PACATE RESPECTABILE
CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM
de Jerry Bridges
TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009
Capitolul 16
Buruienile maniei
Pentru niste motive pe care le voi explica intr-un moment, trebuie sa privim din nou cu mai multa atentie la subiectul maniei si la urmarile ei, la progenitura ei nesupusa. Avem tendinta sa ne gandim la manie in termenii unor episoade. Adica, ne maniem, apoi trecem peste manie. Uneori ne cerem scuze persoanei careia i-am gresit, alteori nu ne cerem scuze. Dar cumva celalalt, fie ca-i cerem scuze sau nu, trece si el peste raspunsul sau defensiv, fie el o replica exterioara de manie sau un resentiment interior, si viata merge inainte ca de obicei.Relatia a ramas cu o cicatrice, dar nu s-a destramat. Nu este cel mai bun mod de a trai unii cu altii, dar este un mod tolerabil. Cam asa privesc cei mai multi credinciosi pacatul maniei. S-au obisnuit sa-l accepte ca parte a vietii.
Cu toate acestea, Biblia nu este atat de fericita cand vine vorba de pacatul maniei. Dimpotriva, ea ne spune sa-l dam la o parte (vezi Efeseni 4:31; Coloseni 3:8). Daca vei privi in aceste texte, vei vedea ca in fiecare din ele mania este asociata cu alte pacate urate de felul amaraciunii, strigarii, vrajmasiei, clevetirii, rautatii si vorbelor rusinoase. Ea este inclusa de asemenea intr-o lista similara a pacatelor condamnabile in 2 Corinteni 12:20. In mod clar, mania nu are o companie buna. Ea se asociaza deseori cu ceea ce noi consideram pacate grave, si de fapt duce la unele din acestea.
Dar ce e cu versetul din Scriptura care spune, “Maniati-va si nu pacatuiti. Sa n‑apuna soarele peste mania voastra, si sa nu dati prilej diavolului” (Efeseni 4:26)?Pavel nici macar nu ne da permisiunea de a ne mania, cu atat mai putin nu ne porunceste sa ne maniem, asa cum ar putea sugera modul de exprimare imperativ. Mai degraba, Pavel considera de la sine inteles ca ne vom mania, si ne spune cum sa ne comportam intr-o astfel de situatie. Pe scurt, el spune, “Nu tineti mania. Treceti repede peste starea aceasta.” Acesta este motivul pentru care adauga la urma fraza clarificatoare, “Sa n‑apuna soarele peste mania voastra.”
Avem o expresie idiomatica, “Ucis din fasa.” Asta ne spune Pavel sa facem. Ia atitudine in fata maniei repede, dar mai presus de toate, nu te duce la culcare cat timp o mai ai in inima. In cel mai bun caz, mania este doar un pacat (sigur, cu exceptia rara a maniei sfinte autentice), insa in cel mai rau caz mania este un pacat care duce la pacate si mai mari.
In acest capitol vom privi la cateva consecinte pe termen lung ale maniei; ceea ce eu numesc “buruienile maniei.” Am ales in mod intentionat cuvantul buruieni, fiindca buruienile sunt intotdeauna un lucru de care am vrea sa scapam. Insa buruienile maniei nu sunt ceva inofensiv;ele sunt otravitoare. Ele pot otravi mintea noastra si a celor din jurul nostru. Care sunt, deci, cateva dintre buruienile ortavitoare care rasar din mania nerezolvata?
Resentimentul este mania cuibarita in suflet. De cele mai multe ori este ceva neexprimat. El apare in inima celui care a fost tratat cum nu trebuia, dar care nu este intr‑o pozitie in care sa poata face ceva. Un anjagat se poate simti tratat cum nu se cuvine de catre seful sau insa nu are indrazneala sa reactioneze in mod deschis cu manie, asa ca acumuleaza mania in el sub forma de resentiment. O sotie poate reactiona in mod similar fata de sotul ei tiran. Resentimentele sunt poate mai dificil de rezolvat decat mania exprimata deschis datorita faptului ca deseori persoana continua sa-si ingrijeasca ranile si sa-si aminteasca tratamentul rau primit.
