Pădurea pietrificată
Posted on 11 octombrie 2010 by Petru Lascău
http://lascaupetru.wordpress.com/2010/10/11/padurea-pietrificata/#comment-
Am citit zilele acestea, publicaţiile de început ale mişcării noastre penticostale. Probabil că am să public altă dată concluziile mele, dar nu pot să nu spun aici că este imperios necesar să ne întoarcem la “dragostea dintâi”, la ceea ce am fost odată. Mi-am adus aminte de “Pădurea pietrificată”, un eseu pe care l-am publicat în cartea: “În răcoarea dimineţii”.
“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura Mea!” (Apoc. 3:15-16).
“Problema majoră nu este că investim prea multă pasiune în lucrurile rele, ci punem prea puţină inimă în cele bune.” Larry Crabb
Ceea ce şochează azi urmărind viaţa creştină din multe din bisericile noastre este lipsa de entuziasm. Activităţile noastre, cântările, slujbele, acţiunile noastre în general sunt lipsite de emulaţia pe care am aştepta-o s-o găsim la cei răscumpăraţi, la cetăţenii împreună cu sfinţii, oamenii din Casa lui Dumnezeu. Aşa cum spunea Larry Crabb, problema noastră este tocmai lipsa entuziasmului pentru lucrurile bune. Nu putem afirma că dacă există azi păcat între ceştini acesta ar fi săvârşit cu pasiune. Fărădelegea este, cum este şi normal să fie, mai mult un accident în viaţa copiiilor lui Dumenzeu. Nu găsim, decât cu rare excepţii, creştini dedaţi pasionat desfrâului sau altor păcate, dar găsim cu duiumul creştini letargici şi cu jumătate de inimă când e vorba de lucrarea lui Dumnezeu. Care este oare mecanizmul reaprinderii zelului şi pasiunii creştine?
Citim cum profeţilor vechilui aşezământ le ardea un foc în oase, o râvnă mistuitoare pentru Dumnezeu lui Israel şi turma păşunii Lui. Ne înfiorăm de devotamentul pentru Dumnezeu a celor trei tineri din Babilon. Focul dragostei lor pentru Iehova este mult mai mare ca puterea flăcărilor lui Nebucadneţar. Cei ce ard pentru Dumnezeu nu mai ard în focul lumii.
Inima lui David este inima unui îndrăgostit. Câtă pasiune în psalmii săi nemuritori! Alături de el, ceilalţi psalmişti cheamă la o simfonie universală toate instrumentele muzicale din cer şi de pe pământ. Citindu-le poemele de dragoste şi adorare, nu poţi să nu fii cuprins de frenezia entuziasmului general. Râurile bat din palme alături de copacii pădure. Urlă marea cu tot ce cuprinde ea, globul pământesc chiuie de bucurie împreună cu toţi locuitorii lui, strigă toţi munţii de bucurie (Ps. 98:4-9). Sfinţii intră pe porţile Lui cu cântări de laudă. Iubirea se revarsă asupra Lui din toată, inima, din tot sufletul, din toată puterea, din toată fiinţa. Dumnezeu nu poate fi iubit altfel.
Întorcând paginile Noului Testament, nu suntem cu nimic mai puţin impresionaţi. Creştinii îşi vând averile, pleacă să depună mărturie pentru Domnul lor cel înviat din morţi până la marginile pământului. Sunt gata să moară şi cei mai mulţi au şi murit de dragul Lui. Câtă pasiune pentru Domnul lor! Câtă dăruire pentru cauza Împărăţiei Sale!
Puşi alături de acest nor atât de mare de martori, contrastăm izbitor prin lipsa noastră de entuziasm.
Ceva a pus stăpânire pe capacitatea noastră de a ne entuziasma, pe o parte a inimii noastre care nu mai poate să se dăruiască plenar lucrării pentru Domnul. Avem un fel de balast greu înăuntrul nostru care ne interzice zborul. Un fel de blazare spirituală, un fel de oboseală ne leagă de efemer. Cerul ne atrage tot mai puţin, iar pământul ne absoarbe ca o mlaştină perfidă. Probabil că materialismul acestui secol, ne face să oscilăm între cele două lumi, râvnind-o pe cea de sus, dar regretând-o pe cea de jos. Un fel de sindrom al femeii lui Lot. Alergăm spre Ţoarul salvator cu regretul Sodomei. Capul nostru mereu întors înapoi spre lume ne-a pietrificat entuziasmul pentru cele eterne. Înaintarea este grea şi fără cântare drum este lung. Ne trezim într-un pământ al nimănui, şchiopătând de amândouă picioarele. Oscilăm între două lumi, dărunindu-ne cu jumătate de inimă dumnezeilor lor. Şi nu mai suntem nici reci şi nici în clocot.
