CARTE-PACATE RESPECTABILE de Jerry Bridges-CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM (11)-Mandria

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 11

Mandria

Din toate personajele negative ale Bibliei, probabil ca nici unul nu este mai respingator decat Fariseul care se credea neprihanit, despre care ne povesteste Isus intr-o pilda, si care s-a rugat, “Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, hrapareti, nedrepti, preacurvari sau chiar ca vamesul acesta” (Luca 18:11). Insa ironia este ca in vreme ce-l condamnam, putem cadea cu usurinta in aceeasi atitudine de oameni auto-neprihaniti.

In acest capitol ne vom ocupa de pacatul mandriei—nu de pacatul mandriei in general, ci de anumite feluri de manifestare ale ei care ii ispitesc mult pe cei credinciosi. Vom privi la mandria auto-neprihanirii morale, la mandria doctrinei corecte, la mandria realizarilor proprii, si la mandria unui spirit independent. Pe masura ce incerc sa ating aceste pacate subtile, ma rog sa pot face acest lucru fara a cadea eu insumi in mandria unui duh de critica si severi­tate. Deci dati-mi voie sa declar de la inceput ca nici eu nu sunt scutit de mandrie, in special de aceea care se ascunde in spatele hainei de invatator al altora. Una din problemele cu mandria este ca o putem vedea in altii dar nu in noi insine. Si eu sunt foarte atent la cuvintele lui Pavel, “Tu deci, care inveti pe altii, pe tine insuti nu te inveti?” (Romani 2:21). Deci va rog sa va uniti cu mine in a-I cere lui Dumnezeu sa ne descopere fiecaruia din noi mandria pe care El o vede in noi. Ca acest subiect este esential se vede din faptul ca atat Iacov cat si Petru ne avertizeaza, “Dumnezeu sta impotriva celor mandri” (Iacov 4:6; 1 Petru 5:5).

 MANDRIA AUTO-NEPRIHANIRII MORALE

Mandria Fariseului din pilda Domnului Isus a fost ceea ce s-ar putea numi auto-neprihanire morala. Ea se manifesta printr-un sentiment de superioritate morala in comparatie cu alti oameni. Acest tip de mandrie nu se rezuma doar la cei credinciosi. Poate fi gasita in domeniul politic si cultural, atat intre liberali cat si intre conservatori. Oricine se crede, de exemplu, superior din punct de vedere moral in orice domeniu, fie el politic, economic, sau al ingrijirii mediului, este posibil sa se faca vinovat de pacatul unei auto-neprihaniri morale, al unei neprihaniri de sine. Este trist ca acest tip de mandrie este foarte raspandit si intre credinciosii evanghelici conservatori.

Astazi, cand societatea in intregul ei comite si tolereaza pacate flagrante de felul imoralitatii, divortului foarte usor, stilului de viata homo­sexual, avortului, betiei, folosirii drogurilor, lacomiei de avere, si a altor pacate flagrante si scandaloase, este asa de usor sa cadem in pacatul superioritatii morale si al auto-neprihanirii. Din pricina ca noi nu comitem astfel de pacate, ne este usor sa ne simtim superiori din punct de vedere moral si sa privim cu o anumita doza de dispret si desconsiderare la acei care le practica. Nu ca pacatele mentionate mai sus n-ar fi serioase si n-ar provoca destramarea esentei societatii in care traim. Ele sunt cu totul si cu totul serioase, si eu ii respect pe acei lideri crestini din zilele noastre care ridica un glas profetic impotriva lor. Insa pacatul in care cadem noi insine este pacatul auto-neprihanirii morale si al duhului rezultant de dispretuire a celor care practica astfel de lucruri. De fapt, Domnul Isus spune aceasta pilda cu Fariseul si vamesul “pentru unii care se incredeau in ei insisi ca sunt neprihaniti, si dispretuiau pe ceilalti” (Luca 18:9).

Indraznesc sa spun ca dintre toate pacatele subtile de care ne ocupam in aceasta carte, mandria superioritatii morale este poate cea mai des intalnita, dupa pacatul lipsei de evlavie. Insa desi este atat de raspandita printre noi, este greu sa o depistam datorita faptului ca toti o avem intr-o masura sau alta. De fapt, se pare ca avem o placere perversa sa discutam cat de ingrozitor de stricata este societatea in care traim. Cand ne antrenam in acest fel de gandire sau de conversatie, ne facem vinovati de mandria superioritatii morale.