Amaraciunea este resentimentul care s-a transformat intr-un sentiment de animozitate permanenta.In timp ce resentimentele se pot risipi in timp, amaraciunea va continua sa creasca si sa supureze, ducand la o si mai mare neplacere. Este reactia pe termen lung la un rau real sau imaginar atunci cand nu se iau masuri impotriva maniei initiale.
Un batran al bisericii a intervenit odata intr-o situatie referitoare la o tanara din biserica locala. Tatal fetei a considerat ca el n-a procedat corect. In loc sa incerce sa rezolve problema, el s-a maniat si a ajuns mai tarziu plin de amaraciune. Pastorul spunea despre el ca este “ros de amaraciune.”Tatal i-a spus pastorului, “L-am iertat, dar nu mai vreau sa am nimic de a face cu el.”Era foarte evident ca nu l-a iertat. Iertarea adevarata duce la o relatie restaurata, nu la o animozitate continua. Acest om era consumat de amaraciunea lui, dar fiind plin de o neprihanire proprie nu putea sa vada realitatea. Tot ce putea vedea era greseala imaginara sau reala a batranului bisericii, de care se tot lega.
Dupa cum ilustreaza aceasta intamplare, amaraciunea se strecoara ades si in familia bisericii locale. O sora este tratata cum nu trebuie in ceva, sau cel putin i se pare ca a fost tratata gresit. In loc sa rezolve problema, ea lasa rana ei sa supureze si devine in timp plina de amaraciune. Sau poate ca ea a incercat sa rezolve situatia insa cealalta persoana nu a raspuns la incercarea ei. Poate ca s-a si dus la cineva din echipa pastorala, care n-a prea luat-o in serios sau a incheiat discutia spunand ca e mai mult o chestiune personala. Dar indiferent de raul care i s-a facut sau care i se pare ca i s-a facut, amaraciunea nu este niciodata o optiune biblica. Putem fi raniti, si sa ne dam seama ca am fost loviti, fara insa sa umplem de amaraciune.
Evident, amaraciunea se poate instala in orice relatie interpersonala, dar de prea multe ori ea intervine intre oameni care s-ar fi putut iubi unul pe altul. M-am referit la biserica cu termenul de familie. Asta si suntem. Suntem frati si surori in Cristos. Insa amaraciunea poate interveni si in familiile oamenilor intre frati si surori de corp. Un fiu sau o fiica poate avea sentimentul ca parintii arata favoritism fata de unul din frati, si de fapt poate fi o perceptie adevarata. Insa daca acest fiu sau fiica sunt crestini, el sau ea n-ar trebui sa hraneasca acest resentiment pana ajunge amaraciune. Uneori fratii in varsta se pot amari daca nu primesc cat considera ei ca ar fi corect din mostenirea familiei. Inca odata, pentru cel ce vrea sa-L urmeze pe Cristos, amaraciunea nu este niciodata o solutie.[i][i][i]
Vrajmasia si dusmania sunt in mod esential sinonime si denota un nivel si mai mare de rea-vointa sau de animozitate decat amaraciunea. In timp ce amaraciunea poate fi marcata pana la un punct de un comportament politicos, vrajmasia sau dusmania este de obicei exprimata in mod deschis. Deseori ea se manifesta prin denigrare sau chiar prin cuvinte pline de ura adresate direct celorlalti sau spuse despre ceilalti. Mai mult, daca amaraciunea poate fi purtata si tinuta in inima cuiva, vrajmasia sau dusmania isi raspandesc de obicei otrava in afara, spre altii.
