TAINA LUI SOLOMON
UN COMENTARIU LA CÂNTAREA LUI SOLOMON-CARTE-Cântarea cântărilor
C. R. OLIVER
TRADUCEREA DANIELA DOMAINSCHI
CAPITOLUL 2
ARTA DRAMATICĂ ÎN CÂNTAREA LUI SOLOMON
„Să mă sărute cu sărutările gurii Lui!“[1]
(Cântarea cântărilor 1:2)
O ALEGORIE A DRAGOSTEI
Hai să intrăm în teatrul lui Solomon şi să vedem frumoasa lui lucrare. Ar fi potrivit să revedem fiecare scenă din punctul de vedere al regizorului. În felul acesta, tu, ca cititor, vei prinde evoluţia şi vei afla ceva despre lucrurile tainice ale piesei. Ar fi necesar să citeşti toată Cântarea lui Solomon într-o singură expunere şi apoi să vezi scenele cu această cunoştinţă. După acest capitol, care familiarizează cititorul cu cartea în general, capitolele următoare vor detalia versetele în ordinea în care apar. Începând cu capitolul unu, metoda de descoperire va fi un scurt sinopsis al expunerii generale, urmat de o revedere a textului. Acum să privim la capitolul unu, scena unu din Cântarea lui Solomon.
SCENA 1
Sulamita se gândeşte (într-un loc pustiu) la dragostea ei pentru un Rege-Păstor. Gândurile ei sunt verbale. Ea creează cadrul pentru o retrospectivă a zilelor ei de la început când era o păstoriţă pe dealurile Iudeii. Îşi povesteşte amintirile din punctul de vedere al unei femei mature şi experimentate, apoi priveşte înapoi la început când era neînvăţată.
„Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul, mirodeniile tale au un miros plăcut. Numele tău este ca o mireasmă vărsată. De aceea te iubesc pe tine fetele! Trage-mă după tine! Şi haidem să alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui … Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine; vom lăuda dezmierdările tale mai mult decât vinul! Pe drept eşti iubit“.
(Cântarea cântărilor 1:2-4)
Observaţi începutul necaracteristic al acestei producţii. Fata strigă după iubitul ei să o sărute. În primele patru versete, ea cheamă audienţa la o intimitate rar întâlnită în lumea veche, dar foarte potrivită pentru generaţia noastră. Apoi începe să-şi depene povestea de iubire, începând cu începutul ei umil. Îşi aminteşte foarte bine cum a început totul.
O păstoriţă singuratică îşi păzeşte turma pe o coastă de deal pustie din Iudeea. E la amiază, şi ea se plânge că pielea ei este uscată şi arsă de soarele fierbinte. Supărarea ei se întoarce spre fraţii ei care i-au hotărât soarta, dându-i această slujbă. Se pare că tatăl ei a murit, astfel că ea şi mama ei au rămas în grija fiului cel mai mare. Pentru a împărţi munca, sorţul ei a căzut pe îngrijirea caprelor (cap. 1:6-8). Ea se evaluează pe ea însăşi ca fiind „frumoasă“, şi cineva ar putea trage concluzia că ea se gândeşte la vandabilitatea ei pentru atracţie şi căsătorie.
În mod retoric, Sulamita apelează la „fiicele Ierusalimului“ ca să judece veridicitatea raţionamentului ei.
„Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului, cum sunt corturile Chedarului şi cum sunt covoarele lui Solomon. Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine şi m-au pus păzitoare la vii. Dar via frumuseţii mele n-am păzit-o“.
