Lipsa de vitalitate spirituală
Elemente de Eclesiologie
Învățătura despre Adunarea copiilor lui Dumnezeu
„Eu am venit ca oile Mele să aibe viața și s-o aibe din belșug” – Ioan 10:10
via Lipsa de vitalitate spirituală.
http://eclesiologie.wordpress.com/anexe/lipsa-de-vitalitate-spirituala/
Viața creștină este o viață de biruință și de belșug spiritual. Dorința Domnului Isus este ca noi toți „să rămînem în El și să aducem multă roadă” (Ioan 15:4-11). O permanentă însuflețire pentru tot ceea ce este bun ar trebui să ne stăpînească în toate zilele noastre. (Filipeni 4:8) O activitate cu sens și cu împliniri personale ne este promisă și în Psalmul 1: „El este ca un pom sădit lîngă un izvor de ape, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfîrșit” (Psalmi 1:3). Bogăția lăuntrică se răsfrînge și în afara noastră producînd o atmosferă de veselie, de optimism și de laudă adresate Numelui lui Dumnezeu: „Vorbiți întree voi cu psalmi, cu cîntări de laudă și cu cîntări duhovnicești și cîntați și aduceți din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).
Adeseori însă, unii creștini trec prin perioade de „secetă spirituală”. Aceste sezoane de „uscăciune” vin pe neașteptate și îi cufundă pe cei credincioși într-o stare de apatie, de indiferență și uneori, chiar de împotrivire față de Dumnezeul mîntuirii lor. Care să fie cauza acestor „crize spirituale”? Și ce trebuie să facă un credincios ajuns într-o astfel de „uscăciune spirituală”?
În studiul care urmează vă propunem discutarea acestor întrebări și soluționarea lor în ascultare de Cuvîntul Domnului.
Crizele spirituale pot fi prilejuri de creștere
Uneori, Dumnezeu însuși ne lasă să trecem prin astfel de crize pentru a ne cunoaște pe noi înșine și pentru a ne da seama că „nimic bun nu locuiește în noi, adică în firea noastră pămîntească” (Romani 7:18). Alteori Dumnezeu produce El însuși aceste crize pentru a ne desprinde de păcat și pentru a ne apropia și mai mult de El însuși. Chiar și atunci cînd crizele spirituale sînt produse de nevegherea sau de vinovăția noastră, Dumnezeu le poate folosi înspre un bine superior. Mulți credincioși din istorie au mărturisit cum Dumnezeu a folosit chiar și căderile lor pentru adîncirea pocăinței și pentru așezarea lor în situații noi din care să răspîndească binecuvîntarea. „Pe de altă parte știm, că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sînt chemați după planul Său”. Aduceți-vă aminte numai de „lepădarea lui Petru” despre care Domnul Isus a știut mai dinainte, dar pe care nu a căutat s-o prevină, ci a folosit-o spre desăvîrșirea interioară a apostolului. (Luca 22:31-34)
Atitudinea corectă într-o situație de criză spirituală
Este bine ca atunci cînd se abate asupra noastră o stare de „uscăciune duhovnicească”, noi să știm să ne refugiem în „harul Domnului” și să căutăm să facem două lucruri foarte importante:
a. Mai întîi trebuie să căutăm să identificăm cauzele acestei stări de cădere. Se spune că un diagnostic corect aduce mari șanse de vindecare în medicină. Și în viața duhovnicească situația se prezintă la fel. „Medicul bun” va ști să ne arate unde se ascunde răul, dacă vom ști să stăm de vorbă cu El, într-o atmosferă de studiu, de post și de rugăciune.
b. Apoi trebuie să căutăm să înlăturăm cît mai repede cauzele suferințelor noastre sufletești. În tot acest proces accentul va trebui să fie pus nu pe strădaniile noastre, oricît de mari ar fi ele, ci pe puterea și pe harul lui Dumnezeu, „căci de la El vine și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13).