Ciuda sau necazul (ca in expresia “a tine necaz pe cineva”) este pomenita de cinci ori in Biblie (vezi Geneza 27:41; 50:15; Leviticul 19:18; Psalmul 55:3; Marcu 6:19). O, daca am putea sa intelegem adancimea animozitatii si a relei vointe din cuvantul acesta, care in cateva randuri este tradus chiar cu ura in loc de necaz. In toate cele cinci aparitii in Scriptura cuvantul este asociat cu razbunarea asupra celui pe care se tine necazul. De exemplu, Esau il ura pe Iacov si planuia sa-l omoare (vezi Geneza 27:41). Fratii lui Iosif se temeau ca Iosif ii va uri si le va rasplati dupa raul pe care i l-au facut ei (vezi Geneza 50:15). In Noul Testament, Irodiada avea necaz pe Ioan Botezatorul si-i dorea moartea (vezi Marcu 6:19).
Astazi probabil nu vom asocia tinerea necazului pe cineva cu planurile de a-l omori. Insa de multe ori oamenii vor planui, macar in mintea lor, moduri de a se razbuna pe cel pe care au ciuda. De obicei nu au indrazneala sa duca la indeplinire aceste planuri, dar au o placere perversa in a le intocmi si de a medita la ele in mintea lor. Lucrul acesta poate fi adevarat si intre crestini. Aceasta este motivatia pentru care Pavel a gasit nimerit sa scrie indemnul din Romani 12:19-21:
Preaiubitilor, nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: “Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati”, zice Domnul. Dimpotriva: daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea; caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui.” Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.
Cuvantul lupte sau certuri descrie conflicte sau dezordini intre partide, de obicei intre grupe oponente, distincte de neintelegerile intre persoane. De aceea se vorbeste despre “lupte intre frati,” despre “clanuri” sau “familioane.”Intotdeauna aceste lupte sunt urate si trec dincolo de limitele pacatelor “respectabile,” si evident ca nu pot fi subtile. Insa le discutam aici pentru ca ele se intampla deseori intre crestinii care au o neprihanire “a lor insisi,” care nu recunosc niciodata ca atitudinile lor sau vorbele lor pe ton ridicat au contribuit la luptele iscate. In mintea lor, intotdeauna partea opusa este vinovata si ea a cauzat cearta.
Descrierea facuta mai sus acestor “buruieni ale maniei” nu se vrea a fi un dictionar de termeni, nici n-am dorit prin ea sa fac o distinctie clara intre diferiti termeni. Aici nu terminologia este importanta. Ce am dorit sa vedem este ca mania neparasita repede nu doar ca este pacat, ci constituie un pericol spiritual. Si daca vei trece inca odata cu privirea peste aceste “buruieni,” vei observa ca exista un fel de escaladare a sentimentelor de rea-vointa si disensiune. Mania nu este ceva static. Daca nu scapam de ea, va creste si va ajunge amaraciune, dusmanie, si ciuda razbunatoare. Nu e de mirare ca Pavel spune, “Sa n-apuna soarele peste mania voastra.”
Deci, cum sa rezolvam problema maniei astfel incat sa nu inceapa sa rasara aceste buruieni otravitoare? Cum o putem starpi din fasa astfel incat sa n‑apuna soarele peste ea? Dati-mi voie sa prezint cateva recomandari de baza.
Mai intai, trebuie sa privim intotdeauna la suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-i determina, nu-i pune pe oameni sa greseasca fata de noi, insa El permite acest lucru, si-l permite intotdeauna cu un scop—de cele mai multe ori pentru cresterea noastra in asemanarea cu Cristos.Cand fratii au pacatuit grav impotriva lui Iosif si l-au vandut ca rob, el n-a lasat amaraciunea sa-l stapaneasca. Dimpotriva, a fost in stare sa le spuna, “Nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:8).E drept, a rostit aceste vorbe dupa ce a fost ridicat in pozitia de al doilea om ca putere in Egipt, insa ele au fost adevarate din ziua in care a fost vandut in robie. Si in tot timpul in care a slujit ca rob in casa lui Potifar si in anii urmatori ca prizonier pentru un rau pe care nu l-a infaptuit, istoria biblica nu ne lasa sa banuim ca ar fi fost stapanit vreodata de amaraciune. Dimpotriva, ni se spune ca si-a facut lucrul cu constiinciozitate (in mod sigur, o atitudine diferita de a unuia cuprins de amaraciune) si a fost atat de apreciat de Potifar si de paznicul inchisorii incat amandoi i-au incredintat responsabilitati majore.
