Saturday, September 24, 2011

CARTE-DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(2) S.D.GORDON

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(2)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI

Vizitatorul nocturn

După turneul acesta am fost mult interesat în a descoperi în Evanghelia după Ioan câteva ilustraţii: oameni care au putere în viaţa lor pentru Isus Cristos şi oameni care nu au această putere. Daţi‑mi voie să vă vorbesc despre câţiva dintre aceştia. Primul este schiţat pe scurt în capitolul 3, cu completări în capitolul 7 şi 19.

Există o mică propoziţie descriptivă folosită de fiecare dată: „Omul care a venit la Isus noaptea.” Acesta pare a fi în mintea lui Ioan cel mai pitoresc şi mai sigur mijloc de identificare al acestui om. Un val serios de critici se ridicaseră deja – în special între clasele de sus – împotriva faptelor şi cuvintelor lui Isus. Omul acesta – Nicodim – a fost cu siguranţă adânc impresionat de tânărul predicator din Galilea. El dorea să afle mai multe despre Isus. Însă se temea să se expună criticilor acestor oameni cu influnenţă din pricina prieteniei cu acest tânăr radical – cum era privit Isus de către ei. Astfel Nicodim aşteaptă într‑o zi până când umbrele prietenoase ale serii coboară să‑i ascundă identitatea, şi alunecând tăcut pe străzi, lipindu‑se strâns pe lângă case pentru a nu fii recunoscut, ajunge la strada unde Îşi avea Isus locuinţa temporară. Bate timid. „Aici s‑a oprit predicatorul venit de pe drumul de miază-noapte?” – „Da” – "Pot să‑L întâlnesc?” Păşeşte înlăuntru şi petrece seara într-o conversaţie plină de căldură. Cred că sunteţi cu toţii de acord că Nicodim a crezut în Isus după interviul din noaptea aceea, deşi n‑a putut să înţeleagă tot ce‑i spunea Domnul. Fiindcă după cruda răstignire, el este acela care a adus la locul mormântului miresme alese, care valorau fără îndoială o sumă mare de bani, pentru îmbălsămarea prietenului său. Ah, el Îl iubea pe Isus. Nimeni nu se poate îndoi de lucrul acesta.

Dar întoarceţi acum la capitolul 7 din Ioan. Tocmai se ţine o şedinţă specială a Sinedriului evreiesc în Ierusalim, cu scopul expres de a‑L reduce la tăcere pe Isus, de a găsi o modalitate să scape de El. Nicodim e membru al Sinedriului şi e prezent. Iată‑l stând între alţii, ascultând cum se discută despre prietenul său, Isus, şi cum e plănuită îndepărtarea Lui – chiar cu forţa dacă este nevoie. Ce face el? Ce aţi aştepta de la un prieten al lui Isus în asemenea împrejurări? Mă întreb, ce am fi făcut noi în cazul acesta? Oare spune el modest, dar pe faţă: „Eu am petrecut o noapte întreagă cu omul acesta întrebându‑L, discutând, ascultându‑L, şi sunt sigur că El este Mesia cel promis nouă; sunt hotărât să‑L accept ca atare.” A vorbit el aşa? Ar fi spus adevărul, însă o astfel de declaraţie ar fi ridicat desigur o furtună de critici, şi lui Nicodim îi e teamă de lucrul acesta. Totuşi el simte că trebuie să spună ceva. Astfel, ca un avocat, el pune problema abstract: „Hm, condamnă legea pe cineva fără să‑l asculte?” Sună frumos, deşi apare mai degrabă ca o vorbă firavă în faţa opoziţiei lor hotărâte. Lângă Nicodim stă un fariseu solid, care se întoarce brusc şi privindu‑l furios îi spune în batjocură: „Cine eşti tu? Nu cumva eşti şi tu din Galilea? Caută şi vezi. Niciun profet n‑a ieşit din Galilea.” În vocea lui se simte cel mai mare dispreţ, mai ales atunci când pronunţă cuvântul Galilea, şi inima lui Nicodim se face cât un purice şi nu mai are nimic de spus, deşi toate faptele erau de partea lui şi puteau fi uşor susţinute. El îl iubea fără îndoială pe Isus, însă nu avea nicio putere să-L susţină în mijlocul oamenilor din cauza timidităţii, sau, să întrebuinţez un alt cuvânt mai simplu, deşi mai utât: din cauza laşităţii? Nu e un cuvânt făcut pentru oameni, dar nu se potriveşte oare în cazul de faţă? El se temea aşa de mult ce vor gândi şi ce vor zice ceilalţi. Eşti tu un creştin de felul acesta? Crezi în Isus, eşti mântuit de El, Îl iubeşti, însă te temi să vorbeşti despre El în mod simplu, dar cu tact, atunci când se iveşte ocazia. Un creştin, însă fără putere reală pentru El în societate, din cauza laşităţii.

Îmi este greu să mi‑l imaginez pe Nicodim plimbându‑se pe străzile Ierusalimului umăr la umăr cu un alt fariseu din Sinedriu şi spunându‑i acestuia cu o voce înceată, dar hotărâtă: „Ai discutat vreodată cu tânărul acesta, cu Isus?” ‑ „Nu, într‑adevăr nu am discutat” ‑ "Ei, află că eu am petrecut o seară întreagă cu El, la El acasă, şi am avut o lungă şi detaliată discuţie cu El. Sunt convins că El este mult aşteptatul nostru Conducător. Eu m‑am hotărât să trec de partea Lui; n‑ai vrea să faci şi tu cunoştinţă personală cu El? E un Om minunat...” Vă spun, mi‑e greu să mi-l imaginez pe omul acesta mai deschis, lucrând astfel pentru Isus. Ar fi fost potrivit – cel mai potrivit – pentru el şi pentru noi. Şi ce schimbare ar fi putut face o astfel de lucrare în viaţa multora! Fără putere pentru Isus din cauza timidităţii. Eşti şi tu în felul acesta?

