Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce
Starea sufletului după moarte
J. N. Darby
Starea sufletului după moarte constituie un subiect de adânc interes pentru fiecare dintre noi. Creştinătatea de nume a respins marele adevăr că Hristos va reveni să-i răpească pe sfinţi şi să judece pământul înainte de sfârşitul acestei lumi. Ea a pierdut din vedere importanţa învierii, aşa cum reiese din Noul Testament. Aceasta a avut ca urmare faptul că s-a imprimat un caracter absolut acelei idei vagi că, după moarte, vom ajunge în cer, excluzându-se orice altă înţelegere de fericire şi glorie. Această idee a pătruns şi în cea mai sănătoasă parte a creştinismuiui evanghelic;
Scriptura vorbeşte însă destul de clar despre venirea din nou a Domnului Isus şi despre învierea celor credincioşi, pentru ca gândul că vom merge în cer prin moarte să mai poată păstra locul dominant pe care l-a avut în gândirea oamenilor evlavioși.
Nu se vorbeşte deloc în Scriptură de faptul că vom merge în cer prin moarte, afară de singurul caz al tâlharului de pe cruce, căruia i s-a promis că va fi cu Hristos în rai. Nu este vorba că nu vom merge și noi acolo, dar gândul scripturistic este totdeauna de a merge spre Hristos. Din moment ce El Se găseşte în cer, acolo trebuie să mergem şi noi. Scriptura însă pune mereu în faţa noastră faptul că vom fi cu Hristos şi nu că vom fi în cer. Acest lucru este important în legătură cu starea noastră de afectivitate spirituală. După Cuvânt, Hristos este Cel care trebuie să stea înaintea sufletului nostru, nu simplul fapt că vom merge în cer; cu toate acestea, noi vom fi în cer şi vom fi fericiţi.
Subliniez aceasta numai ca o caracterizare a felului nostru obişnuit de gândire. Biata natură umană urmează de bunăvoie propriile gândiri, în loc să primească simplu Cuvântul lui Dumnezeu. S-a produs totuşi o reacţie: adevărul regăsit al venirii Domnului şi al primei învieri a câştigat destulă însemnătate în spiritul multora, pentru a le scoate ideea că prin moarte se ajunge în cer, idee prea vagă şi formulată prea puţin scripturistic ca să-i poată satisface pe cei care cercetează Scriptura. Multe persoane, de altfel sănătoase în credinţă, au pretins că sufletul doarme, că este inconștient până la înviere.
Altele au ajuns prin această falsă înțelegere să nege nu numai fericirea imediată lângă Hristos a celor care au murit, dar şi faptul că vom putea merge vreodată în cer. Prin aceasta au ajuns să nege tot ce conţine speranţa creştinului. Oh, şi foarte curând, un mare număr de oameni au ajuns astfel să nege doctrinele fundamentale ale Evangheliei.
Nu am aici intenţia să intru în controversă cu aceştia din urmă, care neagă nemurirea sufletului; acest lucru a fost făcut de alţii şi încă în mod eficace. Scopul meu este să dau dovezi simple și scripturistice că, pentru creştin, există fericire împreună cu Hristos imediat după moarte. Este vorba de o stare intermediară. Creştinul care a murit aşteaptă învierea trupului; numai atunci va fi în starea sa finală, în glorie. Oamenii vorbesc despre duhuri glorificate; Scriptura nu spune aşa ceva. Planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta EI, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1. loan 3:2). „După cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1. Corinteni 15:49 ; Romani 8:29 ).
Aceasta s-a arătat când Moise şi llie au apărut în glorie cu Hristos, în momentul transfigurării (Luca 9:28-36 ). Acest fapt, împreună cu acela că vom fi totdeauna cu Domnul, că El Însuşi ne va primi în casa Tatălui, constituie starea noastră eternă de bucurie și de glorie. Chiar această ultimă parte se regăseşte în istorisirea momentului transfigurării în Luca 9 , când Moise şi Ilie au intrat în norul de unde a venit glasul Tatălui (vezi şi 1. Tesaloniceni 4:17 ). Acolo este starea noastră eternă, când Hristos va veni pentru a ne primi alături de El, înviaţi sau schimbaţi după chipul Său. Atunci bietul nostru trup pământesc va fi făcut asemeni trupului gloriei Sale (Filipeni 3:21 ). Dumnezeu ne-a pregătit pentru aceasta şi ne-a dat arvuna Duhului (2. Corinteni 5:5 ). A fi cu Domnul şi asemenea Lui pentru totdeauna, aceasta este bucuria noastră eternă şi rodul dragostei lui Dumnezeu, care ne-a făcut copiii Săi şi care doreşte să ne ducă în locurile pregătite în Casa Tatălui.