Am descoperit ca o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu este cea dintai aparare pe care o am impotriva ispitei de a lasa mania sa mi se strecoare in minte si in sentimente. Daca vreau sa lupt in mod hotarat impotriva acestei ispite, imi voi reaminti constant ca actiunile altuia (sau altora) care mi-au declansat intaiul raspuns de manie sunt sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Chiar daca actiunile pot fi pacatoase in ele insele, Dumnezeu le va folosi pentru binele meu. Dupa cum a spus Iosif fratilor sai,“Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau: dar Dumnezeu a schimbat raul in bine” (Geneza 50:20).
Dupa cum am observat, acest “bine” poate fi oportunitatea de a deveni mai asemenea lui Cristos. Insa Dumnezeu poate avea in vedere si alte scopuri, poate pentru a ne pregati intr-un fel sau altul pentru o mai mare capacitate de slujire. Sau poate ca nu vom afla niciodata ce bine a scos Dumnezeu dintr-o anumita situatie in legatura cu care suntem ispititi sa ne maniem. Insa este de ajuns daca stim ca, oricat de dificila ar fi situatia, si oricat de mare ar fi ispita de a ne mania, Dumnezeu are in vedere un “bine.” Meditarea activa la acest adevar al suveranitatii lui Dumnezeu este primul pas in risipirea maniei.
In al doilea rand, ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa crestem in dragoste.In 1 Petru, epistola care indeamna pe credinciosi sa urmareasca sfintenia chiar in vremuri grele, Petru subliniaza in mod repetat importanta dragostei fratesti—adica a dragostei fata de ceilalti credinciosi. De exemplu, el scrie,“Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii pentru altii, caci dragostea acopera o sumedenie de pacate” (1 Petru 4:8).
Cuvintele lui Petru vor sa ne spuna ca dragostea ne face sa trecem cu vederea multe actiuni pacatoase ale celorlalti. Daca cineva te jigneste sau te pune intr-o situatie jenanta sau iti face neplaceri, dragostea te va face in stare sa treci lucrul respectiv cu vederea. Aminteste-ti, noi putem alege cum sa reactionam la un rau real sau imaginat al altora. Fraza pe care am folosit-o deja de vreo doua ori in acest capitol, “ucis in fasa,” se aplica aici in mod deosebit. In timp ce dragostea s-ar putea sa nu “acopere” anumite pacate mari impotriva noastra, ea va acoperi cu siguranta multe din pacatele obisnuite.
Cand barbatul cel puternic soseste acasa si gaseste dezordine si mancarea inca nepregatita, el poate lasa dragostea sa acopere aceasta situatie. De fapt, daca urmeaza calea dragostei, nu doar ca va trece cu vederea lucrul care-l ispiteste sa‑si piarda cumpatul, dar isi va sufleca si manecile apucandu-se sa ajute. Va urma exemplul Domnului Isus, care deplin constient de Dumnezeirea Sa a facut slujba atat de obisnuita la evrei de spalare a picioarelor ucenicilor (vezi Ioan 13:2-15).
Noi trebuie sa ne iubim unii pe altii cu toata convingerea; adica, trebuie sa urmarim cu seriozitate dragostea. Dragostea care trece cu vederea ofensele nu vine pur si simplu asa, din senin. Ea vine daca o urmarim, in dependenta de Duhul Sfant.
Apostolul Pavel reia cuvintele lui Petru cand scrie, “[Dragostea]… nu se manie usor” (1 Corinteni 13:5, NIV). Aceasta este o afirmatie la care toti ar trebui sa meditam. Tu te manii usor? Este posibil ca o usoara nota de sarcasm dintr-o remarca a altuia sa-ti strice ziua, sau esti in stare, din dragoste pentru cel care a facut remarca, s-o lasi deoparte si s-o “acoperi”? Probabil ca nu exista nimic mai coroziv in relatiile interpersonale decat o limba nestapanita (vezi Iacov 3:5-10). In capitolul 19 al cartii noastre, ne vom ocupa de acest subiect din perspectiva vorbitorului, insa acum ne vom concentra asupra raspunsului nostru la cuvintele altora.
