PACATE RESPECTABILE
CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM
de Jerry Bridges
TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009
Capitolul 3
Gravitatea pacatului
Cancer! Este un cuvant temut, un cuvant care da un sentiment de disperare si uneori chiar de deznadejde. Pentru mine, cancerul fusese intotdeauna ceva ce s-a intamplat in alte familii. Insa in 1987 el a intrat si la noi, cand sotia mea a fost diagnosticata cu un anumit tip de limfom. Imi amintesc reactia: Asta nu se poate! Dar s-a intamplat, si dupa aproape un un si jumatate sotia mea a murit dupa o boala grea.
Un termen care se aplica bolii de cancer este acesta: malign, sau deosebit de grav. Din punct de vedere medical, cuvantul malign descrie o tumoare care creste continuu, care se extinde local in tesutul invecinat prin invazie si sistemic, si produce metastaze in alte parti ale corpului. Lasat in voia lui, cancerul malign are tendinta sa se infiltreze si sa umple intregul trup, cauzand in cele din urma moartea. Nu e de mirare ca cele doua cuvinte, cancer si malign, sunt atat de temute.
Pacatul este corespondentul spiritual al cancerului malign. Lasat nesupravegheat, el va infecta intreaga noastra fiinta interioara si va contamina toate zonele vietii. Chiar mai rau de atat, din noi el va afecta negativ vietile altor credinciosi cu care intram in contact, si va produce “metastaze” in vietile lor. Niciunul din noi nu traieste pe o insula spirituala si sociala proprie. Atitudinile, cuvintele si actiunile noastre, si de multe ori chiar gandurile noastre nerostite, au in mod obisnuit un efect asupra celor din jurul nostru.
Pavel probabil ca s-a gandit la asa ceva cand a scris, “Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4:29). Vorbirea noastra, fie ca vorbim despre altii sau ca vorbim catre altii, sau va darama sau va zidi. Sau va strica mintea ascultatorilor nostri, sau le va da har. Asa putere au cuvintele noastre. Daca eu barfesc, il si daram pe cel ce ma asculta si ii si stric mintea. Daca ma plang de circumstantele dificile ale vietii, contest suveranitatea si bunatatea lui Dumnezeu, dar il si ispitesc pe cel ce ma aude sa faca si el la fel. In acest fel, pacatul meu produce o “metastaza” in inima celuilalt.
Cu toate acestea, pacatul este mult mai mult decat niste actiuni rele, decat niste cuvinte fara dragoste, sau decat niste ganduri nepotrivite pe care nu le exprimam niciodata. Pacatul este un principiu sau o forta morala in inima noastra, in fiinta noastra interioara. Actiunile, cuvintele si gandurile noastre pacatoase sunt doar expresii ale principiului pacatului care locuieste in noi, chiar si in cei a caror inima a fost reinnoita. Apostolul Pavel numeste acest principiu carne (sau firea pamanteasca, in unele traduceri ale Bibliei). Acest principiu, numit carne, este o asa realitate incat Pavel uneori o personalizeaza (vezi, de exemplu, Romani 7:8-11; Galateni 5:17).
Acum, avem aici un adevar gol-golut la care trebuie sa luam aminte. Chiar daca inimile noastre au fost innoite, chiar daca am fost eliberati de domnia coplesitoare a pacatului, chiar daca Duhul Sfant locuieste in trupurile noastre, principiul pacatului pandeste in noi si lupta impotriva sufletelor noastre. Daca nu vom reusi sa intelegem realitatea teribila a acestui adevar, vom crea conditiile favorabile si solul fertil in care pacatele “respectabile” si “acceptabile” vor creste si vor inflori.
Noi, credinciosii, suntem inclinati sa ne evaluam caracterul si conduita in lumina culturii in care traim. Din moment ce de obicei avem un standard moral mai inalt decat restul societatii, este usor sa avem o parere buna despre noi insine si sa presupunem ca aceasta este si parerea lui Dumnezeu despre noi. Nu reusim sa intelegem realitatea ca pacatul inca locuieste in noi.
Unul dintre adevarurile aproape generale despre cancer este ca trece nedetectat pana atinge un nivel de criza sau chiar un nivel care se dovedeste a fi terminal. Cand sotia mea s-a dus la doctor, in 19 iunie 1987, n-avea nici macar o idee ca in abdomenul ei exista o tumoare maligna in expansiune. Si chiar medicii experti care i-au tratat cu succes tumoarea n-au detectat ca se produsese deja o metastaza in sistemul ei limfatic. De fapt, putem folosi si aici cuvantul inselator, care este un termen moral, pentru a descrie modul in care pare sa opereze cancerul. Pare sa fi fost tratat cu succes, dar deodata reapare neasteptat cine stie unde in alta parte din corp.