(Cântarea cântărilor 1:5-6)
Fiicele Ierusalimului joacă rolul unui cor în această piesă antică. Ele vorbesc cu actorii din când în când. Uneori ele împărtăşesc punctul de vedere al actorilor, similar cu a spune „amin“ la predica unui pastor; alteori ele pun întrebări, evocând un răspuns din partea actorilor. Deseori ele mută acţiunea piesei într-o altă direcţie. Ele arbitrează schimbarea scenelor. Ele schimbă subiectul între actori şi dau claritate la ceea ce se spune sau se face. De multe ori ele tac şi făcând aceasta, îşi dau consimţământul. Locul lor este unic în literatura biblică, dar asemănător îngerului din cer care îl însoţeşte pe Ioan din loc în loc. Şi în Apocalipsa 12 este o acţiune similară cu cea din Cântare. Apocalipsa 12 foloseşte metoda retrospectivei şi a perspectivei pentru a dezvălui adevărul. Această metodă oferă claritate şi sens scenelor care au loc în faţa observatorului. În acelaşi mod, fiicele Ierusalimului devin comentatoare pentru observator. Ele pot exprima un gând sau pot evoca un răspuns, dar în final rolul lor este să acţioneze în favoarea audienţei (care de obicei nu vociferează în timpul piesei). Fie că încurajează sau tac, fie că fac comentarii pozitive sau provoacă cu agresivitate, ele sunt o parte vitală a acţiunii. Trebuie să separăm rolul lor de cel al Sulamitei (mireasa) şi al mirelui ei (păstorul care s-a dovedit a fi Împărat) pentru claritate.
Nu după mult timp atenţia Sulamitei se abate de la singurătatea ei şi se îndreaptă spre Păstor. Monologul ei este întrerupt de apropierea unei figuri îndepărtate care-şi conduce turma spre ea. Nu ni se spune dacă s-au mai întâlnit înainte; putem doar să presupunem, după observaţiile pe care le face despre El, că s-au mai întâlnit. Ea vrea să ştie unde Îşi adapă El oile la amiază. Întrebarea ei capătă un caracter atrăgător când spune: „tu, pe care te iubeşte inima mea“. Nu ni se spune dacă lucrul acesta a fost exprimat cu voce tare sau spus în şoaptă numai pentru ea. Nu ştim dacă acesta este un gând care îi trece ei prin minte sau este o remarcă adresată Păstorului. Dar ştim că ea spune adevărul. Ea vrea să fie cu El; ea nu doreşte doar protecţie de ceilalţi bărbaţi prezenţi. Ea este interesată de o relaţie mai apropiată cu El. Altfel, ar fi fost mulţumită să meargă alături de tovarăşii Lui şi să fie doar una din grup. În capitolul 8, ea va folosi cunoştinţele adunate de la tovarăşii Lui pentru a formula cererea ei de apropiere. Ea nu ezită în afirmarea dorinţei ei:
„Spune-mi, tu, pe care te iubeşte inima mea, unde îţi paşti oile, unde te odihneşti la amiază? Căci de ce să umblu ca o rătăcită pe la turmele tovarăşilor tăi?“
(Cântarea cântărilor 1:7)
Purtarea agresivă a păstoriţei poate fi sau nu neobişnuită pentru acea perioadă istorică, dar noi ştim că aceasta este zugrăvită cu un scop. Ea este o tovarăşă pentru Păstor şi este destul de familiarizată cu El ca să se simtă bine în prezenţa Lui.
La momentul acesta fiicele Ierusalimului îşi fac simţită prezenţa. Ele o întreabă pe fată, ca s-o tachineze, dacă nu ştie deja unde-şi paşte Păstorul turma? Ele îi sugerează să meargă pe urmele oilor. Nu suntem siguri de ce fac ele lucrul acesta, dar e foarte probabil că ele aranjează scena ca s-o arunce pe Sulamita în braţele Lui ca pe o naivă.
Fata se luptă cu o părere proastă despre sine şi se simte foarte neatrăgătoare. Ea este foarte sensibilă cu privire la situaţia ei socială precară în comparaţie cu cea a unui Păstor, care evident că este destinat pentru lucruri mari. Datorită vârstei Lui, El este desemnat să facă temporar slujba de păstor. Ea este desemnată să aibă grijă de capre, din cauza situaţiei materiale. Turma ei este mică, şi ea ştie că turma Lui este mare, şi că El are mulţi slujitori alături de El. Ea n-are nici un slujitor.
Păstorul este totalmente îndrăgostit de ea. El nu vede decât frumuseţea fetei şi vorbeşte numai despre calităţile ei. El nu aude comentariile ei despre lipsurile ei. El este captivat de ochii ei, de mirosul ei, de puritatea ei. Cuvintele Lui sunt făcute să încurajeze, să angajeze, să întărească relaţia dintre inima Lui şi a ei. El îi spune despre casa Lui, care are multe camere în cel mai îndepărtat vis al ei. Casa ei modestă n-are nimic din splendoarea pe care o descrie El. Termenii pe care îi foloseşte El sunt şlefuiţi, şi expresiile vorbirii Lui te cuceresc. El dovedeşte o stare socială şi o bază culturală mai presus de a ei. Ochii lor se întâlnesc, şi cumva toate aceste consideraţii se şterg. Ea este conştientă de dragostea ei pentru El (cap. 1:12-13) şi Îl provoacă să-i facă avansuri.