Suntem familiari cu vechea zicere, “Betele si pietrele pot sa-mi rupa oasele, nu-mi fac rau cuvintele.” Dar toti stim ca nu este adevarata. Cuvintele pacatoase ranesc, in special daca vin de la cineva apropiat, insa noi putem alege daca le lasam sau nu sa ne faca maniosi. Putem absorbi durerea ca atare fara sa ne maniem pe cel care a rostit cuvintele rele. Insa pentru aceasta trebuie sa iubim persoana respectiva atat de mult incat sa nu ne lasam cuprinsi usor de manie.
Pavel ne spune de asemenea, “[Dragostea]… nu tine evidenta relelor” (1 Corinteni 13:5, NIV) sau “nu se gandeste la rau” [in traducerea romana Cornilescu, n.tr].Ai obiceiul sa-ti stochezi in minte tot raul ce ti s-a facut? Aceasta este calea sigura spre amaraciune. Expresia, “Te iert, dar nu te uit,” n-ar trebui sa fie adevarata. Daca stai mereu si analizezi in tine relele care ti s-au facut cu luni sau cu ani inainte, inseamna ca nu le-ai iertat. Tu iti alimentezi pur si simplu amaraciunea. A nu mai tine evidenta relelor inseamna a inceta sa le mai aducem la suprafata, nici in mintea noastra nici in fata altora. Nu inseamna ca amintirea ranii ni s-a sters din minte. Nu putem face asta, insa n-o mai aducem in mod activ in memorie pentru a ne hrani mintea cu ea. Si mai inseamna ca daca ne revine in minte in mod involuntar, o dam imediat la o parte. Nu-i dam sansa sa prinda radacini in constientul nostru.
A treia directie este sa invatam sa iertam asa cum ne-a iertat Cristos pe noi.Textul din Scriptura care ma ajuta cel mai bine in domeniul iertarii este pilda slujitorului nemilostiv (vezi Matei 18:21-35). Ne este foarte cunoscuta ocazia care a prilejuit rostirea pildei, si anume intrebarea lui Petru adresata Domnului Isus, “Doamne de cate ori sa iert pe fratele Meu cand va pacatui impotriva mea? Pana la sapte ori?” (versetul 21), adica de cate ori ne greseste, oridecate ori s-ar intampla acest lucru? In aceasta situatie Domnul Isus spune pilda robului nemilostiv. Totusi, pilda nu vorbeste direct despre un numar de ori in care trebuie sa iertam, ci despre baza iertarii altora.
Pilda ne spune despre un rob al unui imparat, care-i datora stapanului sau zece mii de talanti. Un talant era echivalentul a sase mii de dinari. Fara sa facem matematica, robul datora echivalentul a vreo 200 de mii de ani de munca, in cazul unui salariu obisnuit. Asta ar insemna cam sase pana la opt miliarde de dolari in zilele noastre. Uneori Domnul Isus a folosit hiperbola pentru a transmite un adevar, si aceasta este una din ocazii. Robul n-ar fi avut cum sa acumuleze o asa datorie uriasa, dar vom vedea imediat de ce Domnul foloseste in pilda o suma asa de imensa.
Robul i-a cerut imparatului sa aiba rabdare si sa-i dea timp sa-si plateasca datoria. Era pur si simplu un idealist. De fapt nu exista posibilitatea sa dea inapoi ce datoreaza. Imparatului i s-a facut mila de el si i-a iertat datoria.
Apoi acest rob a plecat din prezenta imparatului si l-a intalnit pe un coleg, rob impreuna cu el, care-i datora o suta de dinari—adica aproximativ o treime din salariul pe un an, sa zicem vreo cincisprezece mii de dolari de astazi. Si acest al doilea l-a rugat sa aiba rabdare, insa robul care tocmai fusese iertat de sase miliarde n-a vrut, si l-a aruncat in temnita.