Avem două promisiuni: întâi că vom fi asemenea lui Hristos şi împreună cu El, apoi că vom fi binecuvântaţi în El cu orice fel de binecuvântări în locurile cereşti. Prin răscumpărare, aceste lucruri au devenit ale noastre, dar noi nu le avem încă.
Am vorbit până acum despre primul punct, adică de a şti că vom fi asemenea lui Hristos. Unul din textele citite în legătură cu aceasta („noi vom fi totdeauna cu Domnul“) ne introduce, cu autoritatea Scripturii, în cei de-al doilea punct: partea noastră cu Hristos în locurile cereşti. În sprijinul acestui adevăr voi aminti câteva texte. Aici este ceea ce-i caracterizează pe creştinii care au crezut şi au suferit împreună cu Hristos. Dumnezeu, ni s-a spus, va reuni într-Unul toate lucrurile în Hristos, lucrurile care sunt în ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1:10 ). Toate lucrurile au fost create prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1:16-20 ). Toate lucrurile vor fi puse sub picioarele Sale ca om (Evrei 2 ; 1 , Corinteni 15:27-28; Efeseni 1:22 ); dar citim în Evrei 2 că nu toate lucrurile Îi sunt încă supuse. El este acum aşezat pe tronul Tatălui Său şi nu pe al Său propriu (Apocalipsa 3:21 ). Dumnezeu a zis: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale“ . El aşteaptă (Evrei 10 ) până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.
Va veni timpul când nu numai toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi împăcate (Coloseni 1:20 ), ci chiar lucrurile care sunt sub pământ, lucrurile demonice, vor trebui să recunoască prezenţa şi autoritatea Sa, când orice genunchi va trebui să se plece înaintea Lui şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos (Cel dispreţuit, Cel respins de oameni) este Domnul (Filipeni 2:10-11 ). În această reunire a tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ este un singur Cap, Hristos; partea noastră este în locurile cereşti. Cum aceasta este acum partea noastră în duh, tot așa va fi atunci partea noastră în glorie. Nu este o despărţire reală între aceste două locuri. Fără îndoială, acum nu suntem în glorie; despre aceasta nu este nevoie să mai vorbim. Totuşi aceasta este chemarea noastră actuală pentru care am fost răscumpăraţi, formați, şi pe care o aşteptăm. Acum purtăm această comoară în nişte vase de lut şi gemem apăsaţi. Când va veni El, vom primi un trup potrivit pentru acest loc ceresc, vom fi în glorie. Aşa găsim în Efeseni 1:3 : „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în Hristos“; în 2. Corinteni 5:1 : „ Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă“; – în Filipeni 3:14 suntem invitaţi „sus“ , căci adevărata putere a cuvântului „chemarea cerească“ este chemarea să fim sus.
Acelaşi lucru apare și în Evrei 6:19-20 , unde citim că Hristos a intrat dincolo de perdea, adică în cerul însuşi, iar în capitolul 9:24, ca fiind înainte-mergătorul nostru. Astfel şi în Evrei 3 noi suntem participanţi la chemarea cerească. Uniţi în Hristos prin Duhul Sfânt, suntem aşezaţi în locurile cereşti nu cu El, ci în El. Acolo este locul nostru. Când va veni Domnul, El, ca Fiu al Omului, va strânge afară din Împărăţia Sa pe toţi cei răi, pe toţi cei care comit nedreptatea. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13:41 -43 ). De aceea, Moise şi Ilie nu numai că s-au arătat în glorie pe pământ ca să arate starea sfinţilor în împărăţie, dar ei au intrat în norul în care locuieşte Dumnezeu şi de unde venea vocea Tatălui.
Dumnezeu, voind să unească toate lucrurile într-Unul – atât lucrurile din ceruri cât şi pe cele de pe pământ – a pregătit pentru noi să fim asemenea cu Hristos în glorie, pentru totdeauna cu El în cer. Acolo, în locurile cerești, vom fi binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale (mult deosebite de binecuvântările temporare ale lui Israel pe pământ). Dacă suntem moştenitori împreună cu El (Romani 8:17 ), trebuie să locuim în Casa Tatălui unde S-a dus El. lată de ce este clar că speranţa noastră este păstrată în ceruri (Coloseni 1:5 ) şi apostolul Petru ne vorbeşte despre „ o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru noi“ (1. Petru 1:4 ).
