intre lipsa de evlavie (necinstirea lui Dumnezeu) si nelegiure. Lipsa evlaviei descrie o atitudine fata de Dumnezeu, in timp ce nelegiuirea se refera la pacatosenie in gandire, cuvinte sau fapte. Un ateu sau un om nereligios convins este in mod evident neevlavios, insa exista multi oameni neevlaviosi dintre cei care poseda o decenta morala, chiar daca spun ca cred in Dumnezeu.

Lipsa de evlavie poate fi definita ca o traire a vietii zilnice fara consideratie pentru Dumnezeu, fara sau cu foarte putina bagare de seama in legatura cu parerea lui Dumnezeu despre noi, cu voia Sa, cu slava Sa sau cu faptul ca depindem de El. Puteti vedea deci usor ca o persoana poate trai o viata respectabila si totusi sa-i lipseasca evlavia, in sensul ca Dumnezeu este de fapt irelevant in viata lui sau a ei. Ne izbim de astfel de oameni in fiecare zi in cursul activitatilor noastre cotidiene. Poate sunt prietenosi, amabili, gata sa ajute pe altii, insa Dumnezeu lipseste din gandul lor. Sau poate ca participa pret de un ceas sau doua in fiecare saptamana la serviciile din adunare, insa traiesc restul timpului ca si cum Dumnezeu n-ar exista. Nu sunt oameni rai, dar sunt neevlaviosi.

Acum, partea trista este ca multi dintre noi, credinciosii, ne traim vietile gandind foarte putin sau chiar deloc la Dumnezeu. Poate ca citim in Biblie sau ne rugam cateva minute la inceputul fiecarei zile, dar apoi ne adancim in activitatile zilei si traim in mare parte ca si cand Dumnezeu n-ar exista. Rar de tot ne gandim ca depindem de Dumnezeu si ca raspundem in fata Lui. Trec ore intregi in care nu ne amintim deloc de Dumnezeu. In sensul acesta, nu ne deosebim cu nimic de vecinul nostru dragut, decent, dar necredincios. Dumnezeu lipseste cu desavar­sire din gandurile lui si este doar rareori in gandul nostru.

Nimeni nu poate citi cu atentie Noul Testament fara sa-si dea seama cat de departe suntem de trairea dupa standardul biblic de evlavie. Am amintit mai sus despre faptul ca ne amitim foarte rar ca depindem de Dumnezeu. In legatura cu asta, sa luam aminte la cuvintele lui Iacov:

 Ascultati, acum, voi care ziceti: “Astazi sau maine ne vom duce in cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie si vom castiga!” Si nu stiti ce va aduce ziua de maine! Caci ce este viata voastra? Nu sunteti decat un abur care se arata putintel si apoi piere. Voi, dimpotriva, ar trebui sa ziceti: “Daca va vrea Domnul, vom trai si vom face cutare sau cutare lucru” (Iacov 4:13-15).

 Iacov nu-i condamna pe acesti oameni ca fac planuri sau ca planuiesc sa deschida o afacere si sa castige. Ceea ce condamna el este ca in planurile lor ei nu recunosc ca depind de Dumnezeu. Noi facem planuri tot timpul. De fapt, n-am putea trai si nu ne-am putea indeplini nici cele mai marunte activitati zilnice fara o anumita planificare. Insa de atat de multe ori actionam ca oamenii carora li se adreseaza Iacov. Ca si ei, si noi ne intocmim planurile fara sa recunoastem completa dependenta de Dumnezeu in a le duce la indeplinire. Aceasta este una din manifestarile lipsei de evlavie.

In acelasi fel, noi ne gandim doar uneori ca vom da socoteala lui Dumnezeu si ca suntem responsabili sa traim dupa voia Sa morala care ne este descoperita in Scriptura. Nu ca am trai o viata de pacat evidenta, ci doar ca ne gandim rar de tot la voia lui Dumnezeu si, de cele mai multe ori, suntem multumiti sa evitam pacatele batatoare la ochi. Totusi Pavel a scris credinciosilor din Colose:

 Nu incetam sa ne rugam pentru voi, si sa cerem sa va umpleti de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca; pentru ca astfel sa va purtati intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-I fiti placuti in orice lucru, aducand roade in tot felul de fapte bune, si crescand in cunostinta lui Dumnezeu (Coloseni 1:9-10).