Cauze comune ale lipsei de vitalitate spirituală
A. Cauza: Păcatul
Nimic nu ne desparte de Dumnezeu mai repede și mai catastrofal decît păcatul. „Nu, mîna Domnului nu este prea scurtă ca să mîntuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre v- ascun fața Lui și-L împiedică să v-asculte”, spune profetul Isaia. (Isaia 59:1,2)
Un păcat poate fi o încălcare voită a poruncilor lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4), o stare de împotrivire tacită față de intențiile lui Dumnezeu cu viața noastră (bani, timp liber, servici, domiciliu, etc.), sau o șovăire vinovată în înfăptuirea anumitor lucrări pe care Dumnezeu le așteaptă de la noi. (Iacov 4:17)
Două exemple ne stau imediat înainte cînd ne gîndim la păcatul care-l desparte pe om de bucuria prezenței lui Dumnezeu. Cel dintîi este cazul lui Iona care a ajuns să-și dorească moartea, din cauză că neascultarea lui l-a împins într-o stare de derută și de întunecime. (citiți în întregime cartea lui Iona) Cel de-al doilea este cazul împăratului David, care după ce a păcătuit cu Bat-Șeba, a căzut într-o stare de „uscăciune” și de „sfîrșeală lăuntrică”. În această situație, el scrie Psalmul 51: „Ai milă de mine Dumnezeule, în bunătatea Ta ! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele !… “ (Psalmi 51:1-12). Păcatul săvîrșit îl făcuse necurat înaintea Domnului și-i interzisese accesul la sursa bucuriei și-a binecuvîntărilor: „Curățește-mă cu isop și voi fi curat, Spală-mă și voi fi mai alb decît zăpada. Fă-mă să aud veselie și bucurie și oasele pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura”. Cine trăiește în păcat este tăiat de la sursa de energie a cerului !!
Soluționarea problemei: Pocăința
Slăvit să fie Dumnezeu, pentru că El ne-a lăsat deschisă calea pocăinței !! Cel ce a păcătuit poate și trebuie să se „întoarcă” la Dumnezeu, părăsind cu desăvîrșire păcatul.
Împăratul David, de care am amintit, a trecut el însuși prin această experiență. Ascultați-l cum o descrie în Psalmul 32: „Cîtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci ziua și noaptea mîna Ta apăsa asupra mea, mi se usca vlaga cum se usucă pămîntul de seceta verii. Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile ! Și Tu ai iertat vina păcatului meu. … Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit ! Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă ! Scoateți strigăte de bucurie, toți cei cu inima fără prihană.”
Dumnezeu ne disciplinează din cauza păcatului, prin pedeapsă, dar și aceasta este spre binele nostru. Pedeapsa trebuie înțeleasă ca un semn al iubirii și-al grijii pe care ne-o poartă Dumnezeu, ca Tată: „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima cîndești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește” (Evrei 12:5-11).
Uneori, nu este suficient să îndreptăm păcatul prin pocăință. Mai este nevoie și să îndreptăm paguba făcută. Cine a furat, trebuie să dea înapoi, cine a jignit trebuie să-și ceară iertare, etc. Pînă nu sînt respectate toate acestea, Dumnezeu ne poate refuza reintrarea în prerogativele vieții spirituale îmbelșugate.
B. Cauza: O viață lipsită de idealuri
Lipsa de idealuri este izvorul lipsei de sens. Nimeni nu trebuie să se mulțumească cu „a trăi pentru… a trăi”. Purtăm în noi energii creatoare, care se vor cheltuite. Uneori se întîmplă cu noi așa cum se întîmplă și în afaceri: Dumnezeu renunță să mai investească în persoane „nerentabile”. „Apele stătătoare prind miros urît”, spune un proverb din vechime. Un creștin fără idealuri este un peisaj trist, ca o corabie cu pînzele sfîșiate. Vîntul suflă degeaba, căci catargele sînt rupte.
Există astăzi, atîția creștini care se învîrtesc pe loc, încurcîndu-se unii în alții. „Secerișul este copt”, dar cei chemați stau la umbră, ferindu-se de arșița zilei. Nu este de mirare că Dumnezeu, retrage seva de viață din „mlădițe” care refuză să „rodească”.
Soluția problemei: Stabilirea unor idealuri precise într-o ordine stabilă de priorități:
1. Dumnezeu ne-a mîntuit „pentru faptele bune pregătite mai dinainte pentru ca noi să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). El vrea să lucreze „în noi” și apoi „prin noi”. Ca mădulare în trupul lui Christos, noi sîntem instrumentele lui Dumnezeu în lumea de astăzi. Apostolul Pavel le scrie Filipenilor să se lase „însuflețiți” de lucrările necesare
împărăției, iar pe Tit îl sfătuiește să spună apăsat că „cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintîi în fapte bune” (Tit 3:8).