Cum ne putem deci pazi de pacatul neprihanirii de sine? Mai intai, cautand o atitudine de umilinta bazata pe adevarul ca “prin harul lui Dumnezeu suntem ce suntem.” Desi pentru unii aceasta expresia s-a cam banalizat, ea este adevarata pentru noi toti. Daca suntem integri din punct de vedere moral, si mai ales daca suntem credinciosi care cauta sa traiasca o viata morala fara pata, este doar pentru ca harul lui Dumnezeu ne-a cucerit. In mod natural, nici unul din noi nu este integru din punct de vedere moral. Dimpotriva, toti ar trebui sa spunem cum a spus David, “Iata ca sunt nascut in nelegiuire, si in pacat m-a zamislit mama mea” (Psalmul 51:5). In loc decat sa ne simtim superiori moral fata de acei ce traiesc in pacate flagrante vrednice de condamnare, ar trebui sa fim adanc recunoscatori ca Dumnezeu prin harul Sau ne-a pazit, sau ne-a rascumparat dintr-un astfel de stil de viata.

O alta modalitate prin care ne putem pazi de mandria neprihanirii de sine este prin a ne identifica inaintea lui Dumnezeu cu societatea pacatoasa in care traim. Dupa captivitatea Babiloniana, cand multi dintre Iudei s-au intors in tara lui Iuda, Ezra, un carturar priceput in Legea lui Moise s-a intors sa invete pe popor legile lui Dumnezeu. Scriptura ne spune de Ezra ca “isi pusese inima sa adanceasca si sa implineasca Legea Domnului, si sa invete pe oameni in mijlocul lui Israel legile si poruncile” (Ezra 7:10). Ezra a fost in mod evident un om evlavios care a trait o viata exemplara.

Si totusi intr-o ocazie in care a aflat de unele pacate ascunse din popor, el s-a identificat cu pacatul lor, chiar daca el insusi nu era vinovat. Cititi rugaciunea lui din Ezra 9:6: “Dumnezeule, sunt uluit, si mi-e rusine, Dumnezeule, sa-mi ridic fata spre Tine. Caci faradelegile noastre s-au inmultit deasupra capetelor noastre, si greselile noastre au ajuns pana la ceruri.” Remarcati felul in care el s-a inclus pe sine insusi in aceasta marturisire a vinovatiei: “faradelegile noastre” si “greselile noastre.” Cand vedem degradarea crescanda din societatea noastra, noi ar trebui sa adoptam atitudinea lui Ezra. Daca facem asa, vom fi scutiti de mandria neprihanirii de sine.

 MANDRIA DOCTRINEI CORECTE

O ruda foarte apropiata a mandriei morale este mandria doctrinei corecte, presupunerea ca toate convingerile mele doctrinare, oricare ar fi ele, sunt corecte, si oricine are o alta convingere este inferior, prin comparatie, din punct de vedere teologic. Toti acei carora le pasa cat de cat de doctrina sunt susceptibili la aceasta forma de mandrie. Indiferent daca suntem Arminieni sau Calvinisti, daca subscriem la teologia dispensationalista sau amilenista, sau poate am adoptat o forma de teologie eclectica, suntem tentati sa consideram convingerile doctrinare proprii ca fiind cele corecte si sa privim cu un anumit grad de dispret catre cei care cred altfel decat noi. Si apoi, pentru a completa spectrul acestui tip de mandrie, sunt si din acei care nu considera doctrina ca fiind importanta si din acest motiv privesc cu dispret la cei ca noi, care o consideram foarte importanta. Cu alte cuvinte, aceasta forma de mandrie este mandria propriului sistem de convingeri, indiferent care ar fi el, si atitudinea ca prin ceea ce credem le suntem superiori din punct de vedere spiritual altora care nu cred la fel.

In 1 Corinteni 8, Pavel se ocupa de aceasta forma de mandrie cand discuta problema folosirii sau respingerii mancarii jertfite idolilor. Unii din credinciosii din Corint au spus ca a manca din lucrurile jertfite idolilor este un lucru permis in contextul libertatii sau slobozeniei crestine. Pavel nu contrazice aceasta con­cluzie, insa ii mustra pentru mandria doctrinala care venea din convingerea lor. El le scrie, “In ce priveste lucrurile jertfite idolilor, stim ca toti avem cunostinta. Dar cunostinta ingamfa pe cand dragostea zideste” (1 Corinteni 8:1). Pavel este de acord cu “cunostinta” lor—adica cu convingerea lor doctrinala in ceea ce priveste carnea jertfita idolilor—insa ii acuza de mandrie doctrinala. “Cunostinta” lor i-a dus la ingamfare.

