PACATE RESPECTABILE
CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM
de Jerry Bridges
TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009
Capitolul 16
Buruienile maniei
Pentru niste motive pe care le voi explica intr-un moment, trebuie sa privim din nou cu mai multa atentie la subiectul maniei si la urmarile ei, la progenitura ei nesupusa.
Avem tendinta sa ne gandim la manie in termenii unor episoade. Adica,
ne maniem, apoi trecem peste manie. Uneori ne cerem scuze persoanei
careia i-am gresit, alteori nu ne cerem scuze. Dar cumva celalalt, fie
ca-i cerem scuze sau nu, trece si el peste raspunsul sau defensiv, fie
el o replica exterioara de manie sau un resentiment interior, si viata
merge inainte ca de obicei.Relatia a ramas cu o cicatrice, dar nu s-a destramat. Nu este cel mai bun mod de a trai unii cu altii, dar este un mod tolerabil. Cam asa privesc cei mai multi credinciosi pacatul maniei. S-au obisnuit sa-l accepte ca parte a vietii.
Cu toate acestea, Biblia nu este atat de fericita cand vine vorba de pacatul maniei. Dimpotriva, ea ne spune sa-l dam la o parte (vezi Efeseni 4:31; Coloseni 3:8).
Daca vei privi in aceste texte, vei vedea ca in fiecare din ele mania
este asociata cu alte pacate urate de felul amaraciunii, strigarii,
vrajmasiei, clevetirii, rautatii si vorbelor rusinoase. Ea este inclusa
de asemenea intr-o lista similara a pacatelor condamnabile in 2 Corinteni 12:20. In mod clar, mania nu are o companie buna. Ea se asociaza deseori cu ceea ce noi consideram pacate grave, si de fapt duce la unele din acestea.
Dar ce e cu versetul din Scriptura care spune, “Maniati-va si nu pacatuiti. Sa n‑apuna soarele peste mania voastra, si sa nu dati prilej diavolului” (Efeseni 4:26)?Pavel
nici macar nu ne da permisiunea de a ne mania, cu atat mai putin nu ne
porunceste sa ne maniem, asa cum ar putea sugera modul de exprimare
imperativ. Mai degraba, Pavel considera de la sine inteles ca ne vom mania, si ne spune cum sa ne comportam intr-o astfel de situatie. Pe scurt, el spune, “Nu tineti mania. Treceti repede peste starea aceasta.” Acesta este motivul pentru care adauga la urma fraza clarificatoare, “Sa n‑apuna soarele peste mania voastra.”
Avem o expresie idiomatica, “Ucis din fasa.” Asta
ne spune Pavel sa facem. Ia atitudine in fata maniei repede, dar mai
presus de toate, nu te duce la culcare cat timp o mai ai in inima. In
cel mai bun caz, mania este doar un pacat (sigur, cu exceptia rara a
maniei sfinte autentice), insa in cel mai rau caz mania este un pacat
care duce la pacate si mai mari.
In
acest capitol vom privi la cateva consecinte pe termen lung ale maniei;
ceea ce eu numesc “buruienile maniei.” Am ales in mod intentionat
cuvantul buruieni, fiindca buruienile sunt intotdeauna un lucru de care
am vrea sa scapam. Insa buruienile maniei nu sunt ceva inofensiv;ele
sunt otravitoare. Ele pot otravi mintea noastra si a celor din jurul
nostru. Care sunt, deci, cateva dintre buruienile ortavitoare care rasar
din mania nerezolvata?
Resentimentul este mania cuibarita in suflet.
De cele mai multe ori este ceva neexprimat. El apare in inima celui
care a fost tratat cum nu trebuia, dar care nu este intr‑o pozitie in
care sa poata face ceva. Un anjagat se poate simti tratat cum nu se
cuvine de catre seful sau insa nu are indrazneala sa reactioneze in mod
deschis cu manie, asa ca acumuleaza mania in el sub forma de
resentiment. O sotie poate reactiona in mod similar fata de sotul ei
tiran.
Resentimentele sunt poate mai dificil de rezolvat decat mania exprimata
deschis datorita faptului ca deseori persoana continua sa-si
ingrijeasca ranile si sa-si aminteasca tratamentul rau primit.