SCENA 2
La momentul acesta, scena se schimbă; nu ni se spune ce s-a întâmplat între timp. Ştim că scena se schimbă într-o casă de ospăţ. Nu ni se spune ce a intervenit, dar apare un nou stadiu de implicare. Acesta nu este acelaşi cuplu care gungurea dulci cuvinte de iubire pe un deal al Iudeii. (Aş putea să fac aşa cum am mai făcut de câteva ori în procesul de înţelegere a Cântării; aş putea să fac propriul meu scenariu. Depărtarea mea de text are drept scop clarificarea şi această scurtă expunere nu va fi bazată pe Scriptură. Deşi este o presupunere, face să curgă mai uşor povestirea).
Mă gândesc că Păstorul îi promite fetei dragostea Lui şi ea Lui, apoi o întorsătură a evenimentelor Îl face pe El să plece. Presupun că El este luat de la slujba comună de păstor înapoi la Palat pentru îndatoriri mai mari. Din poziţia aceasta de putere porunceşte El ca Sulamita să fie adusă la El.
Obişnuiam să-mi imaginez că fata aştepta cu răbdare cuvânt de la Păstor, deoarece îi promisese că va veni după ea. Îmi imaginam de asemenea gândurile care îi treceau ei prin minte în timp ce se încredea în El împotriva tuturor îndoielilor. Cum trebuie să-L fi apărat ea pe El împotriva raţiunii fraţilor mai mari care cu siguranţă căutau s-o abată de la hotărârea ei. Ei trebuie să-i fi spus că bărbaţii întotdeauna pleacă cu o promisiune şi nu se mai întorc niciodată. Probabil chiar mama ei a căutat să-i schimbe părerea despre El (ca fiind o cauză pierdută), ţinând cont de distanţa în mile, în timp, şi din punct de vedere social. Îmi imaginam nopţile ei de singurătate, când îşi aducea aminte şi repeta mereu în întuneric cuvintele Lui de dragoste.
Toată această imaginaţie poate sau nu să fi fost adevărată, dar cumva în tot timpul, păstoriţa a ştiut că într-o zi Păstorul Îşi va onora cuvântul. Îmi pot imagina o escortă de la Împărat invitând-o la Palat. Dacă ea ştia sau nu că El este Împărat la momentul primei lor iubiri n-are importanţă. Oricum, inima ei era dată Păstorului. Imaginează-ţi cum este adusă la Palat şi i se spune că va fi mireasa Împăratului. Neştiind că Păstorul era Împăratul, s-ar putea să-i fi trecut prin minte gânduri de trădare. Ea îşi dăruise inima unui Păstor pe un deal al Iudeii, nu Împăratului. Ar fi fost devastator pentru ea să se mărite cu Împăratul şi nu cu Băiatul de care se îndrăgostise. Ea este prinsă într-o dilemă. Poate ea să iubească un om pe care nu l-a întâlnit? Va putea ea să fie fericită cu Împăratul, în timp ce încă mai este îndrăgostită de Păstor?
Faptul că păstoriţa se afla în palatul Împăratului, aşteptându-L pe Împărat era suficient ca să producă frică. (Când a intrat în palat, mai mult ca sigur a fost învăţată în ce priveşte calităţile atrăgătoare, anticipând noul ei rol. Probabil că în pregătirea ei s-a inclus o nouă coafură, haine noi şi felul cum trebuie să le poarte. Poate că a fost instruită cu privire la ce Îi place şi ce nu-I place Împăratului. A fost transformată dintr-o păstoriţă într-o femeie de la curte). Ca şi Estera, ea este învrednicită de Dumnezeu să-şi însuşească poziţia de împărăteasă şi de soţie a Împăratului. Ea cunoaşte regulile şi reglementările. Persoana ei în oglindă s-a schimbat atât în gândirea ei cât şi în ce priveşte înfăţişarea fizică. Ea este frumoasă! Scena 2 are loc într-o casă de ospăţ. Plină cu mâncăruri şi flori exotice, aranjată cu cea mai mare grijă în detaliu, masa este o plăcere pentru toate simţurile fetei. Poate că ea nu experimentase niciodată o abundenţă ca cea pe care o avea acum. Stând şi aşteptând sosirea Împăratului, anticiparea şi poate neliniştea o înconjurau. În casa de ospăţ era suficientă mâncare pentru o întreagă armată, dar masa era pusă pentru doi.