Modul de operare al cancerului este o analogie buna a modului de operare al pacatului, in mod deosebit al asa-ziselor pacate acceptabile sau rafinate. Dupa cum am spus in prefata, un alt termen potrivit pentru a descrie aceste pacate este cel de pacate subtile. Cuvantul subtil are multe intelesuri diferite, unele chiar pozitive, ca, de exmplu, cand spunem “nuante subtile de albastru intr-o pictura.” Insa de multe ori are conotatii negative puternice care inseamna siret, viclean, insidios sau inselator. Acesta este sensul cuvantului in expresia pacate subtile. Pacatele acceptabile sunt subtile in sensul ca ne pacalesc sa credem ca nu sunt chiar asa de rele, sau sa nu le consideram pacate, sau, mai grav, sa nu le mai bagam deloc in seama! Da, intr-adevar unele din pacatele noastre rafinate sunt atat de subtile incat le comitem fara sa ne gandim la ele, nici in momentul respectiv, nici ulterior. Traim de multe ori intr-o negare inconstienta a pacatelor noastre “acceptabile.”
Credinciosii de astazi au fost influentati, intr-o anumita masura, de filozofia moderna a “parerii pozitive despre propria persoana.” Prin contrast, credinciosii din era puritana a secolului al saptesprezecelea aveau o alta parere despre ei insisi. Ei se temeau de realitatea pacatului care era prezent in ei. Am in biblioteca mea patru carti care trateaza subiectul pacatului, scrise de pastori din acea perioada. Iata titlurile lor:
Pacatosenia pacatului
Pacatul teribil de daunator
Anatomia pacatelor secrete
Raul relelor sau Pacatosenia grozava a pacatului
Acesti pastori au vazut toti pacatul asa cum este de fapt: o forta diabolica in interiorul nostru. Ralph Venning, autorul celei dintai din cartile mentionate, Pacatosenia pacatului, foloseste cuvinte deosebit de colorate (in sensul negativ) pentru a descrie pacatul. In cuprinsul a numai catorva pagini, el spune ca pacatul este josnic, urat, odios, grav, contagios, periculos, hidos, vrajmas, otravitor, virulent, marsav, scarbos, si fatal.
Opreste-te cateva momente pentru a analiza aceste cuvinte pentru a simti in intregime impactul lor. Aceste cuvinte descriu nu doar pacatele scandaloase ale societatii ci si pacatele respectabile pe care le toleram in vietile noastre. Gandeste-te la astfel de pacate tolerate de felul lipsei de rabdare, mandriei, resentimentului, frustrarii, sau plangerii de mila fata de propria persoana. Ti se par acestea odioase si periculoase? De fapt, sunt. Tolerarea lor este tot asa de periculoasa pentru viata noastra spirituala cum este tolerarea cancerului in trupul nostru. Se pare ca pacate mici ne duc la altele mai serioase. Privirile pofticioase duc de multe ori la dependenta de pornografie si poate chiar la adulter. Uciderea isi are de multe ori geneza in manie, care devine apoi amaraciune, apoi ura, si in final ucidere.
Poate ca chiar la acest moment esti tentat sa arunci aceasta carte cat colo. N-ai luat-o sa te osandeasca sau sa-ti dea pe fata pacatele subtile. Pana acum tot ce ai gasit in aceasta carte este intunecos si mohorat. Tu doresti sa fii incurajat, nu condamnat. Daca simti asa cum am spus, te rog, mai ramai alaturi de mine. Vom avea mai incolo niste vesti bune. Insa chiar acum trebuie sa continuam sa ne ocupam de vestile rele. Si de fapt, vor fi tot mai rele. Cand ne dam seama cat de rele sunt vestile rele, vom putea aprecia mai bine cat de buna este vestea buna.
Deci cum ajung vestile deja rele sa fie si mai rele? Pana acum am privit la pacatele noastre doar prin prisma faptului cum ne afecteaza pe noi. Am vazut gravitatea lui atat in viata noastra cat si in vietile celor care ne inconjoara. Lucrul cel mai important, insa, este felul in care Il afecteaza pacatul nostru pe Dumnezeu. Cineva a descris pacatul drept o tradare cosmica. Daca vi se pare exagerata aceasta afirmatie, sa ne gandim la cuvantul “calcare de lege” asa cum il gasim in Biblie in cartea Leviticul 16:21. El inseamna de fapt o razvratire impotriva autoritatii—in acest caz, autoritatea lui Dumnezeu. Deci, cand barfesc eu ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu. Cand pastrez in mine resentimente fata de cineva, in loc sa-l iert, ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu.