Aceasta dovedește că binecuvântările noastre sunt acolo unde este speranţa noastră şi acolo unde a plecat Înainte-mergătorul nostru. Gloria noastră este cerească, nu pământească. Purtăm chipul Celui ceresc şi vom fi totdeauna cu Domnul. El a plecat să ne pregătească un loc în Casa Tatălui şi va veni să ne ia la El. El a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu“ (loan 17:24).
S-ar putea extinde această binecuvântare pe poziţia minunată care ne-a fost dată: „pentru ca să se arate în vremurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în HRlSTOS lSUS“ (Efeseni 2:7 ).
Dar intenţia mea este de a aminti dovezile şi temeiul scripturistic al binecuvântării. Chemarea noastră este aceeași în orice timp, din momentul în care am fost chemaţi și până când vom ajunge în starea eternă. Nu este o altă chemare, este o singură „speranţă a chemării noastre“ . Dumnezeu ne-a chemat la împărăţia Sa şi la propria Sa glorie; noi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu, iar Casa Lui este locuința copiilor Săi.
Dar toate cele amintite până acum nu ne-au explicat clar ce este starea intermediară, deși am văzut, ca principiu general, unde se găsesc toate binecuvântările noastre şi ce am obținut prin răscumpărare. Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la gloria Sa eternă prin lsus Hristos (ce dragoste minunată!) şi, mai mult, să participăm deplin la propria glorie a lui Hristos, căci ce ar fi un Răscumpărător fără aceia pe care i-a răscumpărat? Din moment ce am crezut că Fiul preaiubit al lui Dumnezeu a murit ca om pe cruce pentru mine, nimic nu este prea mult la Dumnezeu ca să ne dea ca efect al acestei morţi.
Epistola către Evrei are ca singur scop să ne demonstreze că partea noastră este cerească, în contrast cu iudaismul care este pământesc (şi tot așa va fi când Israel va fi restaurat). Ei aveau un mare preot pe pământ, pentru că Dumnezeu locuia între heruvimi aici, jos. Dar noi ne bucurăm că avem un Mare Preot sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi, ridicat mai sus de ceruri. De ce aceasta? Pentru că partea noastră este lângă Dumnezeu.
Poziţia şi chemarea noastră sunt în locurile cereşti. Totul trebuie să fie în armonie cu aceasta, atât perfecţiunea jertfei, cât și slujba Sacrificatorului. Dar în ce măsură ne arată Cuvântul lui Dumnezeu despre starea noastră intermediară între şederea noastră în acest cort în care gemem şi momentul venirii Domnului Isus, când trupul neputinţei noastre va fi făcut asemenea trupului Său glorios?
Din moment ce am înțeles despre chemarea şi partea noastră că sunt cerești, totul devine simplu şi evident. Cetăţenia noastră acum și pentru totdeauna este în cer. Cum ne vom bucura noi de acest lucru atunci când vom muri? Aceasta este singura întrebare. Oare mai mult sau mai puţin decât aici jos? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii (Luca 20:38 ); fiind morţi pentru această lume, ei sunt vii pentru Dumnezeu, vii pentru totdeauna. Tot așa este și cu credinţa; se invocă de către unii faptul că cei care au murit dormitează în amorţeală; această idee nu are nici un temei. Ştefan a adormit, adică a murit. Aceasta însă nu înseamnă că, după moarte, sufletul său este adormit. Pe cei care au adormit în Isus, Dumnezeu îi va lua cu El (1. Tesaloniceni 4:14 ); dar aceştia sunt morţi în Hristos. „Unii au adormit“ (adică au murit – 1. Corinteni 15:6 ); este o expresie similară cu „adormiţi în Hristos“ din 1. Tesaloniceni 4 , care este opusă cu „noi, cei vii“ din acelaşi capitol şi cu „a fi în trup“ din 2. Corinteni 5 .