Mesajul pildei se concentreaza asupra diferentei dintre sumele datorate de cei doi: peste sase miliarde si pana in cincisprezece mii. O suma intre zece si cincisprezece mii de dolari nu este o suma deloc nesemnificativa chiar in ziua de azi. Insa pentru ucenicii care au auzit pilda direct din gura lui Isus, poate mai semnificativa era idea de o treime din salariul anual.
Acum, suma de bani reprezinta datoria noastra morala si spirituala fata de Dumnezeu. Chiar daca in lumea cu stapani si sclavi a acelor zile sase miliarde era o hiperbola, in relatia noastra cu Dumnezeu este o reprezentare corecta a datoriei noastre fata de El. Indiferent cat de moral si spiritual am fi trait, datoria pacatului nostru este enorma. Rusinea pe care a adus-o pacatul nostru slavei lui Dumnezeu nu este determinata de gravitatea pacatului nostru, ci de valoarea slavei Sale.
Daca eu vars o cutie de vopsea neagra, imposibil de curatat, pe o carpeta pe care tu ai cumparat-o la pret redus, este neplacut. Insa daca vars aceeasi vopsea pe covorul tau persan cel mai scump, este intr-adevar grav. De ce? Fapta mea este aceeasi si vopseaua este aceeasi, insa valoarea celor doua covoare este complet diferita. Stricaciunea nu se socoteste in functie de marimea petei, ci in functie de valoarea obiectului patat.
Asa ar trebui sa gandim in legatura cu pacatul nostru impotriva lui Dumnezeu. Orice pacat al nostru, oricat de minuscul ne-ar parea, este un atac la gloria Lui nemarginita. Si valoarea unui covor scump, chiar daca ar fi de milioane de dolari, este o nimica toata comparata cu valoarea gloriei lui Dumnezeu. Deci noi toti suntem reprezentati de cel dintai rob care avea datoria de zece mii de talanti. Datoria noastra este imposibil de platit. Sa ne intoarcem din nou la pilda. Ce s-a intamplat cu datoria de miliarde datorata de rob? Putea imparatul doar s-o treaca cu vederea si s-o uite? Oare el n-a sesizat consecintele financiare? Nu poate fi asa de simplu. In momentul in care imparatul a iertat aceasta datorie, averea lui neta s-a diminuat cu miliardele acestea. Pe imparat l-a costat enorm de mult sa ierte datoria robului sau.
In acelasi fel, pe Dumnezeu l-a costat mult sa ne ierte. L-a costat viata Fiului Sau. Valoarea ei nu se poate socoti in bani, insa Dumnezeu a platit pretul intreg pentru a ne putea ierta fiecaruia datoria spirituala enorma pe care o aveam fata de El.
Mesajul ar trebui sa fie clar. Datoria morala a faptelor rele, a cuvintelor pacatoase a altora impotriva noastra este practic nimic comparata cu datoria noastra fata de Dumnezeu. Nu minimalizez seriozitatea ranilor si pagubelor pe care ti le-au facut altii.In pilda, datoria celui de-al doilea rob, adica echivalentul a zece-cincisprezece mii de dolari, nu era pretul unei cafele pe care o servesti in pauza de masa la serviciu, ci era o treime din venitul anual. Si poate ranile si paguba suferita de tine au fost mult mai mult decat o jignire ocazionala sau o barfa. Poate ca te-au afectat puternic. Insa in comparatie cu paguba adusa de noi prin pacat slavei lui Dumnezeu, este putin.
Baza in care trebuie, deci, sa ne iertam unii pe altii este imensitatea iertarii lui Dumnezeu fata de noi. Trebuie sa-i iertam pe altii fiindca si noua ni s-a iertat atat de mult. Pana nu recunoastem ca suntem noi insine datori cu zece mii de talanti, ne vom chinui sa iertam pe cei care ne-au gresit in chestiuni nesemnificative sau pe cei care ne sicaneaza in mod continuu.