2. Retrași într-o atmosferă de rugăciune, trebuie să ne formulăm o strategie creștină a vieții, cu scopuri imediate și cu scopuri de lungă durată.
3. Cunoașterea aptitudinilor personale ne poate fi de mult folos, în restabilirea unor obiective viitoare. Dumnezeu ne-a dat anumiți „talanți” pe care îi vrea puși în „negoț“. Aduceți-vă aminte că Pavel îi scria lui Timotei: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine” (1 Timotei 4:14).
Dacă nu știi ce trebuie să faci, începe prin a face ceea ce este nevoie. Du-te la unul dintre păstorii bisericii și întreabă-l ce este de făcut în adunare. Roagă-l să-ți dea o lucrare de care să fi răspunzător. Vei vedea „din mers” unde îți este locul și care îți sînt abilitățile. Obișnuiește-te să ții un jurnal personal și o listă de rugăciune.
C. Cauza: Lipsa de hrană spirituală
Creșterea spirituală se poate asemăna perfect cu creșterea biologică. Un copil care nu mănîncă va ajunge un copil rahitic. Tot așa cum hrana materială ne este necesară în fiecare zi, nici hrana spirituală nu trebuie să lipsească.
Cum să ne hrănim pentru suflet?
Hrana spirituală este un dar de la Dumnezeu care se coboară înspre noi în clipele de meditație, de părtășie și de rugăciune. Domnul Isus este „pîinea venită din cer” ca să aducă lumii viața. (Ioan 6:32-35) Tot ceea ce ne poate apropia de Domnul Isus este de
dorit să se petreacă în viața noastră. Citirea unei cărți creștine, ascultarea unei predici bune, participarea la un servici de rugăciune, postul și slujirea împreună cu sfinții, stăruință asupra paginilor Sfintelor Scripturi, sînt tot atîtea căi de „hrănire spirituală”.
Soluția problemei: Disciplina vieții de credință
Medicii de astăzi au lansat un proverb: „Spune-mi ce mănînci, ca să- ți spun cine ești”. Noi îl preluăm și spunem că sufletul trebuie hrănit sistematic cu „hrană aleasă” pentru a fi în formă maximă. „Să doriți laptele duhovnicesc și curat ca prin el să creșteți…”, le spunea Petru credincioșilor, iar autorul epistolei către evrei își mustra cititorii pentru lipsa de hrănire adecvată: „ați ajuns să aveți nevoie de lapte , nu de hrană tare” (1 Petru 2:2; Evrei 5:12).
Lipsa de vitalitate din viețile multor credincioși dovedește o lipsă serioasă în felul în care ei se hrănesc duhovnicește. Programatorii de computere au creat și ei un proverb: „Garbage in, garbage out”. Cu alte cuvinte: „Ce pui înăuntru, aceea iese apoi afară.” Mintea și inima noastră funcționează și ele după același principiu. Cine se uită la lucrurile păcătoase ale lumii, cine se hrănește toată ziua mintal și afectiv cu „plăcerile de o clipă ale păcatului”, va sfîrși prin a trăi lumește și a-și duce sufletul într-o stare de „leșin spiritual”. „Din dragoste pentru lumea de acum”, Dima l-a părăsit pe apostolul Pavel și, dacă nu s-a pocăit, și-a ratat veșnicia. (2 Timotei 4:10) Un creștin adevărat trebuie să-și disciplineze mintea și plăcerile. „Și orice gînd îl facem rob ascultării de Christos” (2 Corinteni 10:5). Marile treziri spirituale au început totdeauna cu oameni care s-au întors la Biblie și la rugăciune. Dacă simți că ești „sleit de puteri” și „însetat” după o viață îmbelșugată, ascultă cum cheamă Dumnezeu prin profetul Isaia: „Voi toți cei însetați veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani. veniți și cumpărați bucate,, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată. De ce cîntăriți argint pentru un lucru care nu hrănește? De ce vă dați cîștigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultați-mă dar și veți mînca ce este bun și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase” (Isaia 55:1,2).
