DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(7)
S.D.GORDONCARTEA INTREAGA O GASITI AICI
Un dublu centru
În înţelegerea acestei accentuări insistente pe care a făcut‑o Învăţătorul asupra puterii promise, m‑a ajutat mult faptul că mi‑am dat seama întotdeauna clar că sistemul creştin al adevărului se mişcă în jurul unui centru dublu. El e ilustrat mai bine nu printr‑un singur cerc cu un centru, ci printr‑o elipsă cu centrele gemene. Există două adevăruri centrale; nu unul, ci două. Primul centru e gravat adânc în învăţătura şi în înţelegerea creştină obişnuită. Dacă aş întreba pe un grup de copii din şcoala duminicală din oraş care e cel mai important lucru pe care îl credem noi creştinii în mijlocul marei varietăţi de forme, răspunsul va fi în esenţă, fără îndoială, acesta: „Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat.” Şi ei ar avea dreptate. Însă e un al doilea adevăr – vorbesc cu toată reverenţa şi judecata – de o egală importanţă cu acesta şi anume: „Duhul Sfânt ne dă putere împotriva tuturor păcatelor şi pentru viaţă şi slujire.” Aceste două adevăruri sunt coordonate. Ele merg în linie paralelă, ele îşi aparţin unul altuia. Însă jumătatea aceasta a doua are nevoie de accentuare, deoarece n‑a fost pusă întotdeauna la locul ei adevărat, lângă prima.
Isus a murit pe cruce ca să facă eliberarea posibilă. Duhul Sfânt locuieşte în mine ca să facă eliberarea de păcat reală. Duhul Sfânt lucrează în mine ceea ce Isus a făcut pentru mine. Domnul Isus a scos un cec pentru mine. Duhul Sfânt transformă cecul şi‑mi pune banii în mână. Isus lucrează în mine prin Duhul Său, chiar acum, ceea ce a lucrat El pentru mine cu veacuri în urmă pe cruce, prin persoana Lui. Aceste două adevăruri, ori două părţi ale aceluiaşi adevăr, merg împreună în planul lui Dumnezeu, dar cu rare excepţii, n‑au mers împreună în experienţa omenească. Aşa se şi explică de ce aşa de multe vieţi ale creştinilor sunt în faliment şi ruşine. Biserica Lui Cristos a privit aşa de intens la Dealul Crucii cu mesajul lui înroşit de sânge, despre păcat şi iertare, încât a pierdut mult din vedere Muntele Înălţării cu mandatul lui de putere. Noi am fost fermecaţi de scena aceea minunată de pe Calvar şi – ce mirare – am lăsat să pierdem marea însemnătate a Rusaliilor. Ultimul strigăt victorios de: „S‑a sfârşit!” a acoperit în urechea noastră perechea lui – tot atât de victoriosul strigăt de pe Muntele Măslinilor: „Toată puterea Mi‑a fost dată!”
Gama viziunilor creştine trebuie să aibă loc întotdeauna pe două vârfuri de deal – al Calvarului şi al Măslinilor. Al Calvarului – păcatul biruit prin sângele lui Isus – un fapt istoric. Al Măslinilor – păcatul biruit prin puterea lui Isus – un fapt al experienţei cotidiene. Când subiectul e tratat teoretic, suntem în stare să spunem: „Da, e corect, înţeleg.” Dar înţelegem noi în experienţa noastră lucrul acesta? Atât cât e de sigur că trebuie să cred în Isus ca Mântuitorul meu, tot atât e de sigur că trebuie să‑mi predau viaţa mea continuu controlului Duhului lui Isus, dacă vreau să obţin puterea practică, reală a mântuirii Lui. Tot atât de sigur cât sunt oamenii îndemnaţi să‑L accepte pe Isus – acesta ca marele pas în viaţă – trebuie ei instruiţi să se predea pe ei înşişi controlului Duhului Sfânt, pentru ca planul lui Isus pentru viaţa lor să fie îndeplinit în întregime.
Vă amintiţi că în timpurile stăvechi, bărbaţii lui Israel trebuiau să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în locul hotărât de trei ori pe an: la Paşti, la Rusalii şi apoi la Praznicul Roadelor, sau Sărbătoarea Corturilor. Tot astfel se cere astăzi oricărui om care vrea să‑şi facă viaţa în acord cu planul lui Dumnezeu, să se prezinte înainte de toate la sărbătoarea Paştelor unde Cristos, Paştele nostru, a fost sacrificat pentru noi. Şi apoi este tot atât de necesar să venim la marea sărbătoare a Rusaliilor, unde un Miel Pascal glorificat suflă asupra noastră Duhul Său de putere în viaţa noastră. Şi după aceea fiţi siguri că vom fi mereu prezenţi la Sărbătoarea Roadelor în toate zilele de sărbătoare, încheind cu marele festival al recoltei de la sfârşit.