Daca Calvinismul sau Arminianismul sau dispensationalismul, sau convingerile tale legate de vremurile din urma, sau dispretul tau fata de orice convingeri doctrinale, te fac sa simti o superioritate fata de cei care au alte pareri, probabil ca te faci vinovat de pacatul mandriei doctrinale. Nu sugerez prin aceasta ca n-ar trebui sa cautam sa cunoastem adevarurile Scripturii si sa ne formam convingeri doctrinale despre subiectele din Scriptura; ceea ce vreau sa spun este ca ar trebui sa ne tinem convingerile cu umilinta, realizand in acelasi timp ca multi oameni evlaviosi si capabili din punct de vedere teologic au poate convingeri diferite de ale noastre.

Odata am fost rugat sa fac un comentariu asupra unei carti care prezenta un sistem de sfintire cu care eu nu pot fi deloc de acord. In scrisoarea pe care am intocmit-o am scris asa: “Va rog remarcati faptul ca va prezint ‘lucruri cu care personal nu sunt de acord,’ nu lucruri in care [autorul] greseste. Cand ajung in ceruri, s-ar putea sa aflu ca eu am crezut gresit.”

Daca am scris astfel, inseamna oare ca convingerile mele nu mai sunt tot asa de puternice ca inainte? Deloc. Ba mai mult, dupa ce am citit cartea, convingerile mele erau si mai puternice. Dar am vrut sa exprim faptul ca eu imi tin in umilinta convigerile si-l tratez pe autorul cartii cu acelasi respect cu care ii tratez si pe cei ale caror pareri in ceea ce priveste sfintirea sunt identice cu ale mele. (Imi dau seama ca prezentandu‑ma pe mine insumi drept exemplu de umilinta pot sa par in ochii unora drept “mandru de umilinta mea.” Cred ca nu este cazul, si stiu ca exista alte ocazii cand n-am fost atat de generos si respectuos fata de cei cu pareri contrare).

Insa scopul acestei sectiuni a fost sa scoata in evidenta pericolul mandriei doctrinale si sa va indemn sa va ganditi si sa va rugati pentru a descoperi daca nu cumva acesta este unul din “pacatele acceptabile” pe care nu l-ati realizat pana acum. Daca credeti ca ar putea fi, va sugerez sa invatati pe de rost si sa va rugati cu privire la versetul despre “cunostinta care ingamfa,” din 1 Corinteni 8:1. Apoi incercati sa identificati alte zone mai precise in care sunteti tentati sa fiti mandri din punct de vedere doctrinal, si cereti-I lui Dumnezeu sa va faca in stare sa va tineti convingerile intr-un duh de umilinta autentica.

 MANDRIA REALIZARILOR PROPRII

Scriptura ne invata ca in general exista o relatie de cauza-efect intre straduinta (sau munca asidua) si succes—in orice activitate, in invatatura, in sport, in afaceri sau in meserie. De exemplu, Proverbe 13:4 spune, “Lenesul doreste mult, si totusi, n-are nimic, dar cei harnici se satura.” Iar Pavel il indeamna pe Timotei in legatura cu lucrarea sa de slujire, “Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care n-are de ce sa-i fie rusine” (2 Timotei 2:15). Iar Pavel s-a purtat aspru cu sine insusi in propria sa lucrare (vezi 1 Corinteni 9:26-27; Filipeni 3:12-14).

Cu toate acestea, Scripturile ne invata ca succesul in orice lucru de care ne apucam depinde de vointa suverana a lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel 2:7; Psalmul 75:6-7; Hagai 1:5-6). Dupa cum ne invata pasajul din 1 Samuel, “Domnul saraceste si El imbogateste, El smereste si El inalta.” Doi studenti de la aceeasi specializare pot fi amandoi foarte preocupati cu studiul, si totusi unul din ei exceleaza si primeste note mari, in timp ce al doilea cu greu se mentine peste medie. De unde aceasta diferenta? Dumnezeu i-a dat unuia o abilitate inte­lectuala mai mare sau l-a crescut intr-o familie care l-a provocat si l-a stimulat in dezvoltarea lui intelectuala. Indiferent care ar fi cauza, capacitatea de a realiza ceva sau de a avea succes intr-un oarecare domeniu vine pana la urma de la Dumnezeu.