Amaraciunea este resentimentul care s-a transformat intr-un sentiment de animozitate permanenta.In
timp ce resentimentele se pot risipi in timp, amaraciunea va continua
sa creasca si sa supureze, ducand la o si mai mare neplacere. Este
reactia pe termen lung la un rau real sau imaginar atunci cand nu se iau
masuri impotriva maniei initiale.
Un batran al bisericii a intervenit odata intr-o situatie referitoare la o tanara din biserica locala. Tatal
fetei a considerat ca el n-a procedat corect. In loc sa incerce sa
rezolve problema, el s-a maniat si a ajuns mai tarziu plin de
amaraciune. Pastorul spunea despre el ca este “ros de amaraciune.”Tatal i-a spus pastorului, “L-am iertat, dar nu mai vreau sa am nimic de a face cu el.”Era foarte evident ca nu l-a iertat. Iertarea adevarata duce la o relatie restaurata, nu la o animozitate continua. Acest om era consumat de amaraciunea lui, dar fiind plin de o neprihanire proprie nu putea sa vada realitatea. Tot ce putea vedea era greseala imaginara sau reala a batranului bisericii, de care se tot lega.
Dupa
cum ilustreaza aceasta intamplare, amaraciunea se strecoara ades si in
familia bisericii locale. O sora este tratata cum nu trebuie in ceva,
sau cel putin i se pare ca a fost tratata gresit. In loc sa rezolve
problema, ea lasa rana ei sa supureze si devine in timp plina de
amaraciune. Sau poate ca ea a incercat sa rezolve situatia insa cealalta
persoana nu a raspuns la incercarea ei. Poate ca s-a si dus la cineva
din echipa pastorala, care n-a prea luat-o in serios sau a incheiat
discutia spunand ca e mai mult o chestiune personala. Dar indiferent de raul care i s-a facut sau care i se pare ca i s-a facut, amaraciunea nu este niciodata o optiune biblica. Putem fi raniti, si sa ne dam seama ca am fost loviti, fara insa sa umplem de amaraciune.
Evident,
amaraciunea se poate instala in orice relatie interpersonala, dar de
prea multe ori ea intervine intre oameni care s-ar fi putut iubi unul pe
altul. M-am referit la biserica cu termenul de familie. Asta si suntem.
Suntem frati si surori in Cristos.
Insa amaraciunea poate interveni si in familiile oamenilor intre frati
si surori de corp. Un fiu sau o fiica poate avea sentimentul ca parintii
arata favoritism fata de unul din frati, si de fapt poate fi o
perceptie adevarata. Insa daca acest fiu sau fiica sunt crestini, el sau ea n-ar trebui sa hraneasca acest resentiment pana ajunge amaraciune. Uneori fratii in varsta se pot amari daca nu primesc cat considera ei ca ar fi corect din mostenirea familiei. Inca odata, pentru cel ce vrea sa-L urmeze pe Cristos, amaraciunea nu este niciodata o solutie.[i][i][i]
Vrajmasia
si dusmania sunt in mod esential sinonime si denota un nivel si mai
mare de rea-vointa sau de animozitate decat amaraciunea. In timp ce amaraciunea poate fi marcata pana la un punct de un comportament politicos, vrajmasia sau dusmania este de obicei exprimata in mod deschis.
Deseori ea se manifesta prin denigrare sau chiar prin cuvinte pline de
ura adresate direct celorlalti sau spuse despre ceilalti. Mai
mult, daca amaraciunea poate fi purtata si tinuta in inima cuiva,
vrajmasia sau dusmania isi raspandesc de obicei otrava in afara, spre
altii.
Ciuda
sau necazul (ca in expresia “a tine necaz pe cineva”) este pomenita de
cinci ori in Biblie (vezi Geneza 27:41; 50:15; Leviticul 19:18; Psalmul
55:3; Marcu 6:19). O, daca am putea sa intelegem adancimea
animozitatii si a relei vointe din cuvantul acesta, care in cateva
randuri este tradus chiar cu ura in loc de necaz. In toate cele cinci
aparitii in Scriptura cuvantul este asociat cu razbunarea asupra celui
pe care se tine necazul. De exemplu, Esau
il ura pe Iacov si planuia sa-l omoare (vezi Geneza 27:41). Fratii lui
Iosif se temeau ca Iosif ii va uri si le va rasplati dupa raul pe care i
l-au facut ei (vezi Geneza 50:15). In Noul Testament, Irodiada avea
necaz pe Ioan Botezatorul si-i dorea moartea (vezi Marcu 6:19).