D. Cauza: Singurătatea
Poate părea paradoxal, dar în societatea „supra-aglomerată” de astăzi, unii oameni trăiesc singuri „ca în codru”. Pentru un creștin, o astfel de stare este inadmisibilă. Ea nu se poate justifica în nici un mod, căci Christos ne-a chemat la o viață de părtășie cu ceilalți. Biserica este o „comuniune spirituală”, în care fiecare sîntem mădulare „unii altora”. Totuși, pe unii mîndria, pe alții timiditatea și pe alții chiar păcatul îi face să se izoleze de „trup” și să încerce să supraviețuiască singuri. Așa ceva nu se poate ! Dumnezeu nu poate să binecuvinteze o asemenea stare. În cîntarea „An de an” scrisă de fratele C. Ioanid sînt următoarele cuvinte: „Spic de spic se țin în vînt, cine-i singur cade frînt”. Aduceți-vă aminte cît de singur s-a simțit Ilie și cum din cauza singurătății și-a depresiunii nervoase a vrut mai bine să moară decît să trăiască. (1 Împărați 19:3,4,10)
Singurătatea este deseori o metodă prin care Dumnezeu ne încearcă, dar ea nu va fi niciodată un mediu permanent în care Dumnezeu vrea să ne crească. Mi se pare că Blaga spunea că: „Geniul se formează uneori în biblioteci, dar caracterul omului se formează întotdeauna în șuvoiul vieții, printre lovituri și binecuvîntări.”
Soluția problemei: Stabilirea unor relații sănătoase cu ceilalți
1. Începe prin a mulțumi Domnului că ți-a dat tot ceea ce trebuie pentru a putea fi de folos celorlalți. Recunoaște investiția făcută de Dumnezeu în tine și dă-ți seama că nu ți s-a dat degeaba ceea ce ai.
2. Măsoară-te cu modestie și dă-ți seama că nu ești nici mai bun și nici mai rău decît alții. Dacă ai fi mai bun, te-ai umple de mîndrie, dacă ai fi mai rău, te-ai îneca în invidie. Ești așa cum este toată lumea, cu puncte bune și puncte slabe.
3. Privește în jur și identifică pe cei ce au aceleași scopuri cu tine. Caută apoi să te apropii de ei. Începe prin a aprecia ceea ce ei sînt și ceea ce fac. Întinde o punte de simpatie pe care vei fi invitat apoi să te apropii. Nimeni nu se poate împrieteni cu o „biserică”. Începe prietenia ta cu o singură persoană. Restul va veni de la sine.
4. Caută un grup restrîns de părtășie. Cantitatea nu înseamnă întotdeauna calitate. Mulți creștini au găsit mîngîiere și îmbărbătare în grupuri restrînse care se întîlnesc periodic pentru părtășie și studiu. Deschide și casa ta pentru găzduirea unor astfel de întîlniri.
E. Cauza: O Biserică închisă
Dacă am vorbit de singurătatea unor credincioși, putem adăuga la acest subiect și ceva despre singurătatea unor biserici. În mod normal, adunarea creștină trebuie să fie larg deschisă înspre lume și activă din punct de vedere misionar. Din păcate, astăzi multe adunări s-au transformat într-un fel de „cluburi”, sau „societăți selecte ale sfinților”. Nu se poate să fim în același timp și împotriva scopului cu care ne-a lăsat Dumnezeu pe pămînt și în șuvoiul binecuvîntărilor divine. Dumnezeu nu răsplătește neascultarea. Duhul Sfînt este întristat în biserici împietrite în forme și fără simpatie față de sufletele care pier. Unele biserici sînt mult mai preocupate să-și adune membrii, decît să răspîndească Evanghelia. Dumnezeu a folosit în unele cazuri prigoana pentru a îndrepta această atitudine greșită.
Soluția problemei? Începerea unei activități de evanghelizare
1. Christos a fost numit „prietenul păcătoșilor”.
2. El a venit pe pămînt să caute și să mîntuiască „ce era pierdut”.
După înălțarea Sa la cer, El nu și-a schimbat planurile. (Ioan 12:32)
4. Nicăieri nu scrie: „Închideți-vă în biserici și rugați-vă ca alții să vină la voi”. Dimpotrivă este scris: „Mergeți în toată lumea și vestiți Evanghelia” (Marcu 16:15).