„A adormi“ înseamnă, simplu, a muri; frumoasă expresie, pentru a arăta că aceia nu au încetat să existe, ci se vor trezi la înviere ca un om care se scoală din somn. Acest lucru este în mod clar demonstrat în cazul lui Lazăr (loan 11). Domnul Isus a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc Să-l trezesc din somn“ , însă ei credeau că le vorbea despre odihna primită prin somn. Atunci le-a spus deschis: „Lazăr a murit“. Somnul înseamnă aici a muri, iar „a trezi din somn“ nu înseamnă a trezi un suflet, ca şi cum ar dormi deoparte și apoi să fie lăsat acolo, ci a fi luat prin înviere afară din starea de moarte.
Pentru un creştin, „a adormi“ înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „a muri“. Noţiunea de adormire a sufletului este o pură invenţie. Oamenii care au trăit pe pământ au adormit, adică au murit, iar noi cunoaştem în mod clar din Scriptură care este starea acelora care mor în Domnul. Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu l-a pregătit pentru glorie și vorbea despre aceasta ca despre un lucru aparţinând tuturor credincioşilor; el nu dorea să moară (să fie dezbrăcat), ci cerea ca ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă.
Cei credincioşi Îl au pe Domnul Isus atât pentru viaţă, cât şi pentru îndreptăţirea lor şi de aceea sunt plini de încredere, chiar dacă, fiind încă în trup, „pribegesc departe de Domnul“ (2. Corinteni 5:6 ). Au viaţa eternă în Hristos, dar aici, jos, ei o petrec departe de Domnul, fiind în vase de lut. Când vor părăsi aceste sărmane vase în care suspină acum, fiind schimbaţi, viaţa lor va fi împreună cu Domnul. Dar unde este Domnul? Avându-L deja ca putere de viaţă pe Duhul Sfânt, – Duhul de viaţă în Hristos Isus – se poate oare dormi fără a avea nici o cunoştinţă? Aceasta era oare încrederea lui Pavel, a celui care cunoştea o asemenea putere deviată în Hristos, încât nu avea deloc ca obiect al aşteptării moartea, ci momentul când ceea ce era muritor să fie înghiţit de viaţă?
Abandonând acest cort în care gemem acum, oare această viaţă nu ar fi în stare de nimic altceva decât de un somn inconştient? Să ne aducem aminte că Hristos este viaţa noastră; fiindcă EI trăieşte, şi noi vom trăi. Vom pierde noi legătura cu El dacă vom muri? Doarme El în noi?
Apostolul Pavel era constrâns din două părţi (Filipeni 1:23 ); avea dorinţa să se mute, ca să fie cu Hristos, căci, spunea el: „ar fi cu mult mai bine“ – a muri este un câştig şi a trăi este Hristos. El avea bucuria fericită că Hristos era viaţa sa; el trăia în totul pentru Hristos până într-atât încât merita greutatea de a trăi în trup. Totuşi prefera, considerând un câştig – ce?, a dormi şi a nu mai şti nimic, nici de Hristos, nici de alte lucruri – în a nu mai putea să gândească la Hristos? Dorinţa şi bucuria sa deosebită erau oare să meargă să se culce, nemaiştiind nimic de Hristos? Nu este clar că atunci când spunea despre „ a fi cu Hristos“ – ca fiind cu mult mai bine decât a-L sluji aici jos – apostolul vorbea de bucuria de a fi lângă El? Cine s-ar gândi, atunci când vorbesc despre satisfacţia și folosul pe care-l am dacă merg să locuiesc lângă un prieten, că prin aceasta înţeleg să dorm adânc acolo, fără să știu unde mă aflu?