 Remarcati cat de centrata pe Dumnezeu este rugaciunea aceasta? Pavel dorea ca ascultatori sai sa fie plini de cunoasterea voii lui Dumnezeu—adica de voia Sa morala. El dorea ca ei sa traiasca vieti vrednice de Dumnezeu si placute in toate Lui, si se roaga pentru asta. Este o rugaciune centrata in Dumnezeu. Pavel le dorea Colosenilor sa fie oameni evlaviosi.

Tineti minte, credinciosii din Colose nu erau super-credinciosi; ei erau oameni obisnuiti ca mine si ca tine, traind vieti obisnuite in mijlocul unei culturi cu mult mai pacatoase decat cea de astazi. Cu toate acestea Pavel asteapta de la ei si se roaga ca ei sa traiasca vieti de evlavie.

Exista o diferenta intre rugaciunea lui Pavel pentru Coloseni si rugaciunile pe care le facem noi pentru noi insine, pentru familiile noastre si prietenii nostri? Se vede in rugaciunea noastra preocuparea dupa voia lui Dumnezeu si slava lui Dumnezeu, si dorinta ca vietile noastre sa fie placute lui Dumnezeu? Sau sunt rugaciunile noastre un fel de lista de cereri pe care I-o prezentam Domnului, cerandu-I sa rezolve nevoile financiare si de sanatate ale familiei noastre si ale prietenilor. Fireste, nu este nimic gresit in a aduce aceste nevoi trecatoare in fata lui Dumnezeu. De fapt, acesta este unul din modurile in care ne dam seama de dependenta noastra zilnica de El. Insa daca numai pentru asa ceva ne rugam, atunci Il tratam pe Dumnezeu ca pe un “servitor divin.” Rugaciunile noastre sunt centrate indeosebi pe noi si pe alti oameni, in loc sa fie centrate pe Dumnezeu, si in sensul acesta noi suntem neevlaviosi intr-o oarecare masura.

Pavel ne spune ca intreaga viata trebuie traita in prezenta lui Dumnezeu si fiind atenti sa fim pe placul Sau. Remarcati, de exemplu, ce-i sfatuieste pe robii din biserica din Colose (e foarte probabil ca marea parte din adunare sa fi fost robi) in legatura cu felul in care trebuie sa-si slujeasca stapanii, dupa cum se cuvine:

 Robilor, ascultati in toate lucrurile pe stapanii vostri pamantesti; nu numai cand sunteti sub ochii lor, ca cei ce cauta sa placa oamenilor, ci cu curatie de inima, ca unii care va temeti de Domnul. Orice faceti, sa faceti din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care stiti ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Cristos (Coloseni 3:22-24).

 Sfatul sau de a lucra “din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (vers.23) constituie un principiu dupa care noi ar trebui sa ne straduim sa traim cu evlavie in contextul propriu, al vocatiei sau profesiunii pe care o avem. Cati credinciosi, insa, se straduie sa traiasca dupa acest principiu in viata lor de zi cu zi? Oare nu ne privim meseria la fel cum o privesc colegii nostri necredincisi, care lucreaza doar pentru ei insisi, pentru promovarea proprie si pentru un salariu mai mare, fara sa se gandesca deloc sa fie placuti lui Dumnezeu?

Sau sa ne gandim la biserica din Corint, care, asa cum am vazut deja, era intr-o mare neoranduiala. Si totusi Pavel le scrie, “Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Cuvantul totul din aceasta fraza include orice activitate din orice zi. Nu trebuie doar sa mancam pentru slava lui Dumnezeu, ci trebuie sa si conducem masina pentru slava lui Dumnezeu, trebuie sa facem cumparaturile zilnice tot pentru slava lui Dumnezeu si trebuie sa ne relationam pe plan social cu altii pentru slava lui Dumnezeu. Orice facem trebuie facut pentru slava lui Dumnezeu. Aceasta este caracteristica unui om evlavios.