Am privit in capitolul 10 la Deuteronomul 8:17-18 cand am discutat subiectul atitudinii de recunostinta. Insa motivul pentru care trebuie sa aducem multumiri cand avem parte de succes este ca Cel ce ne da puterea sa reusim este Dumnezeu. Nu exista “om care s-a realizat prin sine insusi”—cu alte cuvinte, nu exista om (sau femeie) care “s-a ridicat singur tragandu-se de sireturi.” Din punct de vedere omenesc, el poate sa para ca a reusit prin tenacitatea lui iesita din comun si prin multa sudoare. Insa cine a pus in el spiritul antreprenorial si simtul de om de afaceri care au facut posibila reusita? Cu siguranta ca Dumnezeu.

Corintenilor celor mandri, Pavel le scrie, “Caci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care sa nu-l fi primit? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l‑ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). Deci ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit? Nimic. Intelectul nostru, abilitatile si darurile noastre naturale, sanatatea si oportuni­tatile de reusita vin toate de de la Dumnezeu. N-avem nimic in stare sa ne aduca succesul care sa nu-l fi primit de la Dumnezeu.

Deci de ce sa ne laudam, in mod deschis sau intr-un mod mai subtil (in care ne place sa ne laudam insa n-am vrea sa parem ca ne laudam)? In ambele cazuri ne laudam pentru ca nu am ajuns sa recunoastem ca succesul vine de la Dumnezeu. Sigur, tu ai depus un efort mare, insa cine ti-a dat abilitatea si dorinta de a reusi? Si cine a binecuvantat eforturile tale? La urma urmelor, toate vin de la Dumnezeu.

Pentru mine, oamenii cei mai ciudati sunt acei laudarosi care se lauda in gura mare ca toti sa stie ca secretul succesului lor in afaceri sau in orice altceva este munca si doar munca! Te-ai astepta la asa ceva de la un necredincios, insa cand un credincios spune asa, este de-a dreptul revoltator. Si ceilalti dintre noi, care vorbim mai putin, putem sa-L ofensam tot asa de mult pe Dumnezeu cand vorbim de succesul nostru, sau de succesul copiilor nostri, fara sa recunoastem si sa dam credit lui Dumnezeu pentru binecuvantarile Sale revarsate cu multa indurare.

La fel ca multe familii, in perioada Craciunului eu si sotia primim scrisori cu informatii personale de la diversi prieteni si cunostinte. Ocazional, in cate o scrisoare citim ceva de felul: “Fiul nostru John a absolvit summa cum laude la Universitatea cutare [si dau numele unei universitati de renume ca Harvard, Yale, Stanford sau alta].” Nu e nimic rau in a comunica o astfel de veste buna familiei si prietenilor. Insa exprimata in modul de mai sus, o astfel de scrisoare comunica idea, “Nu-i asa ca fiul nostru este deosebit de inteligent?” fara a specifica sau fara a recunoaste faptul ca abilitatea lui intelectuala vine de la Dumnezeu.

Daca vrem sa evitam pacatul subtil al mandriei legata de realizarile copiilor nostri, ne-am putea exprima in felul urmator: “Fiul nostru John a absolvit summa cu laude de la universitatea cutare. Realizam din toata inima ca abilitatile lui intelectuale vin de la Dumnezeu, si-I suntem profund recunoscatori Lui pentru acest lucru. Stim ca El n-a ales sa-i binecuvanteze pe toti cu posibilitatile cu care l-a dotat pe John. De aceea am incercat sa insuflam in John aceasta atitudine de multumire si sa-l invatam ca abilitatile sale academice sunt o ispravnicie care i-a fost incredintata de Dumnezeu spre a fi folosita spre folosul altora si spre slava Domnului.”

Nu ma indoiesc ca alti parinti care ar primi o astfel de scrisoare de la prieteni s-ar bucura alaturi de parintii lui John de binecuvantarea lui Dumnezeu aratata lui. Insa dincolo de o astfel de recunoastere, multi parinti, de bine sau de rau, vor simti o anumita invidie fiindca copiii lor sunt mai obisnuiti, sau n-au ajuns la un nivel asa inalt. Evident, am folosit exemplul excelentei academice doar pentru a ilustra un principiu, insa acelasi lucru ar fi adevarat si daca John ar fi fost selectionat drept jucatorul anului ca mijlocas ofensiv al echipei campioane la fotbal, sau daca John ar activa in lumea afacerilor, si ar fi fost promovat in pozitia de vice-presedinte al unei companii de succes.