Am spus că sunt două adevăruri centrale. Aş vrea să observaţi că Evangheliile arată de asemenea că Isus a venit să facă două lucruri – două lucruri în opera de mântuire. Să observaţi că primul lucru e dependent în puterea lui practică de al doilea, şi că al doilea e completarea sau aducerea la împlinire a puterii primului. Că primul – o spunem cu mare reverenţă – e lipsit de valoare fără al doilea.
Care a fost misiunea lui Isus? N‑aţi vrea să v‑o explice înainte-mergătorul Său? Ascultaţi deci vorbele acestuia. Când a fost întrebat în mod specific de către delegaţia oficială trimisă de la conducătorii naţiunii de la Ierusalim, el arată spre Isus, şi declară că El a venit cu un scop dublu. Ascultaţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii,” şi apoi adaugă – un lucru accentuat nouă prin faptul că e scris de toţi cei patru evanghelişti – „El este acela care vă va boteza cu Duhul Sfânt.” Aceasta a fost spusă evreilor – fără îndoială – într‑un sens naţional. Ea însă ni se aplică, tot atât de bine şi sigur, fiecăruia dintre noi personal.
Observaţi de asemenea învăţătura lui Isus Însuşi în privinţa părţii acesteia, care este a doua misiune a Lui. Chiar de la început El vorbeşte hotărât despre necesitatea naşterii din Duhul. Şi noi ne dăm seama cu toţii de faptul acesta care are atâta importanţă. Observaţi însă că de atâtea ori în scurta povestire a Evangheliei, Isus aminteşte ucenicilor Săi despre copleşitoarea importanţă a controlului Duhului Sfânt în viaţă. Şi observaţi că El dedică o mare parte ultimei Lui lungi discuţii intime, pe care ne‑o redă Ioan, acestui subiect special, arătându‑le noile experienţe ce vor veni odată cu coborârea Duhului şi arătându‑le că Îşi va îndeplini faţă de ei promisiunea puterii, drept cea mai mare dovadă a dragostei Lui.
Toate acestea vor fi mult întărite dacă veţi observa că Isus Însuşi, chiar Fiul lui Dumnezeu, a fost în minunata Lui viaţă umană complet dependent de Duhul Sfânt, chiar la început, înainte de a se avânta în vreo acţiune sau în vreun cuvânt al misiunii pentru care a venit. El aşteaptă la apele Iordanului până când soseşte ungerea cu puterea promisă. Ce tablou prezintă aşteptarea aceea în rugăciunea lui Isus, pentru oamenii fără putere de astăzi! Din momentul acela, fiecare fragment şi fiecare parte din viaţa Lui a fost sub controlul Duhului Sfânt. Împins în pustie pentru ispitirea aceea cruntă a Satanei, venind apoi din nou în Galilea în puterea Duhului, El Însuşi mărturiseşte nu numai odată că prin ungerea aceasta predică, învaţă, vindecă şi scoate El demonii. Scriitorul Epistolei către Evrei ne asigură că prin puterea Duhului veşnic a fost El în stare să treacă prin experienţele îngrozitoare din Ghetsimani şi de la Calvar. Şi Luca adaugă că prin acelaşi Duh dătător de putere, a poruncit El apostolilor să înceapă lucrarea aceea uriaşă de evanghelizare a lumii întregi. Şi apoi când se referă ultima dată la viaţa Lui, El spune: „Cum m‑a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu.”
Daţi‑mi voie să vă întreb: Dacă El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a avut nevoie de ungerea acesta, oare noi n‑avem nevoie? Dacă El a aşteptat experienţa aceea înainte de a se avânta în orice lucrare, să nu aştept eu şi tu? Trebuie însă să întoarcem filele Scripturii la Cartea Faptelor pentru a prinde în întregime adevărul acesta. Fiindcă că ea, cu epistolele incluse în interiorul ei, este cu predilecţie Cartea Duhului Sfânt, tot aşa cum după Vechiul Testament este Cartea lui Iehova, iar Evangheliile şi Apocalipsa, Cartea lui Isus. Punctul culminant al Evangheliilor este în Fapte. Ceea ce este promis în Evanghelii, este experimentat în Fapte.