Dar ce inseamna oare sa facem totul pentru slava lui Dumnezeu? Inseamna ca eu mananc si conduc si imi fac cumparaturile si ma implic in relatiile mele sociale cu un scop dublu. Mai intai, doresc tot ce fac sa fie placut Domnului. Doresc sa fie Dumnezeu multumit de felul cum imi indeplinesc obligatiile obisnuite de zi cu zi. Deci eu ma rog in perspectiva pentru ziua care-mi sta in fata, cerand ca Duhul Sfant sa-mi conduca gandurile, cuvintele si actiunile astfel incat ele sa fie placute lui Dumnezeu.

In al doilea rand, a face totul pentru slava lui Dumnezeu inseamna ca eu am dorinta ca toate activitatile mele din zi sa-L onoreze pe Dumnezeu inaintea altora. Isus a spus, “Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune, si sa slaveasca pe Tatal vostru, care este in ceruri” (Matei 5:16). Prin contrast, Pavel scrie iudeilor din Roma, care aveau o neprihanire a lor proprie, “Tu, care te falesti cu Legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea acestei Legi? Caci, “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre Neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2:23-24). Gandeste-te in felul urmator: Daca toti cei cu care intri in legatura intr-o zi obisnuita ar sti ca tu crezi in Cristos ca Mantuitor si Domn, oare cuvintele si actiunile tale L-ar glorifica pe El in fata ochilor lor? Sau poate ai fi ca acel tata despre care unul din copiii lui a zis, “Daca Dumnezeu este ca tatal meu, nu vreau sa am nimic de a face cu un asa Dumnezeu”?

Nadajduiesc ca intre noi nu sunt multi de felul acestui tata care si-a tratat copiii atat de urat incat comportamentul sau a fost o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Insa cat mergem noi de departe in directia pozitiva de a cauta sa-L glorificam pe Dumnezeu in fata oamenilor? Urmarim, in mod constient si cu rugaciune, slava Sa in tot ce spunem si facem chiar in cele mai obisnuite activitati din zi? Sau ne implicam in aceste activitati amintindu-ne doar foarte putin sau chiar deloc de Dumnezeu?

Un indicator si mai clar al tendintei noastre de a fi neevlaviosi este dorinta noastra aproape inexistenta de dezvoltare a unei relatii intime cu Dumnezeu. Psalmistul a scris, “Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?” (Psalmul 42:1-2).

Si textul acesta nu este un text izolat. In Psalmul 63:1, David vorbeste despre faptul ca sufletul ii inseteaza dupa Dumnezeu si-L cauta cu ardoare. In Psalmul 27:4, el doreste sa locuiasca in prezenta Domnului, ca sa priveasca frumusetea Domnului. Acestea erau dorintele oamenilor evlaviosi de altadata. Totusi putini dintre noi astazi impartasim aceste dorinte. Cineva poate fi moral si integru, sau chiar prins in slujirea crestina, dar cu toate acestea sa aiba o dorinta foarte slaba sau chiar inexistenta dupa o relatie intima cu Dumnezeu. Acesta este un indicator al lipsei de evlavie.

Pentru omul evlavios, Dumnezeu este centrul si tinta vietii. Fiecare circumstanta si fiecare activitate din viata, in domeniul lucrurilor trecatoare sau al celor spirituale, este privita prin lentila faptului de a fi centrata in Dumnezeu sau nu. Cu toate acestea, o astfel de viata centrata in Dumnezeu poate fi dezvoltata doar in contextul unei relatii intime in continua crestere cu Dumnezeu. Nimeni nu va dori cu adevarat sa-I placa lui Dumnezeu sau sa-L glorifice fara a avea o astfel de relatie.