Deci fie ca este vorba de succesul nostru sau al copiilor nostri, si indiferent in ce domeniu, a nu recunoaste ca succesul a venit pana la urma de la Dumnezeu ne duce spre mandria realizarilor personale, mandrie care nu-L onoreaza pe Dumnezeu. Si aceasta forma de mandrie este pacat—evident, un pacat subtil, insa este un pacat.

Un alt aspect al mandriei realizarilor proprii este dorinta exagerata de a primi recunoastere. Fiecare din noi se bucura de aprecierile primite pentru o lucrare bine facuta sau pentru ani indelungati de activitate frumoasa, la locul de munca sau in biserica. Insa care este atitudinea noastra cand facem un lucru bine si nu primim recunoasterea? Suntem dispusi sa lucram in chiar in obscuritate, sa ne facem lucrarea ca pentru Domnul, sau devenim deranjati ca nu suntem apreciati?

Doua principii din Scriptura ne ajuta sa ne pazim de o dorinta pacatoasa de a fi apreciati. Mai intai, ar trebui sa ne amintim de cuvintele Domnului Isus din Luca 17:10, “Tot asa si voi, dupa ce veti face tot ce vi s-a poruncit, sa ziceti: Suntem niste robi netrebnici; am facut ce eram datori sa facem.” Cand am facut ceva bine sau am slujit cu credinciosie multi ani, atitudinea noastra ar trebui sa fie, “Am facut ce eram dator sa fac.”

In al doilea rand, ar trebui sa invatam ca orice recunoastere pe care o primim, indiferent de sursa ei imediata, vine in cele din urma de la Dumnezeu. Cel ce coboara pe unul sau ridica pe altul este Dumnezeu (vezi Psalmul 75:6-7). Unind aceste doua principii vom spune, “Totul este har. Nu merit nimic si tot ce primesc, inclusiv recunoasterea, este doar harul Sau. De aceea, daca n-o primesc, nu ma voi agita.”

 UN SPIRIT INDEPENDENT

Inainte de a incepe cartea aceasta, am trimis o lista de pacate “acceptabile” la aproximativ cincisprezece oameni aflati in lucrarea crestina, rugandu-i sa adauge la ea pacate pe care eu le-am omis. De la vreo doi barbati care slujesc in lucrarea cu studentii si tinerii, am primit sugestia de a include in lista mandria unui duh independent. Acest duh se exprima mai ales in doua moduri: impotrivirea fata de autoritate, mai ales fata de autoritatea spirituala, si o atitudine de respingere a invataturii si sfatului.

Deseori aceste doua atitudini merg mana in mana. Cand suntem tineri ne vine sa credem ca stim totul. Sau, cum s-a expimat un prieten, “Nu stim cat de mult nu stim.” Pe cand eram tanar si necasatorit, am locuit cu doua familii care aveau copii. Acum imi amintesc cu rusine cum ii judecam in sinea mea pentru felul in care-si cresteau copiii. Ce mandrie! Eram tanar si singur, fara absolut nici o experienta in materie de crestere a copiilor, si totusi credeam ca stiu mai mult decat ei.

In lucrarea organizatiei Navigatorilor, ne izbim deseori de o atitudine similara din partea angajatilor noi si neexperimentati. La inceput, acestora li se aloca de obicei responsabilitati interne, fiind pusi sa lucreze sub indrumarea unuia mai experimentat. Totusi, de multe ori au atitudinea ca ei stiu mai bine despre lucrare decat cel pus sa-i invete. Drept urmare, deseori nu sunt dispusi sa se supuna autoritatii sau indrumarii angajatilor mai maturi.

Totusi, Biblia este clara in privinta supunerii fata de autoritate. Din mai multe pasaje din Scriptura la care am putea privi, unul care este cel mai clar in legatura cu acest subiect se afla la Evrei 13:17:

 Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinand, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos

 Scriitorul epistolei catre Evrei probabil ca s-a gandit la autoritatea spirituala a batranilor bisericii locale. Cu toate acestea, principiile supunerii si disponibilitatii de a te lasa invatat se aplica la orice situatie in care cineva este sub tutela si instruirea unui credincios mai matur. Si mandria unui spirit indepen­dent ne face nedispusi sa invatam si sa ne supunem.