Scena se deschide cu o cuvântare solomonică de mărire. „EU SUNT un trandafir din Saron, un crin din văi“ (cap. 2:1). Expresii familiare scapă de pe buzele Lui, şi păstoriţa Îl vede intrând în cameră. Este Păstorul! Împăratul este Păstorul. Exaltarea ei se revarsă în expresii de bucurie.
Auzim cuvintele absolute ale Împăratului-Păstor când intră: „Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi. Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete“ (cap. 2:1-2). Vedem cum păstoriţei îi saltă inima în ea. Ea strigă: „Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele“ (cap. 2:3). Ei se îmbrăţişează cu dragoste şi cu expresiile dulci ale iubirii. Oricine îşi poate da seama că se iubesc cu pasiune; nu-i mai interesează nimic altceva.
A sosit ceasul să se cunoască într-adevăr unul pe altul. Fata se odihneşte în prezenţa Împăratului; nu au nici un secret unul faţă de altul, nici trecuturi nemărturisite care să le umbrească ziua. Ea se simte bogată, bucurându-se de bogăţiile Lui. El îi spune că tot ce are El îi aparţine şi că ospăţul este doar un semn doveditor al bogăţiei care îi stă ei la dispoziţie. Ce greu este pentru ea să înţeleagă trecerea de la sărăcie, lipsă, şi a nu avea niciodată destul, la a avea tot ce-şi doreşte.
Cuplul se îmbrăţişează şi face toate mişcările asociate cu a-l iubi pe celălalt. Cuvintele lor sunt plăcute şi mângâietoare. Atitudinea lor este deschisă şi ne-evazivă. Ei i-a dăruit El împărăţia Sa, pentru că a găsit împărăţia Lui în ea. Totuşi, El este încă Împărat, şi El are îndatoririle Lui. El pleacă din prezenţa ei. (În versetul următor ea se bucură de întoarcerea Lui, dar întoarcerea aceea este condiţionată).
Împăratul se întoarce, dar păstrează o distanţă când cere ca Sulamita să I se alăture. Deşi ea doreşte ca El să rămână cu ea în casa de ospăţ unde este atât de bine, ea aude pentru prima dată în Cântare invitaţia de a-L însoţi. Ea ar fi vrut mai degrabă să rămână în sala de ospăţ şi să cunoască lucrurile noi din jurul ei decât să accepte invitaţia Lui. Ea ar fi vrut mai degrabă să-şi umple timpul odihnindu-se în camerele mari, cunoscând tot ce se întâmplă acolo, decât să-L însoţească pe El într-o călătorie pe străzi. Era sătulă de muncă şi de alţi oameni. Îşi amintea de timpurile grele când trăia în mijlocul poporului de jos şi de temerile pe care le evocau acele evenimente. „Nu, lasă-mă să stau aici“, pare să fie răspunsul ei. El o avertizează împotriva îndoielilor care se pot ridica în inima ei dacă va petrece prea mult timp departe de El, totuşi El onorează cererea ei.
SCENA 3
Găzduită în dormitorul ei, Sulamita începe să tânjească după prezenţa Împăratului-Păstor. Ea părăseşte camera şi merge pe străzi în căutarea Lui. Strada este pustie, cu excepţia străjerilor de noapte.
Fata vorbeşte în sinea ei când zice: „M-am sculat, atunci, şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele… L-am căutat, dar nu l-am găsit!“ (cap. 3:2). Împăratul îi ceruse să vină cu El, dar ea n-a vrut să vină. Acum ei îi pare rău. Gândurile ei aleargă spre El. Ea întâlneşte pe cei care păzeau cetatea în timpul nopţii. Ea îi întreabă pe păzitori dacă L-au văzut pe iubitul ei. Evident că ei L-au văzut, dar nu ştiu unde este acum. Ea îi lasă pe păzitori şi imediat după aceea Îl întâlneşte pe scumpul ei Împărat. Ea Îl îmbrăţişează, Îl sărută şi Îl aduce acasă la ea. Ea doreşte ca El să locuiască în casa mamei ei ca o confirmare a logodnei lor. (Adu-ţi aminte că logodna în zilele acelea era echivalentă cu căsătoria. Iosif era logodit cu Maria şi nu era privit cu ochi răi pentru că ea era însărcinată. Îngerul i-a spus să n-o alunge, ca pe una care a comis adulter, ci să continue s-o iubească întrucât lucrul acesta era de la Dumnezeu).