Astazi
probabil nu vom asocia tinerea necazului pe cineva cu planurile de a-l
omori. Insa de multe ori oamenii vor planui, macar in mintea lor, moduri
de a se razbuna pe cel pe care au ciuda. De obicei nu au indrazneala sa
duca la indeplinire aceste planuri, dar au o placere perversa in a le
intocmi si de a medita la ele in mintea lor. Lucrul acesta poate fi
adevarat si intre crestini. Aceasta este motivatia pentru care Pavel a gasit nimerit sa scrie indemnul din Romani 12:19-21:
Preaiubitilor,
nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu;
caci este scris: “Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati”, zice Domnul.
Dimpotriva: daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i
este sete, da-i sa bea; caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni
aprinsi pe capul lui.” Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.
Cuvantul
lupte sau certuri descrie conflicte sau dezordini intre partide, de
obicei intre grupe oponente, distincte de neintelegerile intre persoane.
De aceea se vorbeste despre “lupte intre frati,” despre “clanuri” sau “familioane.”Intotdeauna aceste lupte sunt urate si trec dincolo de limitele pacatelor “respectabile,” si evident ca nu pot fi subtile. Insa
le discutam aici pentru ca ele se intampla deseori intre crestinii care
au o neprihanire “a lor insisi,” care nu recunosc niciodata ca
atitudinile lor sau vorbele lor pe ton ridicat au contribuit la luptele
iscate. In mintea lor, intotdeauna partea opusa este vinovata si ea a
cauzat cearta.
Descrierea facuta mai sus acestor “buruieni ale maniei”
nu se vrea a fi un dictionar de termeni, nici n-am dorit prin ea sa fac
o distinctie clara intre diferiti termeni. Aici nu terminologia este
importanta. Ce
am dorit sa vedem este ca mania neparasita repede nu doar ca este
pacat, ci constituie un pericol spiritual. Si daca vei trece inca odata
cu privirea peste aceste “buruieni,” vei observa ca exista un fel de escaladare a sentimentelor de rea-vointa si disensiune. Mania
nu este ceva static. Daca nu scapam de ea, va creste si va ajunge
amaraciune, dusmanie, si ciuda razbunatoare. Nu e de mirare ca Pavel
spune, “Sa n-apuna soarele peste mania voastra.”
Deci,
cum sa rezolvam problema maniei astfel incat sa nu inceapa sa rasara
aceste buruieni otravitoare? Cum o putem starpi din fasa astfel incat sa
n‑apuna soarele peste ea? Dati-mi voie sa prezint cateva recomandari de
baza.
Mai intai, trebuie sa privim intotdeauna la suveranitatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu-i determina, nu-i pune pe oameni sa greseasca fata de noi,
insa El permite acest lucru, si-l permite intotdeauna cu un scop—de cele
mai multe ori pentru cresterea noastra in asemanarea cu Cristos.Cand
fratii au pacatuit grav impotriva lui Iosif si l-au vandut ca rob, el
n-a lasat amaraciunea sa-l stapaneasca. Dimpotriva, a fost in stare sa
le spuna, “Nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:8).E
drept, a rostit aceste vorbe dupa ce a fost ridicat in pozitia de al
doilea om ca putere in Egipt, insa ele au fost adevarate din ziua in
care a fost vandut in robie. Si in tot timpul in care a slujit ca rob in
casa lui Potifar si in anii urmatori ca prizonier pentru un rau pe care
nu l-a infaptuit, istoria biblica nu ne lasa sa banuim ca ar fi fost
stapanit vreodata de amaraciune. Dimpotriva, ni se spune ca si-a facut
lucrul cu constiinciozitate (in mod sigur, o atitudine diferita de a
unuia cuprins de amaraciune) si a fost atat de apreciat de Potifar si de
paznicul inchisorii incat amandoi i-au incredintat responsabilitati
majore.