In Isaia 6:1-8, profetul Isaia are o viziune a lui Dumnezeu in maiestatea Sa absoluta. El aude fiintele angelice strigand, “Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor! Tot pamantul este plin de marirea Lui!” (versetul 3). Orice evreu putea sa inteleaga ca repetarea intreita a cuvantului sfant dorea sa transmita un nivel maxim de sfintenie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este infinit de sfant. Dar ce inseamna afirmatia ca Dumnezeu este infinit de sfant? Cu siguranta aceasta afirmatie vorbeste de puritatea Sa morala absoluta, insa e mai mult decat atat. Intai de toate, cand este folosit cu referinta la Dumnezeu, cuvantul sfant vorbeste despre maiestatea Lui infinita, transcendenta. Vorbeste despre domnia Lui suverana asupra intregii Sale creatii. De aceea, cand pacatuim, cand calcam in orice mod legea lui Dumnezeu, oricat de neinsemnata ni se pare aceasta incalcare, noi ne razvratim impotriva autoritatii suverane si maiestatii transcendente a lui Dumnezeu. Este intr-adevar o tradare cosmica.
Sa continuam cu vestile rele. Va amintiti din istoria lui David de pacatul adulterului cu Bat-Seba si apoi scenariul pus la cale pentru uciderea sotului ei, Urie, in incercarea de a-si ascunde pacatul? Aceste fapte L-au nemultumit pe Dumnezeu, ca sa nu spunem mai mult, si profetul Natan a fost trimis sa-i puna lui David pacatul in fata. Iata cuvintele lui Natan:
Pentru ce dar ai dispretuit tu cuvantul Domnului, facand ce este rau inaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevasta pe nevasta-sa, si pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodata nu se va departa sabia din casa ta, pentru ca M‑ai dispretuit, si pentru ca ai luat de nevasta pe nevasta lui Urie, Hetitul. (2 Samuel 12:9-10)
Remarcati folosirea cuvantului dispretuit atat in versetul 9 cat si in versetul 10. Prima data David a dispretuit cuvantul (legea) Domnului. A doua oara, Dumnezeu, vorbind prin Natan, spune, “M-ai dispretuit pe Mine.” De aici vedem ca pacatul este o dispretuire a legii lui Dumnezeu. Vedem in acelasi timp ca dispretuirea legii lui Dumnezeu inseamna a-L dispretui pe El.
Acum, este usor sa ne gandim ca pacatul lui David a fost intr-adevar un pacat cumplit, si sa nu realizam cum ni se aplica noua cuvintele lui Natan. Insa asa cum am vazut deja, toate pacatele, fie ele mari sau mici in ochii nostri, Il lovesc pe Dumnezeu. De aceea, cand ma complac in oricare din pacatele asa-zis acceptabile, nu doar ca dispretuiesc legea lui Dumnezeu ci, in acelasi timp, Il dispretuiesc pe Insusi Dumnezeu. Gandeste-te la acest lucru data viitoare cand esti tentat sa vorbesti cu duh de judecata sau fara dragoste despre cineva. Vezi acum de ce am spus ca descrierea pacatului va fi tot mai intunecoasa?
N-am terminat inca. Mai avem vesti rele. In contextul discutarii pacatului in relatia noastra unul cu altul (vezi Efeseni 4:25-32), Pavel spune, “Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii” (versetul 30). Cand ne gandim la pacatele noastre ca fiind o rebeliune impotriva autoritatii suverane a lui Dumnezeu si o dispretuire atat a legii Sale dar si a persoanei Sale, Il intelegem pe Dumnezeu in rolul Sau care I se cuvine de drept, ca domnitor si judecator. Insa cand ne privim pacatul ca fiind o intristare a Duhului Sfant—adica o intristare a lui Dumnezeu—Il vedem pe Dumnezeu ca Rascumparator si Tata. Pacatul nostru Il intristeaza pe Tatal ceresc. Si in cazul in care ne purtam urat cu cineva si in cazul cand suntem neiertatori cand altul se poarta urat cu noi, noi intristam inima Tatalui nostru.