Iar Domnul Isus i-a spus tâlharului de pe cruce, singurului om care s-a pocăit în acea oră memorabilă: „ astăzi vei fi cu Mine în rai“ . A fi cu Hristos şi în rai nu era oare o fericire pe care i-a făgăduit-o atunci? Aceasta însemna că merge să doarmă profund, neavând cunoştinţă de nimic? Mă întreb dacă aceasta n-ar fi absurd și nu ar contrazice cu îndrăzneală chiar şi sensul cuvintelor Domnului Isus? Aceste cuvinte sunt redate şi în Evanghelia după Luca, cea care pe tot parcursul său ne dă mărturia harului divin în Fiul Omului și starea de lucruri prezentă. Numai primele două capitole sunt consacrate rămăşitei credincioase care-L aşteaptă pe Domnul Isus în mijlocul Israelului răzvrătit și necredincios; evanghelistul Luca prezintă apoi genealogia Domnului Isus, ajungând până la Adam. El desfăşoară, prin toată Evanghelia sa, harul care, în Fiul Omului, vine să-l binecuvânteze pe om, care îl binecuvântează chiar de acum și într-un fel ceresc. Această Evanghelie nu se ocupă de dispensaţiuni, ca Evanghelia după Matei, ci prezintă harul, un har actual; harul ceresc prin Evanghelia după Luca răspunde mărturiei apostolului Pavel şi a celei din Fapte. Totodată, dacă bietul tâlhar ilustra într-un chip izbitor puterea harului şi a credinţei şi-L mărturisea pe Hristos ca Domn, când totul în jur contrazicea acest titlu, el nu putea totuşi să depăşească cunoştinţele pe care le aveau cei din poporul său. Ignorând o împărăţie cerească, el credea că Acela care atârna pe cruce va veni în împărăţia Sa pe pământ şi, plin de o fericită încredere în Hristos, Îi cerea să-Şi amintească de el. În acord cu tot conţinutul acestei Evanghelii, răspunsul Domnului ar putea fi redat astfel: „ Nu vei avea de aşteptat până atunci. Eu aduc mântuirea prin har; astăzi, chiar în această zi, vei fi cu Mine în rai; vei fi vrednic să fii impreună cu Hristos în binecuvântare“. Aceasta este deci partea sfinţilor care au murit; ei sunt cu Hristos în binecuvântare, fără trup, dar prezenţi cu Domnul Isus.
Cunosc jalnicul subterfugiu la care s-a recurs la citirea acestui verset: „Adevărat îţi spun astăzi, că tu vei fi cu Mine in rai“. Nu numai că aceasta distruge exact caracterul citatului în acord cu conţinutul Evangheliei în care se află, ci şi întreaga ordine a versetului este denaturată, iar sensul lui este schimbat. „Astăzi“ este aşezat la începutul frazei pentru a accentua răspunsul la „când vei veni“.
Aici este o afirmaţie solemnă: „Adevărat îţi spun“. A adăuga cuvântul „astăzi“ este ceva copilăresc, distruge aluzia la rugăciunea tâlharului, care spera că Domnul Isus Îşi va aduce aminte de el când va veni în împărăţia Sa. „Nu“, spune Domnul, „tu nu vei aştepta până atunci, ci astăzi vei fi cu Mine“. Care ar fi sensul de: „adevărat îți spun astăzi“? Ar fi acela de a distruge solemnitatea afirmației, în timp ce: „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în rai“ răspunde speranței tâlharului şi ne descoperă alte bucurii decât cele pământeşti, atunci când vom părăsi această lume prin moarte, ca să fim împreună cu Domnul.
Ura iudeilor a fost instrumentul prin care s-a împlinit această promisiune, zdrobindu-i-se tâlharului fluierele picioarelor, după cum tot ura a fost mijlocul prin care s-a realizat lucrarea de mântuire, cea care i-a dat tâlharului dreptul de a fi cu Hristos în rai.
Aceasta era şi așteptarea credinciosului Ştefan atunci când moartea a oprit alergarea lui aici, jos. El L-a văzut pe Domnul Isus şi l-a cerut să primească duhul său. L-a primit Domnul? Sau a pus un termen slujbei şi bucuriei sale, trimițându-l să doarmă?
Starea intermediară deci nu este gloria, căci pentru a intra în glorie va trebui să aşteptăm trupurile glorificate („va fi înviat în glorie“; „El va schimba trupul stării noastre smerite în acelaşi fel cu trupul gloriei Sale“ (Filipeni 3:21 ). Dar starea intermediară este binecuvântarea, acolo unde nu este nici întinăciune, nici păcat; înseamnă a fi cu Hristos, El Însuşi fiind o sursă de nespusă bucurie. Speranţa şi încrederea neclintită ale apostolului Pavel şi ale lui Ştefan n-au fost înşelate, iar promisiunea dată de Domnul Isus acelui tâlhar s-a împlinit.
Eu întreb pe orice suflet dacă speranţa strălucită, despre care se vorbeşte în 2. Corinteni 5 , Filipeni 1 şi Fapte 7 , sau dacă, cuvintele Domnului adresate tâlharului spun de un somn profund, fără a mai şti de nimic? Când Domnul Isus descrie starea bogatului și a lui Lazăr, înţelegem cumva că cel rău şi cel drept dormeau fără să mai aibă cunoştinţă de ceva? Mi se va spune că aceasta nu este decât o descriere figurativă. Sunt de acord, dar nu poate să fie descriere eronată, înfăţişând de fapt oameni care dorm fără nicio cunoştinţă.