Am
descoperit ca o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu este cea
dintai aparare pe care o am impotriva ispitei de a lasa mania sa mi se
strecoare in minte si in sentimente. Daca vreau sa lupt in mod hotarat
impotriva acestei ispite, imi voi reaminti constant ca actiunile altuia
(sau altora) care mi-au declansat intaiul raspuns de manie sunt sub
controlul suveran al lui Dumnezeu. Chiar
daca actiunile pot fi pacatoase in ele insele, Dumnezeu le va folosi
pentru binele meu. Dupa cum a spus Iosif fratilor sai,“Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau: dar Dumnezeu a schimbat raul in bine” (Geneza 50:20).
Dupa
cum am observat, acest “bine” poate fi oportunitatea de a deveni mai
asemenea lui Cristos. Insa Dumnezeu poate avea in vedere si alte
scopuri, poate pentru a ne pregati intr-un fel sau altul pentru o mai
mare capacitate de slujire. Sau poate ca nu vom afla niciodata ce bine a
scos Dumnezeu dintr-o anumita situatie in legatura cu care suntem
ispititi sa ne maniem. Insa
este de ajuns daca stim ca, oricat de dificila ar fi situatia, si
oricat de mare ar fi ispita de a ne mania, Dumnezeu are in vedere un
“bine.” Meditarea activa la acest adevar al suveranitatii lui Dumnezeu
este primul pas in risipirea maniei.
In al doilea rand, ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa crestem in dragoste.In
1 Petru, epistola care indeamna pe credinciosi sa urmareasca sfintenia
chiar in vremuri grele, Petru subliniaza in mod repetat importanta
dragostei fratesti—adica a dragostei fata de ceilalti credinciosi. De
exemplu, el scrie,“Mai
presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii pentru altii, caci
dragostea acopera o sumedenie de pacate” (1 Petru 4:8).
Cuvintele
lui Petru vor sa ne spuna ca dragostea ne face sa trecem cu vederea
multe actiuni pacatoase ale celorlalti. Daca cineva te jigneste sau te
pune intr-o situatie jenanta sau iti face neplaceri, dragostea te va
face in stare sa treci lucrul respectiv cu vederea. Aminteste-ti, noi
putem alege cum sa reactionam la un rau real sau imaginat al altora.
Fraza pe care am folosit-o deja de vreo doua ori in acest capitol, “ucis in fasa,” se aplica aici in mod deosebit. In
timp ce dragostea s-ar putea sa nu “acopere” anumite pacate mari
impotriva noastra, ea va acoperi cu siguranta multe din pacatele
obisnuite.
Cand
barbatul cel puternic soseste acasa si gaseste dezordine si mancarea
inca nepregatita, el poate lasa dragostea sa acopere aceasta situatie.
De fapt, daca urmeaza calea dragostei, nu doar ca va trece cu vederea
lucrul care-l ispiteste sa‑si piarda cumpatul, dar isi va sufleca si
manecile apucandu-se sa ajute. Va
urma exemplul Domnului Isus, care deplin constient de Dumnezeirea Sa a
facut slujba atat de obisnuita la evrei de spalare a picioarelor
ucenicilor (vezi Ioan 13:2-15).
Noi
trebuie sa ne iubim unii pe altii cu toata convingerea; adica, trebuie
sa urmarim cu seriozitate dragostea. Dragostea care trece cu vederea
ofensele nu vine pur si simplu asa, din senin. Ea vine daca o urmarim, in dependenta de Duhul Sfant.
Apostolul Pavel reia cuvintele lui Petru cand scrie, “[Dragostea]… nu se manie usor” (1 Corinteni 13:5, NIV). Aceasta
este o afirmatie la care toti ar trebui sa meditam. Tu te manii usor?
Este posibil ca o usoara nota de sarcasm dintr-o remarca a altuia sa-ti
strice ziua, sau esti in stare, din dragoste pentru cel care a facut
remarca, s-o lasi deoparte si s-o “acoperi”? Probabil ca nu exista nimic mai coroziv in relatiile interpersonale decat o limba nestapanita (vezi Iacov 3:5-10).