Nu doar Il intristam pe Tatal ceresc cu pacatul nostru, ci si facem presupuneri neintemeiate cu privire la harul Sau. Pavel ne spune ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele, dupa bogatiile harului Sau (vezi Efeseni 1:7). Acesta este intr-adevar un adevar binecuvantat, insa pacatul, cu inselaciunea lui subtila, ne va sugera ca vorbirea noastra fara dragoste si gandurile noastre rele nu conteaza, fiindca Dumnezeu le-a iertat. Iertarea, totusi, nu inseamna trecerea cu vederea sau tolerarea pacatului. Dumnezeu nu face asta niciodata. Nu, ci Dumnezeu intotdeauna judeca pacatul. Dar in cazul nostru (adica in cazul tuturor celor care cred in Isus ca Mantuitor al lor), Dumnezeu ne-a judecat pacatul in persoana Fiului Sau. Asa cum a scris profetul Isaia, “Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor” (Isaia 53:6). Sa abuzam de harul lui Dumnezeu tolerand in viata noastra insasi pacatele care L-au tintuit pe Cristos pe cruce?
Acum sa ne gandim ca orice orice gand si cuvant si fapta pacatoasa pe care le infaptuim sunt infaptuite in prezenta lui Dumnezeu. David a scris,
Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti.
Stii cand stau jos si cand ma scol,
si de departe imi patrunzi gandul.
Stii cand umblu si cand ma culc
si cunosti toate caile mele.
Caci nu-mi ajunge cuvantul pe buze
si Tu, Doamne, il si cunosti in totul.
(Psalmul 139:1-4)
Dumnezeu ne cunoaste orice gand; El aude cuvintele noastre inainte de a le rosti si ne vede orice fapta. El ne cerceteaza si motivatiile, fiindca Pavel scrie ca atunci cand va veni Domnul, El “va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric, si va descoperi gandurile [motivatiile] inimilor” (1 Corinteni 4:5).
Asta inseamna ca orice razvratire a noastra, orice dispretuire a lui Dumnezeu si a legii Sale, orice intristare a Duhului Sau cel Sfant, orice presupunere neintemeiata in legatura cu harul Sau, orice pacat al nostru, sunt infaptuite la vedere, in fata ochilor lui Dumnezeu. Este ca si cum ne-am comite pacatele in fata Lui, in timp ce El sta pe tronul Sau imparatesc.
M-am referit mai devreme la cartea puritanului Ralph Venning, Pacatosenia pacatului. Titlul suna ca o tautologie, o repetare fara rost. Insa in titlul sau, Venning incerca sa sublinieze ceva, si iata sublinierea in propriile sale cuvinte: “Dimpotriva, la fel cum Dumnezeu este sfant, cu totul sfant, numai si numai sfant, cu desavarsire sfant, si intotdeauna sfant, tot asa pacatul este pacatos, cu totul pacatos, numai si numai pacatos, cu desavarsire pacatos, si intotdeauna pacatos.[i] Nu conteaza daca pacatul nostru este scandalos sau respectabil, pacatul, oricare ar fi el, este pacatos, in totul pacatos, cu desavarsire pacatos. Chiar daca e mare sau mic in ochii nostri, el este oribil in ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iarta pacatele din pricina sangelui lui Cristos, insa El nu-l tolereaza. Dimpotriva, orice pacat infaptuit, chiar si pacatul subtil pe care nu-l luam in seama, L-a apasat pe Cristos cand purta blestemul lui Dumnezeu in locul nostru. Si chiar in asta sta gravitatea pacatului. Cristos a suferit din pricina pacatelor noastre.
Iata deci vestile rele in legatura cu pacatul, si, dupa cum vezi, sunt foarte, foarte rele. Cum vei raspunde tu? Cand vei auzi de pacat te vei gandi la altii pe care-i stii ca traiesc in pacat? Vei dori ca o anumita alta persoana sa fi citit acest capitol? Sau citind aceasta prezentare a realitatii despre pacat vei cadea pe genunchi inaintea lui Dumnezeu in pocainta si frangere a inimii in legatura cu pacatele pe care le-ai tolerat in propria ta viata?
Daca cea de-a doua varianta este cea adevarata, atunci esti gata sa auzi vestile bune, si acestea sunt intr-adevar foarte, foarte bune.
CAPITOLUL 3: Gravitatea pacatului
[i] Ralph Venning, The Sinfulness of Sin (Edinburgh, Scotland, and Carlisle, PA: The Banner of Truth Trust, 1965, publicată initial în 1669), 31.
VA URMA
Posts
No comments:
Post a Comment