Imi aminesc bine seara in care m-am confruntat prima data cu invatatura din Evrei 13:17. Eram pe atunci ofiter nu de multa vreme in marina Statelor Unite. Intelegeam foarte bine conceptul supunerii in fata structurii de autoritate pe un vas de navigatie, si nici in timpul scolii nu avusesem indoieli si probleme legate de autoritatea invatatorilor si profesorilor mei. Insa idea unei autoritati spirituale, in fata careia trebuia sa ma supun, era pentru mine noua si radicala. Ii sunt recunoscator lui Dumnezeu ca m-a confruntat cu acest principiu exact la momentul potrivit, fiindca asa s-a intamplat incat chiar in seara urmatoare am ajuns in contact cu lucrarea Navigatorilor, care pune accentul pe ucenicizarea si mento­rarea de la om la om. Fiindca acceptasem deja noua invatatura referitoare la supunerea in fata autoritatii spirituale, m‑am lasat invatat si am raspuns bine la faptul de a ma lasa ucenicizat de altul.

Impotrivirea fata de autoritatea spirituala si duhul de a nu te lasa invatat nu se limiteaza doar la studenti si la adultii tineri. Cateodata remarc aceasta atitudine si in studiile biblice tinute cu adultii mai in varsta. Uneori primesc la invatatura pe care o predau un raspuns de felul, “Ei bine, eu cred ca lucrurile stau asa si pe dincolo.” Nu se sustine cu Biblia parearea contrara, ci este doar o simpla opinie personala. Cu toate acestea, in mintea lui sau a ei, aceasta opinie are autoritate. Nu exista dorinta de confruntare cu invatatura Scripturilor.

Si totusi Biblia ne arata clar valoarea unei atitudini potrivite in a te lasa invatat. In mod special cartea Proverbelor are multe de spus despre acest subiect. Sa luam, de exemplu, urmatoarele fraze din primele capitole din Proverbe:

 Fiule, daca vei primi cuvintele mele, daca vei pastra cu tine invataturile mele… (Proverbe 2:1)

 Fiule, nu uita invataturile mele, si pastreaza in inima ta sfaturile mele! (Proverbe 3:1)

 Ascultati, fiilor, invatatura unui tata, si luati aminte, ca sa pricepeti (Proverbe 4:1)

 Fiule, ia aminte la intelepciunea mea, si pleaca urechea la invatatura mea (Proverbe 5:1)

 Fiule, pastreaza cuvintele mele, si tine la tine sfaturile mele (Proverbe 7:1)

 Desi toate aceste texte din Scriptura sunt scrise in contextul relatiei dintre tata si fiu, ele exprima toate principiul de a fi dispus sa te lasi invatat: o disponibilitate, chiar o dorinta, de a invata de la cei care sunt mai maturi in viata de credinta.

Pentru echilibrarea acestei sectiuni, vreau sa va spun ca autoritatea spiri­tuala nu inseamna ca cineva are autoritatea sa-ti porunceasca cu cine sa te insori (sau sa nu te insori) sau unde sa lucrezi. Ea inseamna ca cineva are pe inima binele tau si poate sa te sfatuiasca in aceste probleme si in altele, cu sfaturi intelepte si biblice. Inseamna ca cei mai maturi decat tine te pot ajuta sa cresti si sa te maturizezi in viata crestina, astfel incat sa fii in stare sa ajuti pe altii.

Acum, sa ne intoarcem la scopul principal al acestei carti, acela de a identifica pacatele subtile din vietile noastre. Un lucru care s-ar putea sa va suprinda este ca unele din practicile identificate drept pacate in acest capitol nu sunt considerate de obicei pacate. Asta din pricina ca ele sunt atat de obisnuite si de acceptate intre crestini incat nici nu ne mai gandim ca ar fi pacate. Sau, chiar daca am fi de acord ca sunt pacate, le observam in altii dar nu in noi.

Deci, dragul meu, roaga-te in legatura cu acest capitol, cerand lui Dumnezeu sa te ajute sa‑ti amintesti tendintele tale de mandrie in aceste domenii, si apoi sa le poti marturisi drept pacate. Facand acest lucru, nu uita promisiunea lui Dumnezeu din Isaia 66:2: “Iata spre cine Imi voi indrepta privirile: spre cel ce sufera si are duhul mahnit, spre cel ce se teme de cuvantul Meu.”