In capitolul 19 al cartii noastre, ne vom ocupa de acest subiect din
perspectiva vorbitorului, insa acum ne vom concentra asupra raspunsului
nostru la cuvintele altora.
Suntem familiari cu vechea zicere, “Betele si pietrele pot sa-mi rupa oasele, nu-mi fac rau cuvintele.”
Dar toti stim ca nu este adevarata. Cuvintele pacatoase ranesc, in
special daca vin de la cineva apropiat, insa noi putem alege daca le
lasam sau nu sa ne faca maniosi. Putem absorbi durerea ca atare fara sa
ne maniem pe cel care a rostit cuvintele rele. Insa pentru aceasta
trebuie sa iubim persoana respectiva atat de mult incat sa nu ne lasam
cuprinsi usor de manie.
Pavel ne spune de asemenea, “[Dragostea]…
nu tine evidenta relelor” (1 Corinteni 13:5, NIV) sau “nu se gandeste
la rau” [in traducerea romana Cornilescu, n.tr].Ai obiceiul sa-ti stochezi in minte tot raul ce ti s-a facut? Aceasta este calea sigura spre amaraciune. Expresia, “Te iert, dar nu te uit,” n-ar trebui sa fie adevarata. Daca
stai mereu si analizezi in tine relele care ti s-au facut cu luni sau
cu ani inainte, inseamna ca nu le-ai iertat. Tu iti alimentezi pur si
simplu amaraciunea. A nu mai tine evidenta relelor inseamna a inceta sa
le mai aducem la suprafata, nici in mintea noastra nici in fata altora.
Nu inseamna ca amintirea ranii ni s-a sters din minte. Nu putem face
asta, insa n-o mai aducem in mod activ in memorie pentru a ne hrani
mintea cu ea. Si mai inseamna ca daca ne revine in minte in mod
involuntar, o dam imediat la o parte. Nu-i dam sansa sa prinda radacini in constientul nostru.
A treia directie este sa invatam sa iertam asa cum ne-a iertat Cristos pe noi.Textul din Scriptura care ma ajuta cel mai bine in domeniul iertarii este pilda slujitorului nemilostiv (vezi Matei 18:21-35). Ne este foarte cunoscuta ocazia care a prilejuit rostirea pildei, si anume intrebarea lui Petru adresata Domnului Isus, “Doamne de cate ori sa iert pe fratele Meu cand va pacatui impotriva mea? Pana la sapte ori?” (versetul 21),
adica de cate ori ne greseste, oridecate ori s-ar intampla acest lucru?
In aceasta situatie Domnul Isus spune pilda robului nemilostiv. Totusi,
pilda nu vorbeste direct despre un numar de ori in care trebuie sa
iertam, ci despre baza iertarii altora.
Pilda
ne spune despre un rob al unui imparat, care-i datora stapanului sau
zece mii de talanti. Un talant era echivalentul a sase mii de dinari.
Fara sa facem matematica, robul datora echivalentul a vreo 200 de mii de
ani de munca, in cazul unui salariu obisnuit. Asta ar insemna cam sase
pana la opt miliarde de dolari in zilele noastre. Uneori Domnul Isus a
folosit hiperbola pentru a transmite un adevar, si aceasta este una din
ocazii. Robul
n-ar fi avut cum sa acumuleze o asa datorie uriasa, dar vom vedea
imediat de ce Domnul foloseste in pilda o suma asa de imensa.
Robul
i-a cerut imparatului sa aiba rabdare si sa-i dea timp sa-si plateasca
datoria. Era pur si simplu un idealist. De fapt nu exista posibilitatea
sa dea inapoi ce datoreaza. Imparatului i s-a facut mila de el si i-a
iertat datoria.
Apoi
acest rob a plecat din prezenta imparatului si l-a intalnit pe un
coleg, rob impreuna cu el, care-i datora o suta de dinari—adica
aproximativ o treime din salariul pe un an, sa zicem vreo cincisprezece
mii de dolari de astazi. Si acest al doilea l-a rugat sa aiba rabdare,
insa robul care tocmai fusese iertat de sase miliarde n-a vrut, si l-a
aruncat in temnita.