Poate că unii însă au altă părere despre Nicodim. Probabil vă gândiţi la celălalt membru al Sinedriului – la Iosif din Arimateea – care era de asemeni un ucenic al lui Isus şi care probabil a fost influenţat de Nicodim. Să presupunem, în favoarea lui Nicodim, că aşa stau lucrurile, apoi să observăm scurta descriere a acestui Iosif, în Evanghelia după Ioan.

„Un ucenic, dar pe ascuns de frica Iudeilor.”

Dacă am admite că influenţa lui Nicodim a fost aceea care l‑a făcut pe Iosif să‑l urmeze pe Isus, am constata că el nu l‑a putut aduce mai aproape decât era el însuşi. Nu‑l putea conduce nici mai sus, nici mai aproape de atâta.

Ioan, în Evanghelia lui, lasă să se vadă clar că Isus a avut mult de suferit de pe urma acestor ucenici în secret, timizi, laşi, a căror frică de oameni îi strângea ca într‑o menghină. De cinci ori îi aminteşte Ioan în mod special pe oamenii aceştia care au crezut în Isus, dar s‑au temut în mod laş să intre în rândurile celorlalţi şi să‑L urmeze (Ioan 3:1; 7:50; 12:42 cu 9:22; 19:38-39). El spune chiar că unii dintre conducători – însăşi clasa care a complotat şi a hotărât moartea Lui – au crezut în Isus, dar că frica de alţii le‑a închis gura şi i‑a aruncat în umbră, când ei L‑ar fi putut ajuta mai mult decât oricine. Se pare că oamenii aceştia au lăsat după ei numeroşi urmaşi, dintre care mulţi trăiesc printre noi până azi.

Legaţi strâns

Întoarceţi acum la capitolul 11 şi veţi găsi un alt tablou sugestiv al acestui fel de creştini, fără putere, laşi, de data aceasta din alte motive.

Scena se petrece la marginea satului Betania. În mormântul săpat în piatră zace un mort de mai multe zile. În faţa mormântului stă Isus. Cu El sunt ucenicii, Marta şi Maria, mai mulţi consăteni şi un grup din Ierusalim. Învăţătorul vorbeşte. Vocea Lui răsună clară şi poruncitoare: „Lazăre, vino afară!” – adresându-i‑se mortului – şi povestirea simplă continuă: „şi mortul...” – între cuvântul acesta şi cel următor intervine viaţa – „a ieşit afară cu mâinile şi cu picioarele legate cu făşii de pânză şi cu faţa înfăşurată într‑un ştergar.” Vreţi să‑l priviţi puţin pe Lazăr în mormânt când păşeşte afară din groapă? Vă închipuiţi că ochii lui sunt trişti, ori faţa suptă şi palidă? Eu nu mi‑l închipui în felul acesta. Când Isus, Domnul vieţii, dăruieşte viaţă, fie ea fizică sau spirituală, El dă viaţă abundentă. Faţa poate să fi fost puţin suptă. N‑a avut hrană cel puţin patru zile. Însă în ochi îi ardea iarăşi flacăra sănătăţii şi obrajii i se îmbujoraseră de sânge sănătos şi bun. El are viaţă. Dar priviţi‑l mai de aproape: e legat de mâini şi de picioare, şi legat peste faţă. Nu poate nici umbla, nici lucra, nici vorbi.

Am întâlnit credincioşi care m‑au făcut să‑mi amintesc de scena aceasta. Ei sunt credincioşi, Învăţătorul i‑a chemat la viaţă şi ei au răspuns chemării Lui. Dar ei sunt legaţi aşa de strâns cu hainele mormântului vieţii vechi, încât nu au nici o putere de acţiune liberă, în viaţa şi în slujba lor de slujire. Permiteţi-mi să vă întreb foarte delicat, dar foarte deschis, Sunteţi voi în felul acesta? Este acesta motivul pentru care aveţi aşa de puţină putere cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Poate că unii mă vor întreba: Ce vrei să zici prin aceasta? Vreau să zic: Poate ai un obicei al tău personal, sau probabil un obicei de societate pe care îl practici, sau poate o metodă în afaceri, sau posibil o veche prietenie, pe care le‑ai cărat cu tine din vechea în noua ta viaţă, şi care împiedică aşa de mult viaţa ta creştinească. Poate fi ceva ce intră sau ceva ce iese din gura ta – lucruri care împiedică buzele tale să vorbească despre Mântuitorul. Dacă eşti lipsit de libertate şi putere pentru Cristos, poţi fi sigur că e ceva care îţi veştejeşte viaţa şi care îţi micşorează puterea. E posibil ca practic în viaţa ta zilnică să nu exerciţi pentru Dumnezeu mai multă putere decât un mort; eşti creştin, e adevărat, dar fără putere din cauza unui compromis cu ceva problematic, sau cu ceva de‑a dreptul rău. Aşa stau lucrurile cu tine? Nu pot să spun, pentru că nu te cunosc. Dar tu ştii. Lumea flămândă şi critică o ştie, subtilul înşelător Satana o ştie, Domnul Isus o ştie. Te descrie şi pe tine tabloul acesta? Ai putea s‑o ştii cu siguranţă în decurs de 24 de ore, dacă doreşti şi dacă vrei. Fie ca în aceste clipe să întoarcem reflectorul Duhului înspre sufletul nostru...