F. Cauza: Lipsa de iertare
Dumnezeu condiționează atitudinea Lui fața de noi, de atitudinea noastră față de ceilalți. Mulți din cei ce se află într-o stare de „secetă spirituală”, au ajuns acolo pentru că au greșit față de frații lor din adunare. Vrînd să le facă altora rău, ei și-au făcut rău lor înșiși, căci Dumnezeu, a întors asupra capului lor, atitudinea pe care ei au avut-o față de ceilalți. În Matei 6:14,15, Domnul Isus spune: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”. Nimeni nu-l poate ține pe altul în robie fără să fie el însuși rob. Acest lucru se vede și mai deslușit din pilda despre robul nemilostiv din Matei 18:21-35. Cel care n-a vrut să ierte pe cel ce-i era dator, a ajuns el însuși să fie dat pe „mîna chinuitorilor”. Concluzia anunțată chiar de Domnul Isus este: „Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său” (Matei 18:35).
Apostolul Iacov adăuga la aceasta, următoarea înștiințare: „Căci judecata va fi fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata” (Iacov 2:13).
Soluția problemei: O inimă gata să ierte
Cineva spunea foarte bine că noi nu trebuie să dăm din iertarea noastră, căci firea pămîntească este neînduplecată și rea; noi trebuie să dăm din iertarea primită de la Domnul. De multe ori ajungem să spunem ca și Petru: „Doamne, de cîte ori să iert pe fratele meu… “ (Matei 18:21), simțind în inima noastră că am ajuns la capătul puterilor și că nu mai avem puterea să iertăm. Într-un fel este bine că se întîmplă așa, căci ajungem să ne vedem limitele strîmte ale „bunătății firești”. Pilda robului nemilostiv ne învață însă că noi trebuie să dăm altora din iertarea care ni s-a dăruit nouă de către Dumnezeu. Fiecare din noi este fericit că a fost iertat de păcate și că nu va mai ajunge să fie judecat odată cu lumea. (1 Corinteni 11:32; Ioan 5:24) Aceeași eliberare trebuie însă să o arătăm și celor care se fac vinovați față de noi, altfel Dumnezeu va face să cadă asupra noastră procesul Lui nemilos de disciplinare: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7:1,2).
Nimic nu este mai folositor decît un cuget curat și o inimă pornită să acorde iertarea mai dinainte de a i se fi greșit cu ceva.
Aceste două caracteristici aduc pace în suflet și bucuria neîngrădită a
cerului. Într-adevăr, Dumnezeu găsește plăcere să ierte. Pentru a
ajunge la această bucurie, a fost gata să-L trimită în lumea noastră
chiar pe Fiul Său ca să moară pe cruce. În
chiar acel ceas de mare suferință, Dumnezeu a simțit bucuria acordării
iertării. Cît de dulci au trebuit să fie pe buzele Domnului Isus
cuvintele adresate tîlharului pocăit: „Adevărat îți spun că astăzi vei
fi cu mine-n rai” (Luca 23:43). Autorul epistolei catre Evrei ne lămurește și mai bine acest lucru atunci cînd scrie că:
„Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit
rușinea… “ (Evrei 12:2). Iar Isaia, comentînd crucea și răstignirea,
spunea: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora” (Isaia
53:11).