Mesajul
pildei se concentreaza asupra diferentei dintre sumele datorate de cei
doi: peste sase miliarde si pana in cincisprezece mii. O suma intre zece
si cincisprezece mii de dolari nu este o suma deloc nesemnificativa
chiar in ziua de azi. Insa pentru ucenicii care au auzit pilda direct
din gura lui Isus, poate mai semnificativa era idea de o treime din
salariul anual.
Acum, suma de bani reprezinta datoria noastra morala si spirituala fata de Dumnezeu.
Chiar daca in lumea cu stapani si sclavi a acelor zile sase miliarde
era o hiperbola, in relatia noastra cu Dumnezeu este o reprezentare
corecta a datoriei noastre fata de El. Indiferent cat de moral si spiritual am fi trait, datoria pacatului nostru este enorma. Rusinea
pe care a adus-o pacatul nostru slavei lui Dumnezeu nu este determinata
de gravitatea pacatului nostru, ci de valoarea slavei Sale.
Daca
eu vars o cutie de vopsea neagra, imposibil de curatat, pe o carpeta pe
care tu ai cumparat-o la pret redus, este neplacut. Insa daca vars
aceeasi vopsea pe covorul tau persan cel mai scump, este intr-adevar
grav. De ce? Fapta mea este aceeasi si vopseaua este aceeasi, insa
valoarea celor doua covoare este complet diferita. Stricaciunea nu se socoteste in functie de marimea petei, ci in functie de valoarea obiectului patat.
Asa ar trebui sa gandim in legatura cu pacatul nostru impotriva lui Dumnezeu. Orice pacat al nostru, oricat de minuscul ne-ar parea, este un atac la gloria Lui nemarginita.
Si valoarea unui covor scump, chiar daca ar fi de milioane de dolari,
este o nimica toata comparata cu valoarea gloriei lui Dumnezeu. Deci noi
toti suntem reprezentati de cel dintai rob care avea datoria de zece
mii de talanti. Datoria noastra este imposibil de platit. Sa ne
intoarcem din nou la pilda. Ce s-a intamplat cu datoria de miliarde
datorata de rob? Putea imparatul doar s-o treaca cu vederea si s-o uite?
Oare el n-a sesizat consecintele financiare? Nu poate fi asa de simplu.
In momentul in care imparatul a iertat aceasta datorie, averea lui neta
s-a diminuat cu miliardele acestea. Pe imparat l-a costat enorm de mult
sa ierte datoria robului sau.
In
acelasi fel, pe Dumnezeu l-a costat mult sa ne ierte. L-a costat viata
Fiului Sau. Valoarea ei nu se poate socoti in bani, insa Dumnezeu a
platit pretul intreg pentru a ne putea ierta fiecaruia datoria
spirituala enorma pe care o aveam fata de El.
Mesajul ar trebui sa fie clar. Datoria
morala a faptelor rele, a cuvintelor pacatoase a altora impotriva
noastra este practic nimic comparata cu datoria noastra fata de
Dumnezeu. Nu minimalizez seriozitatea ranilor si pagubelor pe care ti le-au facut altii.In
pilda, datoria celui de-al doilea rob, adica echivalentul a
zece-cincisprezece mii de dolari, nu era pretul unei cafele pe care o
servesti in pauza de masa la serviciu, ci era o treime din venitul
anual. Si
poate ranile si paguba suferita de tine au fost mult mai mult decat o
jignire ocazionala sau o barfa. Poate ca te-au afectat puternic. Insa in
comparatie cu paguba adusa de noi prin pacat slavei lui Dumnezeu, este
putin.
Baza in care trebuie, deci, sa ne iertam unii pe altii este imensitatea iertarii lui Dumnezeu fata de noi.
Trebuie sa-i iertam pe altii fiindca si noua ni s-a iertat atat de
mult. Pana nu recunoastem ca suntem noi insine datori cu zece mii de
talanti, ne vom chinui sa iertam pe cei care ne-au gresit in chestiuni
nesemnificative sau pe cei care ne sicaneaza in mod continuu.