Daca ai urmarit rationamentul meu de pana aici, ai putut vedea ca nici un crestin nu are o evlavie desavarsita, si in masura in care nu suntem deplin evlaviosi va exista in noi o anumita doza de neevlavie. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem cu sinceritate si umilinta este urmatoarea, In ce masura sunt eu neevlavios? Cat din viata mea traiesc eu fara a ma gandi la Dumnezeu? Cat de multe din activitatile mele zilnice sunt desfasurate fara nici un fel de consultare cu Dumnezeu?

Evlavia desavarsita si lipsa totala a evlaviei sunt capetele opuse ale unei linii continue. Fiecare din noi se gaseste undeva intre cele doua extreme. Singura persoana care a trait o viata de evlavie desavarsita a fost Domnul Isus. Si probabil nici un credincios adevarat nu traieste la capatul opus, al neevlaviei batatoare la ochi. Insa unde ne gasim in acest spectru? In timp ce meditezi la viata ta, aminteste-ti ca nu vorbim despre o comportare neprihanita in contrast cu o comportare rea si pacatoasa. Vorbim despre trairea intregii vieti ca si cum Dumnezeu ar fi relevant sau irelevant. Studiu dupa studiu realizat in societatea noastra ne informeaza ca intre valorile si stilurile de viata ale crestinilor si necrestinilor exista putina diferenta. De ce asa? Cu siguranta din aceste studii se vede ca traim o parte asa de mare a vietii noastre de zi cu zi gandind putin sau deloc la voia lui Dumnezeu, sau la cum am putea sa-I facem pe plac sau sa-L glorificam. Nu ca L-am scoate deliberat pe Dumnezeu din gandurile noastre. Doar Il ignoram. Ne gandim rar la El si la voia Lui.

Am spus la inceputul acestui capitol ca eu cred ca pacatul de temelie al omului este lipsa evlaviei, un pacat care sta la radacina tuturor, chiar mai mult decat mandria. Ganditi-va de exemplu ce s-ar intampla cu mandria noastra daca am trai orice zi constientizand ca tot ce suntem, tot ce avem, si tot ce realizam este doar prin harul lui Dumnezeu. Eu si sotia discutam intr-o zi despre doua persoane, de altfel foarte dragute si decente, dar care traiesc pe fata vieti imorale si le si place cum traiesc. Dar imediat i-am amintit sotiei si mie insumi ca pe noi “ne-a pazit Dumnezeu.” Mandria auto-neprihanirii, unul din cele mai raspandite din pacatele noastre asa-zis acceptabile, este produsul direct al unei gandiri neevlavioase.

Pacatele limbii, cum sunt barfa, sarcasmul, si cuvintele rostite fara dragoste catre sau despre alta persoana, nu pot inflori in omul care e constient ca Dumnezeu aude fiecare cuvant pe care-l spunem. Pacatuim cu limba pentru ca suntem neevlaviosi intr-o anumita masura. Nu ne gandim sa traim fiecare moment al vietii in prezenta Dumnezeului care vede tot si aude tot.

Cred ca si toate celelalte “pacate acceptabile” isi au pana la urma radacina in acest pacat al lipsei de evlavie. Daca folosim drept ilustratie imaginea unui copac, ne putem gandi ca toate pacatele noastre, mari si mici, se trag din trunchiul mandriei. Insa ceea ce sustine viata trunchiului este sistemul de radacini, in cazul nostru radacina neevlaviei. Neevlavia este pana la urma cea care da nastere pacatelor noastre mai vizibile.

Daca modurile rele de gandire sunt pentru noi o banalitate, cum ne putem ocupa de acest pacat? Cum putem deveni mai evlaviosi in viata de fiecare zi? Pavel ii scrie lui Timotei, “Cauta sa fii evlavios” sau “Antreneaza-te sa fii evlavios” (1 Timotei 4:7). Cuvantul original pentru cauta vine din cultura atletica a acelor vremuri si se refera la antrenamentul pe care-l faceau atletii zilnic pentru a se pregati sa participe in concursurile atletice. Intre altele, acest termen implica dedicare, consistenta si disciplina in antrenament.

