CARTE-DISCUTII INTIME DESPRE(1) PUTERE-S.D.GORDON

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(1)
CARTEA INTREAGA AICI

S.D.GORDON

O PARERE PERSONALA

N‑am avut niciodată plăcerea să‑l întâlnesc pe S. D. Gordon, dar îl cunosc din unele urme pe care le‑a lăsat asupra universităţilor, oraşelor şi satelor pe care le‑a vizitat, curând după ce a ţinut acolo discuţiile care compun cartea aceasta. La început un predicator profesor eminent mi‑a vorbit o oră despre schimbarea care s‑a produs în viaţa lui de când le‑a auzit într‑o conferinţă biblică de vară; mai târziu am auzit profesori univer­sitari vorbind despre impresia profundă pe care au făcut‑o aceste discuţii despre putere în viaţa studenţilor. Un profesor mi‑a spus că prima discuţie, deşi predată într‑un limbaj simplu, a fost ca un reflector nemilos care a scos la iveală plăgile păcatului din viaţa profesorului, până când un strigăt pentru uşurare către Dumnezeu i-a adus iertare şi pace. L‑am rugat pe un tânăr student al Universităţii să‑mi vândă un manuscris al discuţiilor intime despre putere. L‑am purtat cu mine în jurul lumii şi l‑am împrumutat la tot felul de oameni şi singurul verdict a fost: „O carte remarcabilă şi atât de diferită de oricare alta!”

Am arătat‑o dr. Torrey pe bordul unei corăbii şi n‑am mai putut s‑o primesc înapoi de la el până când n‑a terminat‑o, atât el cât şi soţia sa. El a scris imediat în America şi l‑a angajat pe dl. Gordon pentru a preda cursuri la Institutul Biblic Moody din Chicago.

Dacă umila mea părere e vrednică de luat în seamă, eu sfătuiesc ca creştinii de pretutindeni să o citească şi să o recomande şi altora să facă acelaş lucru.

Charles M. Alexander

CONDUCTE ÎNFUNDATE

O distincţie ciudată

Acum câţiva ani mă aflam într‑un scurt turneu în Colegiile din Missouri. Îmi amintesc de o dimineaţă în care am ieşit de la hotel să iau dejunul cu câţiva băieţi şi de întoarcerea înapoi la hotel alături de unul pe care tocmai atunci îl cunoscusem. Cum mergeam pe drum discutând una şi alta, l‑am întrebat dintr‑o dată cu o voce liniştită: „Eşti tu creştin sau nu?” El s‑a întors, m‑a privit cu o expresie stranie şi mi‑a răspuns: „Vedeţi, eu sunt un membru al bisericii, însă nu cred că sunt ceea ce ar trebui să fiu, adică un adevărat creştin.” M‑am uitat ţintă la el. Atunci în mod deschis mi‑a dat o mică explicaţie. N‑a spus multe cuvinte şi nici nu avea nevoie – poţi vedea un câmp întins printr‑o mică crăpătură a zidului – şi eu am văzut destul ca să‑mi dau seama că el avea dreptate în părerea despre sine însuşi. Am mai vorbit puţin şi ne‑am despărţit, dar cuvintele lui m‑au pus pe gânduri.

O săptămână mai târziu în alt loc, un alt oraş, după ce am vorbit studentelor dintr‑un seminar de fete, stând de vorbă cu una dintre profesoare am întrebat‑o: „Sunt toate fetele de aici creştine?” Aceeaşi privire stranie stăruia în ochii ei pe când îmi dădea răspunsul: „Cred că sunt toate membre ale bisericii, însă nu cred că sunt toate creştine cu o putere reală în viaţa lor personală.” Era aceeaşi distincţie ciudată.

Câteva săptămâni mai târziu vizitam Facultatea de Medicină din Missouri. Îmi amintesc clar că stăteam într‑o dimineaţă într‑o cameră dezordonată – cu aşchii pe jos şi scânduri nearanjate – institutul fiind tocmai în curs de mutare în clădirea nouă şi nefiind încă pe de‑a dreptul aranjat. Discutam cu un profesor, pare‑mi-se cu decanul, şi‑l întrebam câte camere are institutul, când va fi gata şi altele – deci nu era altceva decât o discuţie de afaceri – când el s‑a întors spre mine, m‑a privit drept în faţă şi mi‑a spus într‑un mod foarte sincer: „Eu sunt membru al bisericii; mi se pare că sunt diacon în biserica noastră...” Şi-a trecut atunci mâna prin păr, ca şi când ar fi vrut să‑şi aducă mai bine aminte... „dar nu sunt ceea ce ar trebui să fie un adevărat creştin, domnule.”

Zâmbetul care era gata să‑mi înflorească pe buze la ciudata sinceritate a vorbelor lui fu alungat imediat de patosul ce se simţea atât în vocea cât şi pe faţa lui şi care trăda o inimă atât de flămândă şi de nesatisfăcută.

Probabil cam la o lună mai târziu, într‑unul din oraşele miniere a Centurii de Zinc din Sud-Vestul oraşului Missouri, trebuia să vorbesc la o întrunire. Erau adunaţi în jur de 500‑600 de oameni într‑o biserică metodistă. Nu-i cunoşteam. Nu ştiam ce ar fi mai bine să le vorbesc. Mie nu‑mi place să aprind focul spre oameni absenţi. De aceea m‑am coborât până la primul şir de scaune unde stăteau mai mulţi predicatori şi l‑am rugat pe unul dintre ei să‑şi rotească privirile peste public şi să‑mi spună, în măsura în care cunoaşte el oamenii, cu ce fel de ascultători aveam de a face. El a făcut aşa şi mi‑a răspuns prompt: „Cred că două treimi dintre ei sunt membrii ai bisericilor noastre,” şi apoi cu aceeaşi privire ciudată, pe jumătate râzând, a adăugat: „Dar dumneavoastră ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că nici jumătate dintre ei nu sunt creştini pe care să te poţi baza.”