Isus e dominant în Evanghelii; Duhul lui Isus în Fapte. El e singura persoană prezentă continuu de la început până la sfârşit. Primiele 12 capitole vorbesc despre Petru, celelalte 16 vorbesc despre Pavel, dar în mod deosebit deasupra amândurora, toate vorbesc despre Duhul Sfânt. El e factorul dominant peste tot. În primele 4 capitole ale cărţii, focul arde prin prezenţa Lui la centru – în Ierusalim. De aici Samaria, şi prin Corneliu ca uşă înspre întreaga lume evreiască; la Antiohia e noul centru, şi de aici prin cele mai îndepărtate părţi ale imperiului roman până în inima acestuia, prezenţa Duhului este recunoscută şi ascultată. El neîncetat conduce, împuterniceşte, inspiră, opreşte, controlează până la sfârşitul brusc al cărţii. El e personalitatea stăpânitoare şi pretutindeni prezenţa Lui e prezenţă transformatoare. Nimic mai izbitor ca schimbarea produsă în Petru, în atitudinea miilor din Ierusalim, în Saul prigonitorul, în spiritul ucenicilor, în lepădarea de sine fără precedent şi fără seamăn arătată în această carte. E ceva revoluţionar. Ah! Aşa se intenţiona să fie. Cartea aceasta e o ilustraţie a ceea ce a vrut Isus să spună prin învăţătura Lui cu privire la succesorul Său. Ea devine de asemenea o ilustraţie vie a ceea ce trebuie să fie viaţa creştină personală.
Prezenţa Duhului Sfânt şi necesitatea controlului Lui e adânc gravată în conştiinţa conducătorilor din această carte. Părăsind scenele mişcătoare ale capitolului 8, coborâm la smerenie. O mulţime de oameni au fost aduşi la credinţă prin predicile unuia care a fost ales să se îngrijească de afacerile Bisericii. Petru şi Ioan sunt trimişi acolo să ajute noua mişcare. Observaţi că prima lor grijă e ca să petreacă un timp în rugăciune pentru ca această mare campanie să poată primi girul Duhului Sfânt.
Capitolul următor transportă scena la Damasc. Un om necunoscut altundeva, decât în întâmplarea aceasta, e trimis ca sol al lui Dumnezeu la Saul. În timp ce îşi pune mâinile peste omul acesta şi rosteşte cuvintele dătătoare de lumină, el adaugă instinctiv: „...să fii plin de Duhul Sfânt.” Acestă frază nu face parte din ceea ce i‑a fost spus să facă. Însă omul acesta, omul lui Dumnezeu, crede sincer că acesta este un element esenţial în pregătirea lui Saul, pentru marea lui lucrare.
În capitolul 10 acţiunea Duhului Sfânt în viaţa lui Corneliu schimbă complet ideile de neclintit înrădăcinate în mintea acestor evrei atât de naţionalişti, dar ea este totuşi acceptată în cele din urmă.
Cu ce simplitate delicată povesteşte capitolul 13 despre iniţierea acelor mari călătorii misionare ale lui Pavel, din noul centru de evanghelizare al lumii, şi cât de asemănător e limbajul lui Iacov în formula judecăţii primului consiliu al bisericii: „...s‑a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă.”
Convingerea lui Pavel este foarte uşor de recunoscut din numeroasele referinţe, din scrisorile sale aşa de pătrunzătoare şi revelatoare. O întâmplare însă din cartea aceasta a Faptelor, va servi ca o minunată ilustraţie a învăţăturii şi obiceiului lui. Ea se află în capitlolul 19. În călătoriile lui a ajuns la Efes, unde găseşte un mic grup de ucenici plini de râvnă. Ei sunt străini. El vrea să‑i ajute, însă trebuie să afle mai întâi dacă ei au nevoie. Şi dintr‑o dată le pune o întrebare, poate o mare descoperire. Şi această descoperire arată propria lui concepţie despre ceea care trebuie să fie experienţa de bază a fiecărui urmaş al Domnului Isus. El întreabă: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?”
Dar ei au fost slab instruiţi, ca mulţi alţii de atunci încoace, şi nu înţelegeau ce vrea el să le spună. Ei au primit botezul lui Ioan – dar nu botezul lui Isus – un botez al puterii. Şi Pavel începe imediat să‑i instruiască şi să se roage cu ei, până când darul promis le e împărţit cu dărnicie. E ultima dată când citim despre aceşti 12 bărbaţi. Se poate ca alături de ei să fi fost şi câteva femei. Unii dintre aceştia au ajuns probabil conducători în marea biserică din Efes. Dar despre aceasta nu ni se spune nimic. Accentul rămâne pe faptul că Pavel considera că cei ce sunt urmaşi ai lui Isus trebuie să fi trăit experienţa aceasta dătătoare de putere a umplerii cu Duhul Sfânt. În mod deschis în cartea aceasta a Faptelor, chivotul pe care se rezemă şi se mişcă toate lucrurile este prezenţa neîmpiedicată a Duhului Sfânt în toate.
Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.
VA URMA
Posts
No comments:
Post a Comment