Împăratul rămâne cu Sulamita pentru o vreme, dar din nou o invită să-L însoţească în călătoria Lui printre oameni. Cât de necesar este pentru popor s-o cunoască pe viitoarea lor Împărăteasă. El doreşte să împartă vasta Lui împărăţie cu ea. Singurul mod de a împlini aceasta este să-i arate, s-o ajute să cunoască împărăţia prin ochii Lui.
SCENA 4
Scena 4 are loc într-o grădină. Împăratul îi cheamă pe prietenii Lui ca să le-o prezinte pe noua Lui logodnică. Scena grădinii este unică prin aceea că are loc într-o grădină adevărată care simbolizează inima ei. Grădina inimii este caracterizată de vechea scenă a grădinii pe care o găsim în capitolul 4:12 până la 5:1. Ei se plimbă prin grădină şi se bucură unul de altul.
Ceva s-a schimbat la aceşti îndrăgostiţi; este o schimbare subtilă. În ei are loc o maturizare a relaţiei. Un caracter posesiv a pătruns în fiinţa lor, un fel de stăpânire multiplă care vine cu timpul. În termeni moderni, ei sunt unul „în“ celălalt. Cuvintele lor sunt în cea mai mare parte aceleaşi, cuvinte de dragoste şi de mângâiere, şi totuşi există o schimbare. El îi spune ei că nu poate trăi fără ea. Ea este grădina Lui. El S-a plantat pe Sine Însuşi chiar în inima ei. Gândirea ei reflectă gândirea Lui. Interesele ei sunt interesele Lui. În sufletul ei cresc obiectivele vieţii Lui. Până acum, ea a fost o grădină închisă, aşteptând momentul să se deschidă numai pentru El. Ea îşi dă seama de schimbarea care s-a produs în viaţa ei. Ea nu mai este la fel ca înainte. Ea răspunde cu atâta profunzime, încât El o aseamănă cu o fântână, care a fost închisă, dar acum ţâşneşte cu putere. El este încântat de ea.
Sulamita îşi ridică glasul şi se adresează celor patru vânturi ale cerului. Ea cheamă iarna cea aspră şi rece, ca să întărească grădina, făcând-o impenetrabilă la asalt. (Israel experimentează frigul din nord, ca şi America de Nord). Apoi ea cheamă vânturile de sud să vină şi să bată peste grădina inimii ei, pentru ca miresmele plăcute să fie duse de vânt la iubitul ei. Cu alte cuvinte, ea doreşte ca grădina să crească pentru plăcerea Lui. Ea doreşte să-I placă numai Lui. Ea se bucură să aibă ceea ce El a plantat. Ea este încântată că grădina a produs lucrurile pe care El le admiră. În mod voit ea a renunţat la tot ce nu-I era Lui plăcut şi acum hrăneşte ceea ce Îi place Lui. Împăratul o vede atât de credincioasă şi de frumoasă că nu este mulţumit să Se gândească la ea de Unul Singur. El vrea ca toţi cei care Îl cunosc pe El s-o cunoască şi pe ea. Prietenii Lui intră acum în scenă la invitaţia Lui. El este nerăbdător să le-o prezinte, să le-o descopere pe partenera Lui romantică. El îi invită să bea din fântâna fiinţei ei. O astfel de invitaţie de a experimenta personalitatea şi farmecul ei nu ar fi neobişnuită nici astăzi. Ei se bucură împreună cu El. El are o comoară invidiată de toţi.