„Bine,” am zis eu mirat, „aceasta este o zonă minieră; desigur că nu se poate generaliza starea aceasta de lucruri pe întreaga ţară.”

Dar seria aceasta de incidente urmând unul după altul într‑o succesiune aşa de rapidă m‑a făcut să mă gândesc la ciudata distincţie dintre a fi membru al bisericii, pe de o parte, şi trăirea unei vieţi care contează, grăitoare şi cu greutate pentru Cristos în toate cele şapte zile din săptămână, pe de altă parte. Ştiam că predicatorii fac distincţia aceasta, dar s‑o găsesc recunoscută deschis de mulţimea credincioşilor, era pentru mine un lucru nou şi desigur semnificativ.

Şi astfel m‑am gândit să vă întreb acum şi aici foarte sincer: „Ce fel de creştini sunteţi voi?” Eu nu vă spun ce fel de creştini sunteţi, pentru că sunt un străin şi nu ştiu, şi nu pot să fac altceva decât să am cele mai bune păreri despre dumneavoastră. Însă vă întreb cinstit, deschis, întrebându‑mă şi pe mine însumi, ce fel de creştini sunteţi? Ştiţi? Deoarece se face o astfel de diferenţă. Planul Învăţătorului nostru – şi ce plan genial este acesta – este ca lumea aceasta să fie câştigată nu de predicatori – deşi noi trebuie să‑i avem pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu drept conducători – ci de fiecare om care cunoaşte şi care poate să spună istoria lui Isus, şi să o spună nu numai cu râvnă şi cu tact, ci mai mult s‑o spună cu propria lui viaţă. Acesta este planul Învăţătorului nostru pentru lumea aceasta şi contează foarte mult pentru El şi pentru lumea aceasta dacă tu şi eu trăim sau nu istoria dragostei Lui şi puterea Lui printre oameni.

Ştii tu ce fel de creştin eşti? Există cel puţin trei alţii care o ştiu. Primul dintre toţi este Satana; el ştie. Mulţi lucrători ai bisericilor noastre se ocupă cu adunarea şi completarea de date statistice, însă nici unul dintre ei nu este în stare să concureze cu Satana în probleme de informaţie exactă. El este cel mai abil statistician şi nu‑l întrece decât Unul singur. El ţine o evienţă grijulie a fiecăruia dintre noi şi ştie în ce măsură îi stânjenim planurile. El ştie că unii dintre noi – oameni buni şi respectabili după opinia generală – nici nu‑L ajutăm pe Dumnezeu, nici nu‑l împiedicăm pe el. Sună dureros lucrul acesta, dar nu e oare adevărat? Satana n‑are nicio obiecţie ca aceşti oameni să fie consideraţi membri ai bisericii. Într-adevăr, el mai degrabă preferă să fie astfel. Prezenţa lor în cercurile bisericii îl ajută aşa de mult. El ştie ce fel de creştin eşti tu. Tu ştii?

Apoi e marele cerc al necredincioşilor – ei ştiu. Mulţi dintre ei sunt slab informaţi în privinţa vieţii creştine, flămânzi după ceva ce ei nu au şi neştiind precis care este lucrul acela după care ei tânjesc. Având idealuri înalte, deşi cunosc foarte vag ceea ce ar trebui să fie viaţa creştină, ei caută în noi cu ardoare ceea ce cred că noi posedăm, şi sunt adesea crunt dezamăgiţi că idealurile noastre, vieţile noastre, se aseamănă atât de mult cu ale celor care nu cred în nimic. Atunci însă când întâlnesc ici şi colo câte unul ale cărui fapte sunt dominate de un spirit curat şi înalt, a cărui faţă reflectă o dulce radiere în mijlocul oricăror împrejurări şi a cărui viaţă emană o mireasmă curată de bucurie, de bunătate şi pace, sunt gata să recunoască faptul că ceva de neatins îl face pe acesta aşa de deosebit de restul muritorilor. Lumea obosită, flămândă, respingătoare de ceea ce e fals şi doritoare după lucruri veritabile, lumea acesta ştie ce fel de creştin eşti tu. Tu ştii?

Este un al treilea care ne priveşte astăzi cu un viu interes. Este Domnul Isus stând acolo în glorie, având pe faţa şi trupul Lui cicatricile marcate de pământ, şi privind cu tărie la cei dintre noi ce stăm tari pentru El în lumea care L‑a răstignit – Domnul Isus ştie. Mi‑L închipui spunând: ”Iată acolo jos unul pentru care Mi‑am dat viaţa şi care poartă Numele Meu. Dacă aş avea Eu control asupra vieţii lui, ce putere aş însufla Eu în el şi prin el – dar el e aşa de absorbit în alte lucruri!” Învăţătorul se gândeşte la tine, îţi studiază viaţa, dorind să‑şi împlineacă planul Lui cu privire la tine, dacă ar primi învoirea ta, însă e aşa dureros de dezamăgit de mulţi dintre noi. El ştie. Tu ştii?

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA