V. V. MOISESCU – UN DESTIN FRÂNT ? (II)
BIOGRAFIE ŞI OPERĂ
Partea I
(II)
… …
„Seminaristul revoluționar de la Cuibul cu Barză“ (n.a)
Pentru a-şi trimite fiul la Seminar, având în vedere că toţi ceilalţi copii au urmat Şcoala Normală, tatăl lui Vasile Moisescu va face mari sacrificii materiale.
În drumul spre Seminar, tânărul Vasile V. Moisescu trebuia să străbată trei dealuri, cu straiţa în spate, pînă la Câmpulung, de unde lua trenul spre Bucureşti.
„Fiind doar trei trenuri pe săptămână, călătoream adesea pe acoperişul vagoanelor, pe tampoane, odată chiar pe botul locomotivei, sau pe poliţa pentru bagaje, cu geamantanul de alimente, căci era mare criză în Capitală. Din sâmburi de nucă, poame uscate, cârnaţi, mă înfruptam legumos, rareori, ca să am până la vacanţă.”
Vasile V. Moisescu nu a urmat Seminarul dintr-o vocaţie specială; era în ordinea firii să respecte tradiţia familiei şi să devină vlădică în biserica ctitorită de strămoşii lui.
În Seminar, l-a avut ca profesor la limba elină pe Gheorghe Cornilescu, fratele lui Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei. Gheorghe Cornilescu a avut o influenţă deosebită asupra elevilor săi, lărgindu-le orizontul intelectual cu lecturile pe care le recomanda acestora şi totodată crescându-le interesul faţă de Biblie.
Tânărul Moisescu începe să se apropie de textul Evangheliei şi tot atunci începe să frecventeze Biserica „Cuibul cu barză”, unde oficia Tudor Popescu, cumnatul lui Gheorghe Cornilescu.
„Reformatorul Tudor Popescu” – scrie Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa – „într-o predică despre nardul de mare preţ, m-a pomenit ca model de tînăr, care, în loc să-i dea Diavolului de lucru, se ocupă cu numerele din Biblie, cu culorile ei şi cu alte asemenea «ciudăţenii» (referire la curcubeul spiritual din Evanghelia după Ioan cap.3.16).
«Lăsaţi-l în pace! El nu vă obligă să-l acceptaţi. Vrea doar să vă împărtăşească marea lui bucurie că a descoperit cum versetul focar al Bibliei (Ioan 3.16) poartă şi culorile curcubeului, exact în ordinea acestuia.»”
Născută în sânul Ortodoxiei, ca un reviriment spiritual, mişcarea de la „Cuibul cu barză”, ca şi cea de la Sibiu, a lui Iosif Trifa, „Oastea Domnului”, pleda pentru o nouă trezire în Adevăr Scriptural. În acea vreme, la Biserica „Cuibul cu barză” veneau intelectuali ca Octavian Goga şi figuri aristocratice cum ar fi prinţesa Ghica şi prinţesa Callimachi, cea care a finanţat tipărirea noii traduceri a Bibliei.
Curând, atât seminariştii care veneau la predicile lui Tudor Popescu, cât şi profesorul Gheorghe Cornilescu, vor fi dezavuaţi de înaltele feţe bisericeşti, fiind suspectaţi de deviaţionism sectar. Pentru a-i aduce pe seminariştii „rătăciţi” pe calea dreaptă, însuşi Patriarhul de atunci a intervenit oferindu-le burse în străinătate sau promiţându-le parohii importante la absolvirea studiilor.
Cu toate acestea, Vasile V. Moisescu nu a cedat. Nefiind preocupat de cele lumeşti, de avantajele materiale oferite de un post călduţ, statornic în credinţă, aşa cum va fi în întreaga sa viaţă, nu a acceptat compromisul. Îl dezamăgeau şi înalţii oficiali bisericeşti:
„Un preot de la Patriarhie, director de Seminar, profesor de Practica liturgică, ne-a spus odată, după ce ne-a cântat ceva: «Să vă placă, măi băieţi, căci cu condacul umpli sacul şi cu troparul umpli hambarul». Mai aveam şi doi profesori atei, care nu se sfiiau să ne dea de înţeles că noi elevii suntem în urmă cu progresele aduse de Revoluţia franceză.”
Exprimându-şi nemulţumirea faţă de pregătirea care li se făcea viitorilor slujbaşi ai Domnului, seminaristul Moisescu reuşeşte să-şi atragă antipatia „preotului spiritual” care, dându-i nota 7 la conduită, îl face să-şi piardă bursa, să fie deci în imposibilitatea de a-şi plăti internatul, chiar după ce promovase clasa a cincea, în 1921.
„Am devenit ateu” – notează el în „Autobiografia” sa – „dar nu pentru multă vreme. În toamna anului 1922 m-am convertit, nu la un cult, ci la Hristos.”
Nevrând deci să facă vreun compromis, îşi va da examenele în particular pentru clasele a şasea, a şaptea şi a opta şi, pentru a-şi plăti manualele şi taxele, se va angaja mai întâi învăţător suplinitor în comuna Stăneşti, comună învecinată cu Domneştiul. Ca să nu rişte o eventuală persecuţie a înalţilor ierarhi, se transferă la Seminarul Negru-Vodă de la Curtea de Argeş.
Din certificatul emis de Direcţiunea Învăţământului Primar Normal, din 19 Septembrie 1940, aflăm că a funcţionat în următoarele şcoli:
„La şcoala din comuna Stăneşti Muscel, ca învăţător suplinitor în post de titular detaşat, în lunile Octombrie 1923 – August 1924, fiind retribuit cu 400 lei lunar, salariu de bază, fără reţineri.
La şcoala primară din comuna Mândreşti-Bălţi, ca învăţător suplinitor în post vacant, de la 1 Septembrie 1924 – 1 Martie 1925, fiind retribuit cu 450 lei lunar salariu de bază, cu reţineri de 10% pentru Casa Pensiilor.
La şcoala primară din comuna Izvoare-Bălţi, ca învăţător suplinitor în post vacant de la 1 Martie 1925 până la 1 Septembrie 1925, fiind retribuit cu 450 lei salariu lunar, cu reţineri de 10% pentru Casa Pensiilor.”
Motivul pentru care îl găsim pe Vasile V. Moisescu funcţionând ca învăţător suplinitor în comunele din Basarabia, între 1924-1925, este acela că doreşte să-şi încheie studiile la Seminarul „Veniamin Costachi“ din Iaşi.
Cât timp a funcţionat ca învăţător, a încercat să împărtăşească şcolarilor din propria sa experienţă religioasă.
„I-am învăţat cântări creştineşti, unele de Iacob Negruzzi. Erau atât de ahtiaţi după cele ce le spuneam, încât şi în recreaţie, în loc să se joace năbădăios, ca mai înainte, citeau din cărticele, de s-a mirat învăţătorul pe care-l suplineam, el ajungând revizor şcolar. S-a supărat foc pe mine, m-a îmbrâncit pe scări. Băieţii şi fetele s-au luat după mine, pe când urcam pe dealul din spatele şcolii.”
Ulterior, revizorul avea să-l reclame la Direcţia Seminarului din Curtea de Argeş, considerându-l sectant. Cu toate acestea, doi profesori aflaţi în comisia de examinare au fost impresionaţi de răspunsurile pe care le dădea:
„Acei doi binevoitori au spus că sunt ca un înger al lui Dumnezeu, căci au constatat schimbarea mea, până şi în ce priveşte nervozitatea pe care o avusesem în anul precedent, în timp ce mă examinau. Au declarat directorului că dacă el mă lasă repetent, şi ei la rândul lor îi vor lăsa pe mulţi. Promovat, am simţit că la examenul pentru diplomă am să îndur şi mai aspre presiuni. De aceea m-am refugiat ca suplinitor de învăţător, în judeţul Bălţi, în 1924, intenţionând să iau diploma la Seminarul «Veniamin Costachi» din Iaşi. În comunele Mândreşti şi Izvoarele, şcolarii erau tot atât de setoşi după Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi cei din Stăneşti-Muscel.”
Vizitându-şi noii colegi, pentru a se informa despre materiile de examen şi etalându-şi erudiţia biblică, i-a impresionat pe seminariştii de la Iaşi; aceştia i-au spus preotului director că au un nou coleg, care ştia bine tangenţele dintre Revelaţie şi progresul ştiinţei veritabile.
„Acestuia i s-a părut suspectă această recomandaţie. Le-a zis să mă prezint. Întrebându-mă despre familie, rude şi despre foştii mei profesori, s-a mai înduplecat auzind că mă trag din preoţi, că am avut un frate seminarist, tot la acest Seminar, că am fost apreciat de profesorii preoţi. A conchis că are să mai vadă dacă mă admite să dau la Iaşi examenul final. Îi spusesem mamei mele că nu vreau să fac nici un compromis ca să obţin diploma de seminarist.”
În 1925, Vasile V. Moisescu absolvă Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi cu media generală de 9,05, clasificându-se al şaselea.
Prigonit și împins afară ca „sectant“ (n.a)
Deşi se bucură de preţuirea cercurilor evanghelice ieşene, colaborând la revista „Betania” şi compunând cântări duhovniceşti, se întoarce la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Teologie, fără un prea mare entuziasm.
Începută în 1925, facultatea va fi abandonată în anul 1926, pentru că „mie şi prietenului meu, Ilie Enea, ni s-a refuzat înscrierea în anul următor, pe motiv de idei sectante. Fără o clarificare acceptabilă, Ministerul nu ne aproba să dăm diferenţa de la seminar la liceu. De aceea bucuroşi am declarat că nu mai facem parte din cultul ortodox.”– îşi aminteşte Vasile V. Moisescu.
Împins dinspre teologie spre lumea literelor (n.a.)
În luna iunie a anului 1928 îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Sf. Sava”, celebrul liceu bucureştean şi, abandonând orice iluzie de a mai face studii teologice, îi spune decis mamei sale: „prefer să fiu măturător de stradă decât să-mi vând sufletul pe colivă”. Se înscrie în toamna aceluiaşi an la Facultatea de Ştiinţele Naturii din Cluj, pentru a urma Biologia.
Pentru că nu se poate întreţine financiar în Cluj, este nevoit să se întoarcă în Bucureşti, să se transfere la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, avându-l decan pe Constantin Rădulescu-Motru şi profesori pe Nae Ionescu, D.N.Burileanu, Iuliu Valaori şi George Murnu. Facultatea o va absolvi în decembrie 1932, obţinând la examenul de licenţă „cinci bile albe, cu menţiunea Magna cum laude, specialitatea: Filologia clasică, cu următoarele materii:
- Greaca,
2. Filologia comparată
3. Arheologia”
- Greaca,
În anul 1934 va obţine şi un certificat de absolvire a Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti, din dorinţa de a activa ca profesor de limbi clasice.
După încheierea studiilor universitare, urmează stagiul militar în cadrul Corpului I de Armată, Divizia a II-a, Regimentul 30 Dorobanţi, Muscel, fiind soldat T.R. infanterist, cu calificarea „puşcaş”. Stagiul militar se încheie pe data de 13 octombrie 1933, când este lăsat la vatră.
Acum este momentul în care, având cursurile universitare absolvite şi stagiul militar satisfăcut, poate aspira la un serviciu stabil, demn de pregătirea sa.
Deşi absolvent al Facultăţii de Filosofie şi Litere „magna cum laude”, precum şi al Seminarului pedagogic universitar din Bucureşti, „nu am putut obţine catedră de profesor, deoarece, datorită situaţiei economice şi sociale grele, se desfiinţaseră orele de limba greacă pentru care fusesem pregătit şi şomajul intelectualilor era în toi”, nota Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa.
Ne amintim că, în evoluţia profesională atât de sincopată a tânărului Vasile V. Moisescu, anii 1924-1925 au reprezentat perioada în care a funcţionat ca învăţător suplinitor în judeţul Bălţi (Moldova), desfăşurând o campanie de românizare. Întors acasă, după absolvirea Seminarului ieşean, se angajează pentru a-şi putea plăti taxele universitare, începând cu „1 Ianuarie 1926, ca factor poştal gr.II la Oficiul Telegraf C1. Bucureşti, unde a funcţionat până la 1 Iunie 1926, când a demisionat pentru interese familiale.” Conform Cărţii de Muncă, din 1926 până în 1928, „nu a fost în câmpul muncii salariate.” Pentru că era criză pe piaţa muncii, iar „tăticu îmi reproşa că în zadar a cheltuit atâta cu mine la şcoli. Zicea că trebuia să-l ascult, ca să mă preoţesc.”
Necalificat „cu studii superioare“ (n.a.)
Va accepta un post de vopsitor de stâlpi electrici, la Câmpina, unde trebuia să care găleţi grele cu miniu şi să se păteze cu vopsea.
Înduioşat de soarta amarnică a fostului seminarist, un cunoscut îl va ajuta să se angajeze la Societatea Petroliferă „Unirea” din Mislea, o societate româno-americană de exploatare a petrolului, pe post de funcţionar. În însemnările sale, Vasile V. Moisescu notează:
„Ca funcţionar la Mislea, am inovat o metodă nouă de a telefona la timp gazele livrate, ţinând socoteală nu numai de diagrame, ci şi de temperatură etc.”
Din nefericire, nu a funcţionat acolo decât 16 luni, de la data de 1 mai 1929 până la 31 august 1930, când, din cauza crizei mondiale, societatea a fost silită să facă reduceri de personal.
„Când criza financiară a lovit şi societatea româno-americană, am fost concediat, însă am primit salariul pe luni de zile anticipativ. Cu aceşti bani m-am întors acasă. Era suma cu care tăticu şi-a construit un grajd nou, visul său de pe când se jertfea pentru educarea copiilor.”
După acest intermezzo biografic, demn de un scriitor american, îl găsim pe cel care va aspira borgesian toată viaţa la un post de bibliotecar, funcţionar conştiincios, integrat în sistemul Ministerului Justiţiei, începând cu 2 noiembrie 1934, când a fost numit impiegat la Judecătoria Răcăciuni, judeţul Bacău. Din certificatul emis de Ministerul Justiţiei aflăm că la 12 decembrie 1934 a fost mutat în interes de serviciu la Parchetul Tribunalului Prahova, pentru ca, peste două zile, să fie din nou mutat, la cerere, la Judecătoria de Muncă Ploieşti, unde a stat până pe 25 mai 1937. Mai tarziu, întors în Capitală, va fi angajat la Direcţia Personalului din Ministerul Justiţiei. La Ministerul Justiţiei, pe 16 martie 1939, a fost avansat locţiitor de şef de birou la Direcţiunea Judiciară, iar la 24 martie 1941 a fost numit şef de birou la Serviciul Central de Identificare Judiciară. Va fi şef de birou şi la Direcţia Judiciară, începând cu 27 august 1941. În acest timp, date fiind necesităţile ministerului şi contextul istoric, după ce a fost delegat, o scurtă perioadă, la Cabinetul Ministrului, va fi şef şi în Serviciul Mobilizării şi Apărării Pasive, activitate de care îşi va aduce aminte peste ani:
„La 4 aprilie 1944, ca şef de apărare pasivă la Ministerul Justiţiei, trebuia să pregătesc un exerciţiu de alarmă. Ca niciodată, eram neliniştit. Mărşăluiam prin lunga sală de la etajul 3. Ca să mă liniştesc, am bătut la maşina de calculat multiplii de 888, imprimaţi şi pe bandă. Erau o rugăciune cifrată, suma literelor-cifre a numelui Iisus. Doar aşa îmi dădeam seama anticipativ că avea să urmeze primul atac aerian veritabil, poate înadins planificat să coincidă cu alarma fictivă, ca să cruţe cât mai multă populaţie.”
Transferat la 1 octombrie 1941 la Direcţia Contabilităţii, este avansat contabil principal în 1945 pentru ca la 30 noiembrie 1946, să se pensioneze pe caz de boală, „contractată în timpul, dar nu din cauza serviciului”, cum e scris cu scrupulozitate de Direcţia Personal din Minister.
Ca untdelemnul care se ridică și valoarea este apreciată (n.a.)
Cunoscător de franceză, germană, greaca veche, latină, sanscrită, dar şi de dactilografie şi stenografie, Vasile V. Moisescu va fi apreciat drept un erudit, cu multe lucrări de specialitate, „funcţionar eminent şi conştiincios în serviciu, cu purtare bună cu colegii şi în societate”, după cum sună caracterizarea făcută în foaia calificativă de la 1 Mai 1937 până la 1 Mai 1938.
Meritele lui nu au fost evidenţiate doar de superiorii ierarhici; ca o recunoaştere a meritelor ştiinţifice şi civice va primi, la 10 Mai 1938, Medalia Serviciul Credincios, cl.III, semnată de Carol al II-lea şi de Ministrul Afacerilor Externe, la vremea aceea, Mircea Cancicov.
Cunoscându-i meritele, acelaşi Mircea Cancicov, atunci când a fost numit ministru interimar la Ministerul Justiţiei, i-a încredinţat postul de mare încredere de şef de cabinet al Ministrului, atît pentru calităţile sale, dar şi pentru faptul că se căuta o persoană care să nu fi fost câtuşi de puţin implicată în tulburările politice de atunci.
Acelaşi lucru se va repeta peste aproape zece ani, când Lucreţiu Pătrăşcanu devenit Ministru al Justiţiei îl va numi, pentru o scurtă perioadă de timp, şeful său de cabinet.
În 1942, la 9 mai, va primi distincţia supremă, Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler, semnat de Mihai I şi de Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Această medalie era menită să ateste importanţa ştiinţifică a studiilor sale de piramidologie, deja cunoscute în epocă.
De altfel, înscris la doctorat între anii 1936-1940, Vasile V. Moisescu se adresează Profesorului Universitar I. Andrieşescu, o somitate a arheologiei româneşti, continuatorul lui Pârvan şi Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, pentru a primi aprobarea de a fi înscris pentru teza de doctorat în Arheologie:
„Motivez cererea mea prin faptul că de 15 ani, paralel cu cercetările personale în teologia comparată, m-am ocupat intens cu studiile arheologice, în special cu egiptologia.
În anii din urmă, am izbutit să contribui cu lumini originale la descifrarea tainelor ştiinţifice şi profetice ale Marii piramide, pe baze perfect demonstrabile. Între altele, am găsit cheia, leit-motivul Marii piramide, adică a factorului de deplasare, asupra căruia planează o enigmă în recentele tratate despre Marea piramidă.
Materialul de studiu l-am clasat după cea mai pedagogică metodă de compoziţie, aşa cum nu a mai fost redactat până în prezent acest subiect, foarte căutat de publicul apusean.”
Răgazul nedorit al războiului (n.a.)
Deşi i-a fost aprobată înscrierea la doctorat, susţinerea tezei nu a mai avut loc, dată fiind iminenţa războiului. Lucrarea finalizată va fi confiscată, peste ani, de securiştii aflaţi în percheziţie la domiciliu.
Vasile V. Moisescu nu va merge pe front pentru că e considerat ca făcând parte dintre cei „absolut indispensabili serviciului ca funcţionari de specialitate (absolvenţi ai Centrului de instrucţie a gazelor) şi cărora le revine organizarea apărării pasive a Ministerului (Centrală şi Instanţele Judecătoreşti din întreaga ţară) precum şi luarea tuturor măsurilor de punere în aplicare a dispoziţiunilor Legii pentru apărarea antiaeriană a teritoriului”. Cererea de scutire de concentrare, adresată Marelui Stat Major, este semnată, la data de 23 martie 1938, de Ministerul Justiţiei.
În aceste condiţii, fiind şef al Apărării Pasive, obligat să se deplaseze prin ţară pentru a organiza echipele de A.P., va fi autorizat să circule la orice oră din zi şi din noapte, cu orice mijloace de transport, pentru a-şi putea îndeplini misiunea la timp şi pe deplin, cu atât mai mult cu cât, la 10 martie 1940, primise ca distincţie Insigna „Apărării Pasive”.
În 1942 se căsătoreşte cu Gheorghina Sânziana Mladin, o tânără absolventă a Liceului Comercial din Arad, având preocupări asemănătoare legate de religie şi spiritualitate. Iubitoare de matematici, dar nemulţumită de ariditatea activităţilor contabile, Sânziana ar fi dorit să aibă o meserie legată de activităţi caritabile, cu impact social. În amintirile ei menţionează:
„Felul meu de viaţă mă ducea mereu spre cei oropsiţi şi necăjiţi. Şcoala de Surori de ocrotire, de la Cluj, s-a mutat la Arad. Aveam 22 ani. M-am înscris. Am făcut doar un an, pentru că m-am căsătorit în 1942 şi m-am mutat la Bucureşti.”
Trăind în lumea miraculoaselor coincidenţe, convins că nimic din lumea aceasta nu e întâmplător, toate concurând pentru împlinirea Planului Divin, Vasile V. Moisescu va scrie:
„Când m-am hotărât să mă căsătoresc, am rugat pe Domnul să-mi indice numele viitoarei soţii, prin deschiderea Bibliei. Mi s-a oprit privirea asupra pasajului din Evanghelia după Luca, la capitolul 1, versetul 63:
«Zaharia a cerut o tăbliţă de scris, şi a scris, zicând: Numele lui este Ioan. Şi toţi s-au minunat.»
N-am dat atenţie atunci decât traducerii numelui Ioan – Harul lui Dumnezeu – imaginându-mi că ea îmi va fi dăruită de El. Doar când am citit în buletinul ei de naştere că mai are şi alt nume – Sânzeana (cu varianta Sânziana), am băgat de seamă precisa legătură cu textul de mai sus, căci numele provine de la sărbătoarea Sânzienelor, zânelor, celebrate la ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (SânJean). De noaptea de Sânziene (aproximativ la solstiţiul verii) se leagă atâtea legende, al căror simbolism mi-a prilejuit cheia descifrării enigmaticei Catedrale din Chartres.”
Fire romantică şi împătimit al muntelui, Vasilică îi va oferi o cununiţă împletită din 50 de flori de colţ, culese de el din sălbaticul masiv Piatra Craiului, pe care ea o va purta la nuntă. La nuntă vor fi îmbrăcaţi în frumoasele costume populare din Muscel, costumul miresei fiind cusut de însăşi mama soacră:
„Costumul meu, nespus de frumos, a fost lucrat tot înainte, de soacra mea, care, deşi nu mă ştia, l-a făcut exact pe măsura mea, mă refer la râurile de pe ie. Modelul cusăturii, foarte mărunt lucrat, îl alesese Vasilică dintre mai multe, păstrate din străbuni. Avea un motiv deosebit.” – va povesti în amintirile ei, Sânziana.
Şederea în Bucureşti a familiei Moisescu va cunoaşte, dincolo de dificultăţi financiare şi locative – probleme cu care se vor confrunta de-a lungul întregii lor convieţuiri – un moment de cumpănă, în anul 1946: boala lui Vasile. Iniţial diagnosticată ca reumatism banal, boala se va dovedi extrem de severă: neoplazie a extremităţii superioare a peroneului stâng, altfel spus, în urma biopsiei efectuate la Institutul Babeş, cancer. La operaţie, doctorii vor descoperi o tumoră de mărimea unui ou mare de gâscă, tumoră care, neavând capsulă, ameninţa să invadeze întregul muşchi. Rezecţia ţesutului distrus îi va salva viaţa. La analize i s-au mai descoperit insuficienţă venoasă cronică şi insuficienţă hepatică, boli care au apărut şi avansat în timpul activităţii istovitoare de care a avut parte cât timp a funcţionat la Ministerul Justiţiei. În multele sale memorii şi autobiografii adresate oficialilor, Vasile V. Moisescu se va referi la acea perioadă:
„Toţi funcţionarii şi aprozii Ministerului de Justiţie pot fi citaţi ca martori, cum mă istoveam, ridicând poveri materiale peste puterile mele…Eram însărcinat cu achiziţionarea şi expedierea numeroaselor materiale de apărare pasivă pentru tribunalele şi judecătoriile din toată ţara. Lăzile cu măşti, târnăcoapele, sirenele, extinctoarele etc. erau depozitate în subsolurile umede, neaerisite, întunecoase şi arhiprăfuite ale Ministerului. Puţinii aprozi care rămăseseră nemobilizaţi nu puteau decât rareori să-mi dea ajutor. Aceeaşi situaţie (şi mai agravată) după terminarea ostilităţilor: am fost numit gestionar al imensului depozit de cărţi juridice, de expediat la instanţe şi de vândut la amatori. Aceste sute de mii de volume mucegăite şi unele arse de bombardamente, plus publicaţiile periodice, a trebuit să le scot de sub dărâmăturile pereţilor bombardaţi, să le aşez în rafturile până la tavan, cot la cot cu aprozii, care altminteri refuzau această corvoadă, de multe ori fiind siliţi să lucrăm ore suplimentare. Aceste condiţii, precum şi urcarea pe stelaje şi deseori până la etajul III, unde erau şefii mei (cerându-mi cărţi şi relaţii, din lipsa aproape permanentă a ascensorului) m-au distrus trupeşte.”
Pensionat de boală stabilit la Arad (n.a.)
După pensionare, în puţinele luni în care va mai rămâne în Bucureşti, va mai lucra la O.V.I.C.A.R., Oficiul pentru Valorificarea Animalelor, Cărnii şi Derivatelor, după care se va muta, împreună cu familia, la rudele soţiei, în Arad.
Se născuseră Teana-Sânziana, în 1943 la Corbi-Muscel şi Bucur-Claudiu, în 1945, la Bucureşti, primii doi copii.
Prea „sectant“ pentru sectanți (n.a.)
Era în 1946. Sărăcie după război, climat politic instabil, suspiciune generalizată. De această suspiciune s-a lovit mai întâi Vasile V. Moisescu, atunci când a încercat să se integreze în comunitatea neoprotestantă arădeană. Noncomformist, având exigenţa trăirii religioase autentice, dincolo de rigidităţi formaliste, va reuşi să irite (aşa cum a reuşit să stârnească oprobriul clerului ortodox, în periplul lui prin seminarii) figurile consacrate ale cultului baptist. Anturat de tineri, preţuit de intelectuali, Moisescu se vede acuzat de fraţii de credinţă de disidenţă, de tentative de îndepărtare de formulele cultice tradiţionale.
Securitatea vrea să profite de aceste disensiuni şi îi propune să colaboreze, ca informator, infiltrat în grupul credincioşilor baptişti. Sânziana Moisescu îşi aminteşte:
„Securitatea aflând că Vasilică nu e bine privit de baptişti, al căror formalism mort îl critica, a căutat să-l folosească ca informator împotriva lor.
Oricât era el împotriva formalismului, îi iubea pe fraţii de credinţă şi sub nici un chip nu s-ar fi făcut o unealtă în mâna Securităţii.
În perioada anului 1949 mai ales, Vasilică era chemat des la Securitate, cu scopul de a fi făcut informator, împotriva fraţilor şi cum presiunile erau foarte mari, hotărât să nu cedeze nicidecum, odată, găsindu-se acolo, şi-a zis că, dacă mai scapă teafăr afară, va porni încotrova, presiunile fiind insuportabile. Scăpând, spre seară, a venit acasă şi mi-a spus că pleacă, nici el nu ştie unde, dar pleacă.”
Hotărât aşadar să nu cedeze presiunilor Securităţii şi ca să scape de ei – întocmai cum făcuse strămoşul său Moise Cioabă – după o vizită la sediul acesteia, se decide să se refugieze pentru un timp la rudele sale din Muscel. Îi scrie Sânzianei, din Timişoara, o scrisoare care-i parvine prin intermediar, cerându-i să-l urmeze în Muscel, împreună cu cei doi copii mai mici, Cristian şi Alciona, ceilalţi doi mai mari, Teana şi Bucurel, de şase, respectiv patru ani, urmând să rămână la Arad, la părinţii ei. Sânziana se conformează, pleacă la Timişoara cu cei doi copii, iar de acolo, în Argeş, la rudele soţului. În Argeş, Vasilică avea un frate, Victor, contabil la Fabrica de Cherestea din Curtea de Argeş, o soră, Justina, învăţătoare la Şcoala din Domneşti, unde soţul ei era profesor şi o soră mai mare, Eugenia Groşanu, învăţătoare în Corbi, cea în casa căreia se va adăposti, împreună cu familia.
Deşi erau înconjuraţi de dragostea rudelor, Sânziana nu va putea uita, nici după ani, spaima tacită şi insidioasă care li se cuibărea în suflet odată cu căderea nopţii:
„Nu uit nopţile, căci sora soţului locuia pe şoseaua principală care ducea în munţi şi mereu treceau maşini ale Securităţii, dubele, cum le spuneam noi, în munţi fiind ascunşi partizani, cum, la fiecare zgomot de maşină, mi se strângea inima, crezând că sunt în urmărirea noastră.”
Sosiţi la Corbi în noiembrie 1949, vor rămâne acolo până în ianuarie 1951. Între timp, dragostea maternă fiind mai puternică decât frica, Sânziana va găsi curajul de a-şi recupera cei doi copii mai mari rămaşi la Arad, astfel că, în aprilie 1950, reuşeşte să îi aducă şi pe ei în Argeş, pentru o perioadă scurtă, după care se va întoarce cu toată familia la Arad, unde Vasile V. Moisescu se va confrunta cu cele două probleme eterne: cea a spaţiului locativ şi cea a găsirii unui loc de muncă.
Când era funcţionar la Ministerul Justiţiei, încă necăsătorit, locuia studenţeşte într-o mansardă. După căsătorie, în Bucureşti, va închiria o cameră dintr-un apartament de pe strada Olteni. La Arad vor sta în casa socrului său, o locuinţă formată din trei camere şi o bucătărie, împreună cu bunica soţiei, pe strada Pionierilor nr.1. Întorşi din Argeş, va afla că două camere din cele trei i-au fost luate, familia Moisescu urmând să locuiască, împreună cu bunica, într-o cameră şi o bucătărie. În aceste condiţii, face un schimb de locuinţă cu socrul său, mutându-se în casa acestuia din strada Barbusse nr.12.
Adresându-se Oficiului de Închirieri Arad, Vasile V. Moisescu solicită:
„Doresc a mă muta în imobilul din str. Barbusse 12, apartamentul 1, din locuinţa ce a fost ocupată de Gheorghe Mladin, care este socrul meu şi cu care am convenit să se mute în camera şi bucătăria ce mi-a rămas în str. Pionierilor no.1, unde va locui împreună cu bunica soţiei mele. Eu voi ocupa cu familia mea cu 4 copii fosta locuinţă a lui Mladin Gheorghe din str. Barbusse 12, compusă din 1 cameră şi o bucătărie, bucătăria o voi transforma în cameră, iar soţia va folosi bucătăria comună cu Sida Aurelia, proprietara imobilului.”
Într-o autobiografie datată 22 septembrie 1948, Vasile V. Moisescu nota:
„Nu posed nici o avere mobilă sau imobilă, nici eu şi nici soţia. Mă ocup actualmente cu studii ştiinţific-biblice. Resursele ce-mi fac posibil un trai prea modest le completez, în afară de pensie, din orice ocupaţie ce mi se oferă sporadic, ca de exemplu, însoţitor la vagoanele cu cereale.
N-am urmărit şi nici nu urmăresc situaţii materiale. De aceea, mi-am câştigat minimul de existenţă lucrând din greu, oriunde eram primit.
Nu am fost niciodată înscris în vreun partid, deşi convingerile mele, încă de pe când eram student, au fost şi sunt sincer democratice.”
„Ei, decare lumea nu era vrednică, au pribegit … (n.a.)
În acea perioadă, urmează cursurile de recalificare în strungărie la Centrul de Recalificare nr.5 Arad. Tot în acelaşi an, 1950, funcţionează pentru o perioadă scurtă la D.C.A. Vinga, în calitate de contabil casier, de unde îşi dă demisia din cauza salariului mic, din care nu reuşea să-şi facă aprovizionarea (desfiinţându-se cantina, se vedea nevoit să-şi facă aprovizionarea din comună, unde preţurile erau mai mari decât în Arad). Pe lângă faptul că a fost nevoit să îndure foamete şi să se îndatoreze financiar, se vedea în imposibilitatea de a-şi întreţine familia.
Pe 16 octombrie 1951, Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă îl repartizează la Întreprinderea de Stat pentru Produse Finite din Lemn „Răsăritul” din Pâncota, dar, ajuns acolo, află că era deja cineva angajat pe postul de contabil. O situaţie similară întâmpină o lună mai târziu, când, depunând cerere de angajare la Şcoala de Pilotaj de la Mocrea, tot pentru postul de contabil, află că forul tutelar, Comisia Centrală a Aviaţiei Sportive Bucureşti numise un bucureştean în acel post.
În iunie 1952 adresează o cerere de angajare în cadrul Institutului de Proiectări Silvice, iar la solicitarea depusă i se cer, pe lângă datele referitoare la cariera sa profesională, informaţii la zi despre persoanele care l-au cunoscut în perioadele 1932-1944 şi 1947-1952 şi care puteau da recomandări, descrieri detaliate despre activitatea sa politică înainte şi după 23 August 1944:
„Veţi da date amănunţite în legătură cu prigoanele din timpul fascist şi situaţia Dvs. politică, cît şi vederile Dvs. politice din acea perioadă.”
În cele din urmă, la 14 iunie 1952, prin Oficiul de Plasare, este repartizat la Cooperativa de Consum Zădăreni, ca ajutor de contabil.
Având experienţă didactică, atât ca învăţător, cât şi ca profesor (pe vremea când lucra în Ministerul Justiţiei, pentru a-şi suplimenta veniturile, a predat la Seminarul Ortodox bucureştean şi la o şcoală de ucenici, studii serale), s-a adresat Sfatului Popular al Oraşului Arad, Secţiunea Învăţământ, pentru a solicita catedră. Este refuzat, sub pretextul lipsei posturilor vacante. Acelaşi răspuns îl va primi şi în 1956, când, fiind deja angajat, solicită ore de limba latină şi franceză la şcolile din oraşul Arad sau de matematică, la cursul inferior, pentru a-şi rotunji veniturile.
Din iunie 1952 până în ianuarie 1953 a lucrat la Gospodăria Agricolă de Stat „Tudor Vladimirescu”, din cadrul Trustului „Gostat”, apoi se va angaja ca magazioner şi gestionar la Sanepid Arad. Excedat de greutăţile pe care le întâmpina la serviciu, aflându-se în situaţia de a răspunde personal pentru acţiuni pe care nu le putea controla, cere, la 17 septembrie 1953, să fie absolvit de calitatea de gestionar.
„Începând cu luna septembrie, observ că trebuie să răspund eu pentru acţiunile altora. După litera regulamentului, într-adevăr mânuitorul de materiale e responsabil şi de Sanepidul propriu-zis şi de Laborator şi de Staţia de Dezinfectare. Totuşi, dată fiind împrăştierea acestor componente ale Sanepidului, cheile de la una din pivniţele Laboratorului şi de la multiplele magazii ale staţiei de dezinfectare şi de la bazinele cu petrol şi soluţiile de nitroxan sunt în mâinile altora, care lucrează cu aceste materiale direct şi încontinuu. Dată fiind situaţia aceasta de fapt, care acum nu poate continua şi cu cea de drept, se ivesc inconveniente. De exemplu, zilele acestea, tov. chimist a predat Laboratorului de higienă din Ineu, fără să mă anunţe cel puţin pe mine, reactivi pentru care n-am semnat de primire, de a căror păstrare şi mânuire e conştient doar dânsul, ca unul de specialitate. La fel, primirea petrolului, în cantităţi considerabile, predarea lui la campania anti-papatace, împreună cu ulei de nitroxan şi DDT, precum şi întocmirea situaţiilor de consum a acestora sau a stocurilor existente mi-e în toate sensurile imposibil să le descurc, aşa cum am limpede evidenţa contabilă a materialelor pentru care am semnat de primirea şi predarea lor.
În afară de aceste, la efectuarea scriptelor ce mi se cer de regulament întâmpin tot felul de dificultăţi cu unităţile sanitare. Lipsindu-mi autoritatea necesară de a întrona legalitatea, sunt totuşi tras la răspundere pentru dezordinea creată de aceste împrejurări care nu depind de voinţa mea.”
În atare conjunctură, va fi tentat să accepte o ofertă care părea foarte avantajoasă, bănoasă chiar, cea de a lucra ca rutierist II, ajutor de şofer, la coloana de tractoare din Hălmagiu. Salariul era de 1.000 lei lunar, plus diurnă, cazare, kilometraj. Postul părea atractiv şi pentru că întreprinderea părea că avea nevoie de un lucrător deprins cu ţinerea evidenţei materialelor, activitate cu care Vasile V. Moisescu era obişnuit. Din păcate, această tentativă de a-şi schimba serviciul s-a dovedit o cacealma, şeful de coloană, cel cu care vorbise anterior, neavând nici o cădere de a face angajări. Bine că, prevăzător fiind, nu-şi dăduse demisia de la Sanepid şi că unicul prejudiciu a fost doar ziua lucrată în perioada de probă, de la 4 dimineaţa până după zece seara.
Va fi transferat abia la 1 august 1954 la Punctul Sanitar de Frontieră Curtici, pe post de agent dezinfector principal, cu un salariu brut de 340 de lei, plus 51 lei spor de periclitate.
Greutăţile vieţii continuă, astfel că in 1955 este împuternicit să efectueze control permanent în trenurile internaţionale, precum şi asupra personalului de serviciu sau oricăror persoane aflate pe teritoriul Punctului de Frontieră. A fost agent dezinfector la Curtici până la 1 august 1957, când a fost transferat, cu ocazia încadrărilor, tot ca agent dezinfector, la Circumscripţia Sanitară Vladimirescu, unde va rămâne, scriptic, până la 15 ianuarie 1959, când, în urma arestării, i se va desface contractul de muncă.
Un fapt demn doar de biografia unui om deosebit este acela că Marin Preda, cunoscînd cazul său de la prieteni comuni din Bucureşti, îşi creonează personajul Liviu Petrina din celebrul roman „Cel mai iubit dintre pământeni” folosind o parte din biografia lui Vasile V. Moisescu.
(va urma)
Posts
No comments:
Post a Comment