SCENA 5
Aceasta este scena căutării. O găsim pe Sulamita în dormitorul ei. O zi fericită a extenuat-o şi a lăsat-o dormind. Ea e trezită de glasul Preaiubitului ei. Plin de roua nopţii, El cere să intre în camera ei. Ea, care se dezbrăcase de hainele de stradă, se spălase şi se băgase în pat, Îi spune că nu poate veni la uşă. Ea şi-a spălat picioarele şi nu vrea să şi le murdărească. Ea Îl roagă să deschidă singur uşa, şi El încearcă. Mâna Lui intră prin crăpătura uşii, dar nu reuşeşte s-o deschidă. Dornic să nu treacă peste voinţa ei, El Se întoarce şi dispare în noapte. Neauzindu-L intrând, ea se dă repede jos din pat şi aleargă la uşă. Dar El plecase fără zgomot.
Frustrată de egoismul ei, Sulamita strigă după Împărat în întuneric, dar nu primeşte nici un răspuns. Fără să se gândească, ea iese în stradă doar în cămaşa de noapte. Din nou se întâlneşte cu păzitorii care-şi fac rondul. De data asta e cu totul altfel. În loc să fie tratată ca o fată inocentă care-l caută pe iubitul ei, păzitorii o scrutează cu poftă. Ea nu este îmbrăcată cuviincios. El se gândeşte: „Poate că Împăratul S-a săturat de ea; aşa că s-ar putea să fie deschisă la avansurile mele“. El pune mâna pe ea, gata să-i rupă hainele de pe ea. I se alătură şi alţi păzitori care au observat lupta. Strigătele ei şi lupta ei sunt întâmpinate cu lovituri. Ochii i se umplu de lacrimi în timp ce caută cu disperare să scape. Într-adevăr, ea reuşeşte să scape din prinsoarea lor şi aleargă spre locul unde a auzit pentru ultima dată glasul Împăratului, dormitorul ei.
Pierzându-şi doar demnitatea şi într-o ţinută dezordonată, Sulamita plânge cu suspine, în necredinţă, din cauza modului cum a fost tratată. Oamenii aceştia nu ştiau că se vorbise pentru ea? Ei nu realizau că ea era logodită cu Împăratul? Asta nu conta pentru ei? Îi treceau prin minte cu repeziciune toate consecinţele faptului că nu răspunsese cererii Mirelui. Dacă L-ar fi lăsat să intre şi n-ar fi fost aşa de independentă, toate acestea nu s-ar fi întâmplat.
În timp ce plângea în hohote pe patul ei, fiicele Ierusalimului intră în scenă şi întreabă despre dragostea Sulamitei pentru Împăratul. Ele o roagă să le spună motivele pentru care ea Îl iubeşte atât de mult. Ele o fac să spună în detaliu ce gândeşte despre El. Ele îi cer aceasta ca să întărească hotărârea din inima ei şi ca să-i distragă într-o oarecare măsură atenţia de la ceea ce s-a întâmplat pe stradă.
Răspunsul fetei ar fi topit şi cea mai rece inimă. Ea descrie fiecare detaliu intim al Împăratului-Păstor. Nu a omis nimic. Descrierile ei dezvăluie dorinţa ei profundă după El. Ea nu poate găsi superlative suficient de bogate pentru El. În final, ea exclamă: „Toată fiinţa lui este plină de farmec. Aşa este iubitul meu, aşa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului!“ (cap. 5:16). (A fi scump şi iubit înseamnă să plonjezi în dragostea adevărată). Dragostea ei este adevărată, şi ea le spune cât de adevărată este.
Însă fiicele Ierusalimului continuă să întrebe. Ele caută să scoată de la Sulamita un angajament verbal ţinut înaintea multor martori, dar sunt oprite de alt glas. Este glasul Împăratului! El a ascultat mărturisirea dragostei ei! A ascultat descrierile ei şi a savurat cuvintele ei. Acum este rândul Lui!
Împăratul care face toate lucrurile bine, cu siguranţă că a făcut şi aceasta bine. El oferă cel mai frumos sonet de dragoste al tuturor veacurilor. Descrierile Lui cu privire la Sulamita sunt dezvăluiri intime a ceea ce vede El în ea. Înaintea Lui nu mai este o fată naivă, ci o femeie. Ea are statura unei femei cu drepturi depline. El îşi aţinteşte privirile spre ea şi descoperă că ea are mai mult decât frumuseţe fizică; ea este o „fată de domn“, muzica Lui se sincronizează cu a ei. Ei îşi cântă unul altuia refren după refren. Oricine îi vede, îi aprobă. Sunt făcuţi unul pentru celălalt, croiţi ca să împlinească nevoile celuilalt, o întregire divină.
Sulamita strigă către fiicele Ierusalimului: „Eu sunt a iubitului meu, şi el doreşte de mine“ (cap. 7:10). Această declaraţie este de neînţeles. Ea descoperă lumii că întreaga fiinţă a Împăratului este ascunsă în ea. El are nevoie de ea. O iubeşte. O doreşte. Nu poate trăi fără ea.
Din nou Împăratul o invită pe Sulamita să vină cu El. El o cheamă: „Haidem să ieşim pe câmp, să rămânem noaptea în sate!“ (cap. 7:11). Ea acceptă repede. Nu vor mai fi nopţi însingurate, nici scene pe străzi. Ea va sta lângă El zi şi noapte pentru totdeauna. Locul ei este lângă El. Viaţa ei este viaţa Lui; interesele ei, interesele Lui. Lumea va şti că ea s-a angajat serios pentru El.
Împăratul şi Sulamita intră în sate şi acolo ea întâlneşte mulţimi în nevoie. Acum ştie de ce dorea El ca ea să vină cu El. Lui Îi este milă de ele şi le vindecă. Printre oameni, El umblă împlinind Luca 4 cu ungerea Lui peste ei. Acolo ea învaţă de la El cum să înveţe poporul. Ea participă la lucrarea Lui; ea onorează felul Lui de a fi şi de a lucra. Ea se bucură de poziţia Lui şi face tot ce ştie ca să-L ajute pe cale. Sarcina ei nu este prin constrângere; ea a primit-o voluntar! Legea Dragostei este mai mare decât oricare altă lege. Ea slujeşte aşa cum L-a văzut pe El slujind. Ea îşi pune mâinile peste bolnavi şi ei se vindecă. Ea cheamă lucrurile în fiinţă prin credinţă. Ea aude strigătul jalnic al celor îndureraţi şi le împlineşte nevoile. Ea este extensia fiinţei Lui, chiar şi când El nu este prezent. Mulţimile o iubesc şi o onorează pentru că ea este ca El.
SCENA 6
Încep pregătirile pentru nuntă. Mulţimile au plecat. Scena este goală cu excepţia Împăratului-Păstor şi a Sulamitei. Aşa cum a început, tot aşa se şi termină piesa, cu ei doi. Cele mai frumoase cuvinte din text ies din gura Lui, dar ar fi putut să iasă şi din gura ei. Un concert al dragostei îi înconjoară. El spune: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ“ (cap. 8:6-7). Ea este într-adevăr perla Lui de mare preţ!
În siguranţă la locul ei împreună cu Împăratul şi pregătindu-se acum să se unească cu El formal înaintea Tatălui Său, atenţia Sulamitei se întoarce spre alţii. Ea este îngrijorată că sunt mulţi care nu vor experimenta tot ce a experimentat ea şi nu au bucuria pe care o are ea. Aici este tema eternă. El spune că împărăţia Sa este plină de fiinţe ca ea, că ea este ca Eva şi îi reprezintă pe toţi care sunt „în El“. Totul este pregătit pentru cei care doresc.
Sulamita este mulţumită, pentru că ştie că, fie prezent fie absent, Împăratul-Păstor locuieşte în grădina inimii ei şi este tot timpul cu ea. Ultimele ei cuvinte sunt strigătul bisericii: „glasul tău, binevoieşte şi fă-mă să-l aud!“ (cap. 8:13). Cântarea se încheie similar cu Apocalipsa: „Vino repede, iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munţii plini de mirozne!“ (cap. 8:14)
EPILOG
Această piesă, văzută ca un întreg, prezintă o imagine diferită faţă de părţile ei. Dezvăluirea Cântării devine povestea vieţii oricărui credincios. Bogată în zugrăvirea timpurilor, este simplu acum să-i aflăm sensul. Ne-ntrebăm de ce a durat atât de mult. Găsim răspunsul în alte scrieri ale lui Solomon, Eclesiastul 3:1: „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui“. Vremea pentru Cântare este acum.
[1] „Sărutările gurii lui“: Cuvântul trimis omului de către Domnul Isus este ca sărutările care acoperă întreaga omenire.
CONTINUARE AICI:
Posts
No comments:
Post a Comment