Dar
odata ce intelegem ca intr-adevar Ii suntem atat de datori lui Dumnezeu
prin pacatul noastru continuu impotriva Sa, in momentul in care cineva
ne face un rau vom putea spune, “Doamne,
stii ce mare rau mi s-a facut, dar eu sunt dator de zece mii de talanti
fata de Tine, o datorie imensa. Pacatul lui impotriva mea este un nimic
in comparatie cu pacatul meu impotriva Ta, si pentru ca Tu m-ai iertat
il iert si eu din toata inima pe cel ce mi-a facut raul.”
Nu vreau sa spun ca daca ne rugam astfel, chiar daca ne rugam cu sinceritate, mania noastra va disparea imediat. Carnea
noastra, sau firea noastra, nu se da batuta atat de usor. Insa
atitudinea exprimata intr-o astfel de rugaciune ne poate servi ca arma
cu ajutorul careia sa ne facem mania sa moara.
Acum,
cand ne apropiem de finalul acestui de-al doilea capitol despre manie,
sunt sigur ca amandoua aceste capitole ridica anumite intrebari si
obiectii. Unii cititori poate se gandesc ca am ignorat situatii dificile
de felul parintilor sau sotilor abuzivi, sau unele rele prevalente in
sistemul societatii de azi. Unii poate gandesc asa, el nu stie prin
ce-am trecut eu. Daca ar sti, n-ar fi asa de increzut in raspunsurile pe
care le da.
Vreau sa va spun ca nu este in scopul acestei carti sa discutam diferitele situatii care ne provoaca mania.
Si eu nu incurajez in nici un fel crestinismul de tip “pres de sters
picioarele,” adica sa-i lasam continuu pe altii sa ne calce si sa ne
abuzeze. Exista momente in care trebuie sa tinem tare la ce este corect
si drept. Nu trebuie insa sa pacatuim facand acest lucru. Si asta incerc
eu sa explic.
Scopul
meu in aceste doua capitole este sa fiu de folos in a ajuta sa
intelegem ca cea mai mare parte a maniei noastre, daca nu chiar toata
mania, este pacatoasa, chiar daca vine in urma actiunilor pacatoase ale
altora.Subliniind
pacatul nostru de a ne mania, nu vreau sa minimalizez pacatul
celorlalti oameni. Insa avem o vorba veche care spune, “Doua rele nu fac
una buna.” Pacatul celuilalt nu face ca mania noastra sa fie “corecta”
sau justificata. Sau asa cum spune Iacov, “Mania omului nu lucreaza
neprihanirea lui Dumnezeu” (1:20).
Mai
mult, ma tem ca mare parte din mania noastra nu este rezultatul
nedreptatilor si relelor care ni s-au facut, ci este manifestarea
propriei noastre mandrii si a egoismului nostru. Am
fost stanjeniti sau deranjati sau frustrati de actiunile (sau de lipsa
de actiune) a altora, si ne-am maniat. In timp ce in jurul nostru exista
multa nedreptate care merita un raspuns de manie justificata, nu
trebuie sa folosim acest lucru ca scuza pentru a fugi de realitatea
existentei unei manii pacatoase care apare atat de ades in inimile
noastre si pe care o exprimam in cuvinte si actiuni.
Deci inca odata, va recomand cele trei principii sau practici atat de folositoare:
o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu; o cautare serioasa a
dragostei fratesti care acopera o sumedenie de pacate si nu tine o
contabilitate a greselilor; si o intelegere umila a faptului ca, in
comparatie cu pacatul fratelui meu impotriva mea, pacatul meu fata de
Dumnezeu reprezinta o datorie infinit mai mare.
CAPITOLUL 16: Buruienile amaraciunii
[i][i][i] Unii cititori se intreaba poate de ce nu ma refer la fraza “radacina de amaraciune”din Evrei 12:51 ca o atentionare impotriva pacatului amaraciunii. Aceasta expresie este o aluzie la Deuteronomul 29:18 si la fraza “o radacina care sa aduca otrava si pelin,” care in acel pasaj vorbeste de razvratirea interioara, a inimii, impotriva lui Dumnezeu.In Evrei 12:51,scriitorul
foloseste acea expresie din Deuteronomul pentru a avertiza impotriva
apostaziei, nu impotriva amaraciunii provocate de resentimentul
continuu.
Posts