Pavel a dorit ca Timotei, si toti credinciosii din toate vremile, sa fie tot asa de dedicati in a creste in evlavie, si tot asa de plini de hotarare in a o urmari, ca atletii acelor vremuri care concurau pentru un premiu vremelnic, pentru o cununa care se vestejea. Dar mie mi-e teama ca cei mai multi crestini sunt preocupati foarte putin sau deloc de cresterea in evlavie.

Nu pot sa nu fac o comparatie intre dorinta noastra atat de anemica dupa evlavie si atitudinea tinerilor din orasul nostru care au dormit o noapte intrega in zapada la intrarea unui magazin de electronice. Au dorit sa fie siguri ca apuca sa cumpere un nou joc electronic in editie limitata. Un tanar venise de la 9:30 seara pentru a fi primul la deschiderea magazinului in dimineata urmatoare la ora 8. Ar fi avut vreunul din noi o astfel de ravna pentru evlavie?

Scopul nostru in urmarirea evlaviei ar trebui sa fie acela de a creste mai mult in constientizarea faptului ca orice moment din viata noastra il traim in prezenta lui Dumnezeu; ca dam socoteala in fata Lui si suntem dependenti de El. Acest scop va include o dorinta tot mai mare de a-I fi pe plac in cele mai obisnuite activitati ale vietii.

Desigur, cresterea in evlavie trebuie sa inceapa cu recunoasterea nevoii de a creste in acest domeniu esential al vietii. Cred ca v-am aratat ca suntem cu totii, fara exceptie, intr-o masura mai mica sau mai mare, lipsiti de evlavie, prin faptul ca ne traim vietile fara sau cu foarte mica atentie la ce-I place lui Dumnezeu. Inca odata vreau sa subliniez ca poti sa fii fara probleme morale, si poti sa frecventezi regulat biserica, si totusi sa fii neevlavios daca nu gandesti doar rar de tot la Domnul.

Imi dau seama ca niste simple cuvinte tiparite pe o pagina de carte nu vor putea convinge pe cineva ca este vinovat sau vinovata intr-o masura mai mica sau mai mare de lipsa de evlavie. Nici trairea vietii de zi cu zi fara a gandi la Dumnezeu nu pare in ochii multora sa fie pacat. Tot ce va cer este sa meditati cu rugaciune la mesajul acestui capitol si sa va puneti cu sinceritate intrebarea: Cat din viata mea o traiesc fara a gandi deloc sau gandind numai foarte putin la Dumnezeu? Ce ai face tu diferit in diversele tale activitati daca ai dori sa faci totul spre slava lui Dumnezeu?

Fiindca lipsa evlaviei este atat de generala, ar fi bine sa identifici anumite domenii din viata unde ai tendinta sa traiesti fara sa-ti pese de Dumnezeu. Acestea ar putea fi serviciul tau, pasiunile tale, vizionarea sau practicarea unor sporturi, sau chiar conducerea masinii. Ar fi de folos sa memorezi versete din Scriptura la care sa meditezi si in legatura cu care sa te rogi; printre ele ar putea fi 1 Timotei 4:7-8; 1 Corinteni 10:31; Coloseni 1:9-10 si 3:23; de asemenea si Psalmul 42:1-2; 63:1 si 27:4.

Mai mult decat toate, roaga-te lui Dumnezeu sa te faca mai constient de faptul ca traiesti orice moment al vietii de fiecare zi sub ochiul Sau atoatevazator. Chiar daca tu nu-L bagi in seama, El te vede, te urmareste, stie tot ce faci, aude orice cuvant pe care-l rostesti si cunoaste orice gand din inima ta (vezi Psalmul 139:1-4). Dincolo de acestea, El iti cerceteaza si motivatia din spatele actiunilor sau cuvintelor tale.

In consecinta, sa fim cu toti cu luare aminte la voia Sa, dupa cum si El nu ne uita.