Dar odata ce intelegem ca intr-adevar Ii suntem atat de datori lui Dumnezeu prin pacatul noastru continuu impotriva Sa, in momentul in care cineva ne face un rau vom putea spune, “Doamne, stii ce mare rau mi s-a facut, dar eu sunt dator de zece mii de talanti fata de Tine, o datorie imensa. Pacatul lui impotriva mea este un nimic in comparatie cu pacatul meu impotriva Ta, si pentru ca Tu m-ai iertat il iert si eu din toata inima pe cel ce mi-a facut raul.”
Nu vreau sa spun ca daca ne rugam astfel, chiar daca ne rugam cu sinceritate, mania noastra va disparea imediat. Carnea noastra, sau firea noastra, nu se da batuta atat de usor. Insa atitudinea exprimata intr-o astfel de rugaciune ne poate servi ca arma cu ajutorul careia sa ne facem mania sa moara.
Acum, cand ne apropiem de finalul acestui de-al doilea capitol despre manie, sunt sigur ca amandoua aceste capitole ridica anumite intrebari si obiectii. Unii cititori poate se gandesc ca am ignorat situatii dificile de felul parintilor sau sotilor abuzivi, sau unele rele prevalente in sistemul societatii de azi. Unii poate gandesc asa, el nu stie prin ce-am trecut eu. Daca ar sti, n-ar fi asa de increzut in raspunsurile pe care le da.
Vreau sa va spun ca nu este in scopul acestei carti sa discutam diferitele situatii care ne provoaca mania. Si eu nu incurajez in nici un fel crestinismul de tip “pres de sters picioarele,” adica sa-i lasam continuu pe altii sa ne calce si sa ne abuzeze. Exista momente in care trebuie sa tinem tare la ce este corect si drept. Nu trebuie insa sa pacatuim facand acest lucru. Si asta incerc eu sa explic.
Scopul meu in aceste doua capitole este sa fiu de folos in a ajuta sa intelegem ca cea mai mare parte a maniei noastre, daca nu chiar toata mania, este pacatoasa, chiar daca vine in urma actiunilor pacatoase ale altora.Subliniind pacatul nostru de a ne mania, nu vreau sa minimalizez pacatul celorlalti oameni. Insa avem o vorba veche care spune, “Doua rele nu fac una buna.” Pacatul celuilalt nu face ca mania noastra sa fie “corecta” sau justificata. Sau asa cum spune Iacov, “Mania omului nu lucreaza neprihanirea lui Dumnezeu” (1:20).
Mai mult, ma tem ca mare parte din mania noastra nu este rezultatul nedreptatilor si relelor care ni s-au facut, ci este manifestarea propriei noastre mandrii si a egoismului nostru. Am fost stanjeniti sau deranjati sau frustrati de actiunile (sau de lipsa de actiune) a altora, si ne-am maniat. In timp ce in jurul nostru exista multa nedreptate care merita un raspuns de manie justificata, nu trebuie sa folosim acest lucru ca scuza pentru a fugi de realitatea existentei unei manii pacatoase care apare atat de ades in inimile noastre si pe care o exprimam in cuvinte si actiuni.
Deci inca odata, va recomand cele trei principii sau practici atat de folositoare: o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu; o cautare serioasa a dragostei fratesti care acopera o sumedenie de pacate si nu tine o contabilitate a greselilor; si o intelegere umila a faptului ca, in comparatie cu pacatul fratelui meu impotriva mea, pacatul meu fata de Dumnezeu reprezinta o datorie infinit mai mare.
CAPITOLUL 16: Buruienile amaraciunii
[i][i][i] Unii cititori se intreaba poate de ce nu ma refer la fraza “radacina de amaraciune”din Evrei 12:51 ca o atentionare impotriva pacatului amaraciunii. Aceasta expresie este o aluzie la Deuteronomul 29:18 si la fraza “o radacina care sa aduca otrava si pelin,” care in acel pasaj vorbeste de razvratirea interioara, a inimii, impotriva lui Dumnezeu.In Evrei 12:51,scriitorul
foloseste acea expresie din Deuteronomul pentru a avertiza impotriva
apostaziei, nu impotriva amaraciunii provocate de resentimentul
continuu.
CITESTE TOATA CARTEA AICI
Posts
No comments:
Post a Comment