G. Cauza: Lipsa armoniei familiale
Dumnezeu nu poate binecuvînta o familie dezordonată sau dezbinată împotriva ei înșiși. Un text dintr-o poezie romînească spunea că: „Iubirea se cere păzită cu săbii de oțel, și de ea și de el, la fel.” Multe din clipele noastre de „sărăcie duhovnicească” și de lipsă de vitalitate sînt datorate proastelor relații din cadrul familiei. Apostolul Petru, cu experiența unui om căsătorit, îi avertiza pe bărbații din biserică: „să se poarte cu înțelepciune cu nevestele lor, dînd cinste femeii, ca unui vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7). Pavel scrie: „Bărbaților, Iubiți-vă nevestele și nu țineți necaz pe ele”. (Coloseni 3:18) Lipsa de armonie familială duce la lipsa armoniei cu Dumnezeu. Nicăieri nu se vede ce sîntem noi mai bine decît în universul intim al familiei. Acolo cad toate măștile și tot acolo se manifestă toată măsura caracterului nostru. Mulți „slujitori” ai celorlalți în societate, sînt adevărați „despoți” în casele lor. Multe femei „elegante” în societate, sînt „delăsătoare” și „fără nici un pic de farmec” față de cei din familie. Dumnezeu nu poate fi indiferent față de stări ca acestea. El este „creatorul” familiei umane și fiecare sîntem răspunzători înaintea Lui de felul în care ne îndeplinim îndatoririle. Cei din Vechiul Testament cunoșteau foarte bine lucrul acesta. Unii dintre ei au fost înștiințați să-și pună în rînduială casa, căci trebuie să se înfățișeze înaintea Creatorului. Iată ce scrie în 2 Împărați 20:1: „În vremea aceea Ezechia a fost bolnav pe moarte. Proorocul Isaia, fiul lui Amoț, a venit la el și i-a zis: Așa vorbește Domnul: Rînduiește ce ai de rînduit casei tale, căci vei muri și nu vei mai trăi.” Același text sună puțin mai diferit în cartea lui Isaia: „Așa vorbește Domnul: Pune-ți în rînduială casa, căci vei muri și nu vei mai trăi” (Isaia 38:1). Aceeași expresie (și-a pus casa în rînduială) o găsim și în cazul lui Ahitofel. (2 Samuel 17:23)
Apostolul Pavel este de părere că: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință și este mai rău decît un necredincios” (1 Timotei 5:8).
Gîndiți-vă un pic numai la expresia folosită de Petru „ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7). Ce poate fi mai trist și mai sărac decît un om ale cărui rugăciuni nu sînt ascultate? Rugăciunea este un fel de respirație a sufletului și dacă ea nu funcționează așa cum trebuie, oare de ce ne mai mirăm că uneori ne pierdem „suflul”?
Soluția problemei: Reparațiile necesare și o grijă deosebită pentru familie
După noi înșine, primul lucru de care vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu sînt cei din familia noastră. Cine
încearcă să fie o binecuvîntare pentru alții în același timp în care
este o „pacoste” pentru propria-i familie, se înșeală singur și nu va
ajunge bine.
Trebuie să citim încă o dată textele din Noul Testament consacrate familiei și să căutăm să ne „punem casa în rînduială”. Cînd ne vom apuca să facem aceasta, vom observa că textele despre viața familială sînt relativ puține la număr și restrînse ca întindere. De ce oare?
Iată de ce: Familia a fost un subiect pe care Dumnezeu l-a tratat în amănunțime încă din Vechiul Testament și între timp Dumnezeu nu Și-a schimbat părerea. Chiar unele texte din Noul Testament sînt de fapt reluări ale unor principii enunțate în timpul în care Domnul își făcea cunoscută voia Evreilor. (De exemplu: Efeseni 6:2,3)
Astăzi există o goană după cărți de educație familială. Mulți autori au făcut averi frumoase exploatînd această sete de cunoaștere. Părerea noastră este că noi avem o problemă nu cu ceea ce nu știm, ci cu ceea ce știm deja foarte bine, dar zăbovim să punem în practică. Goana după cărți „de specialitate” este uneori doar „o scuză” a amînărilor vinovate și o încercare zadarnică de „liniștire” a conștiinței.
Pentru îndreptarea situației se cere să trecem prin pocăință și prin lepădare de sine. Cine se preocupă mai mult de bunăstarea celorlalți, încercînd să fie o binecuvîntare pentru fiecare, n-are nevoie nici de cărți și nici de „principii”. Dragostea găsește întotdeauna căi, lipsa ei se manifestă întotdeauna prin scuze.
Adeseori se uită că Însăși Domnul Isus a fost membru al unei familii ca toate familiile. Cînd vrea să învețe ceva de la El și în domeniul acesta, va ajunge să vadă grija cu care Mîntuitorul Și-a încredințat mama lui Ioan, cînd știa că moare și deasemenea grija cu care i-a recuperat pentru credință și pentru veșnicie pe ceilalți frați ai Săi (Fapte 1:14; 1 Corinteni 9:5 și mai ales 1 Corinteni 15:7, unde Pavel ne spune că Domnul i s-a arătat în mod deosebit lui Iacov, cel mai vîrstnic dintre frații Săi, cel care a devenit mai apoi un stîlp în biserică și care ne-a lăsat și o epistolă
Posts