Mai mult, dacă 2. Corinteni 5:6-8 semnifică faptul că suntem fericiţi împreună cu Hristos, aceasta trebuie să fie atunci când murim. Moartea este subiectul pe care îl tratează acest text, căci apostolul pierduse speranta de viaţă (2. Corinteni 1 ). A fi „afară din trup şi împreună cu Domnul“ nu înseamnă înviere; aici este vorba de a părăsi trupul, fără a-l îmbrăca din nou. Dorinţa apostolului: „să mă mut pentru a fi cu Hristos“ nu înseamnă că El vine să-l învieze sau să-l transforme, ca să fie în glorie. În textul din Filipeni, apostolul vorbeşte din nou despre moarte, despre a locul aici sau de a părăsi lumea, adică de „a muri“, ceea ce „este un câştig“ (Filipeni 1:21 ). Viaţa şi moartea sunt puse în contrast în mod distinct în versetele 20 şi 23; cuvântul „analio“ din textul original grecesc este folosit pentru a indica moartea, la fel ca şi în 2. Timotei 4:6 , cuvântul „ analisis“. Suntem tentaţi să aplicăm acest cuvânt când ne referim la venirea Domnului Isus, el fiind folosit pentru a exprima următorul lucru: „se ridică de la un ospăţ sau îi părăseşte“. Aceasta este o exprimare sărăcăcioasă, care contrazice afirmaţia din context. Cuvântul înseamnă „a risipi“ sau „,a distruge“ ce este unit şi este folosit pentru a exprima „moartea“. Nici Filipeni 1 , nici 2. Timotei 4 nu lasă nici cea mai mică îndoială în această privinţă; eforturile pe care le-au făcut unii pentru a denatura sensul textului din Luca 23:43 şi din Filipeni 1:20-23 dovedesc că nu se poate evita puterea acestui text, aşa încât se înșală singuri.
Noi nu putem spune în ce fel un suflet se bucură de Hristos; dar acest lucru nu constituie o dificultate. Duhul meu se bucură de Hristos acum, cu toată piedica pe care o constituie sărmanul vas de lut în care se găseşte; şi, cu toate că acum nu Îl vedem, noi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită. Nu trupul meu este acela care se bucură de El acum, ci sufletul, în mod spiritual, dincolo de piedica vasului de lut, dar mai ales în lipsa lui. Atunci însă se va bucura de Domnul fără a mai fi împiedicat de acest vas şi va fi împreună cu El. Credinciosul poate să fie absolut sigur că, părăsind trupul, el va fi prezent cu Domnul și, dacă prezenţa Domnului este o bucurie, această bucurie va fi a lui.
Nimeni nu doreşte mai mult decât mine să insiste asupra venirii din nou, asupra aşteptării Domnului şi asupra importanţei învierii. La acest lucru revin mereu faţă de sfinţi şi, în unele ocazii, faţă de toţi, dar aceasta nu cu scopul de a slăbi acest adevăr, deoarece, pentru Dumnezeu, toţi trăiesc, chiar dacă ei sunt „duhuri în inchisoare“, şi nici pentru a micşora bucuria deosebită, binecuvântarea, „câştigul“ de a fi cu Domnul atunci când vom muri. Dimpotrivă, acest gând a înviorat pe sfinţi, a răspândit o lumină cerească asupra multor paturi de moarte şi o va mai face încă, dacă Domnul va mai zăbovi.
Scriptura vorbeşte despre fericirea credinciosului la moartea sa şi despre privilegiul de a fi cu Hristos (ceea ce este o bucurie mai mare decât cea mai fericită slujbă aici, jos). Ea ne vorbeşte atât de clar si de explicit, ca şi atunci când este vorba de venirea Domnului Isus spre a-i lua pe sfinţii Săi, pentru ca, asemeni Lui, ei să fie pentru totdeauna cu El în glorie. Acest ultim punct va fi starea completă și finală a binecuvântării eterne, după ce va fi avut loc nunta Mielului, când vom fi pentru totdeauna cu Domnul.
Primita pe e-mail
Posts
No comments:
Post a Comment