În parcul natural Yellowstone, turiştii îl admiră pe Old faitful (Bătrânul credincios), gheizerul care mereu şi mereu îşi adună apele fierbinţi din adâncuri izbucnind într-o horbotă de lumină şi curcubee spre cer. Sprijinit de balustrada de lemn din jurul acestui monument al naturii, am aşteptat clipa erupţiei. Mă gândeam la credincioşia acestui fenomen carstic şi hidraulic al planetei, îl asemuiam bunicii mele în viaţa căreia am văzut primele semne ale devotamentului şi entuziasmului creştin. Nu strângea mâna nimănui decât cu ambele mâini. Mă gândeam la primii noştri evanghelişti penticostali care colindau ţara pe jos sau cu bicicletele. Mă gândeam la “serbările“ din Bihor, la tinerii din Timişoara cu care plecam în misiune sâmbătă de sâmbătă. Mă gândeam la toate acestea şi-mi doream să fiu un “Old faitful“, perseverent, constant, credincios, entuziast.
În alt parc se poate admira pădurea pietrificată. Printr-un straniu proces de osmoză şi capilaritate, copacii au tras din pământ mineralele care le-au transformat treptat fiinţa în rocă. Copacii sunt impresionanţi, dar morţi. Pădurile pietrificate nu înmuguresc niciodată. Păsările nu-şi fac cuiburi în crengile lor. Nu se despletesc de aurul frunzelor în toamnă, nu doinesc ca o harfă sub degetele vântului.
Lipsa entuziasmului pentru fapte bune, pentru cer, ni se poate trage din aceleaşi cauze ca mineralizarea pădurilor de piatră. Absorbim prea mult pământ, prea multă materie în spiritualitatea noastră. Treptat ni se pietrifică cântarea, ni se imobilizează zborul, ne seacă izvorul bucuriei, ne pleacă porumbelul lăsându-ne singuri şi goi ca o pădure de rocă. Degeaba ne poavazăm cu frunze artificiale şi ne atârnăm în crengile rigide fructe de plastic. Nu mai păcălim nici păsările împăiate.
Ne putem entuziasma. Nu ne-am pierdut capacitatea aceasta a inimii, care ne declanşează energii nebănuite. O avem încă. Am văzut-o în timpul revoluţiei. Este suficient să-i urmăreşti pe suporterii echipei naţionale de fotbal să vezi că suntem capabili să fim exuberanţi şi pasionaţi. De ce oare n-o facem pentru Dumnezeu? De ce ne dăruim Lui şi Bisericii Sale cu doar jumătate de inimă? Unde ne este jumătatea cealaltă atunci când suntem chemaţi să cântăm spre gloria Domnului şi Mântuitorului nostru? Prin ce breşă interioară ni se scurg energiile atunci când este vorba de lucrarea misionară sau de suportul financiar al bisericii locale?
Lipsa entuziasmului ne conduce la acea stare de “căldicel“, situaţie în care producem greaţă Domnului nostru. “Am să te vărs din gura Mea…” spune El (Apoc. 3:16).
Dumnezeu nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură. Când este vorba despre inima noastră, o vrea întreagă. Cu tot entuziasmul, cu toată energia ei. Când vrem s-o împărţim şi altcuiva, rămânem fără ea şi fără El.
“Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor,…” spunea Ilie autocompătimindu-se (1 Împ. 19:14). Trecutul glorios evoluase într-un prezent blazat. Fusese, şi nu mai era. Era un mare fost. De aceea Dumnezeu i-a poruncit: “…să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, ca proroc în locul tău“ (1 Împ. 19:16).
Chemarea în lucrarea lui Dumnezeu ne-o pierdem în ziua când ne-am pierdut o parte a inimii pentru El. Vom fi folosiţi de El numai în măsura în care vom fi plini de râvnă pentru El. Eficienţi şi semnificativi în glorioasa Împărăţie a lui Dumnezeu vom fi doar entuziaşti şi plini de râvnă pentru Împăratul ei.
Responses to Pădurea pietrificată
1. Bactan Nelu says:
1. Am ieftinit harul mantuirii. E inflatie, toata lumea ti-l predica si e tot mai “usor” de tinut.
2. Apoi am institutionalizat credinta. Ce ai vrea sa urmeze?
3. Nu sunt lideri care sa spuna ca si Pavel “haideti dupa mine”.
Dupa acestea si altele credinciosii cred ca ii fac un favor Domnului ca merg la biserica. De unde foc?
2. vesteabună says:
Pilda lui Iotam
Judecători 9
Copacii din pădure s-au pornit
odată să-și aleag-un împărat.
Măslinul fu întâiul ce-a primit
propunerea “distinsului” lor sfat:
“-Împărățește peste noi măsline
fii rege peste-ai munților copaci,
vom fii supușii tăi la rău și bine
si ce vei vrea, putea-vei să ne faci!”
“-Să-mi las eu untdelemnul meu și rodul
vestit pe-ntregul cercului pământ,
ce-mbucură și satură norodul?…..
….nu merg pentru copaci să mă frământ?”
“Smochinului i-a spus apoi pădurea:
-”smochine vino rege sa îmi fii,
să stai tot singuratic e aiurea,
mai bine e-ntre arbori, ca-n pustii.”
“-Să-mi las eu rodul meu, a mea dulceață
și câmpul cu cicoare și cu maci?
Nu sunt nebun, nu am decât o viață,
nu merg să mă frământ pentru copaci!”
Spre viță s-a-ndreptat apoi soborul:
“-Hai viță Tu și fi-ne împărat!”
Supus îți va fii ție-ntreg poporul
pădurilor cu arbori de tăiat.”
“-Să-mi las eu mustul meu? Să-mi las ciorchinii
ce-mi cresc fără să sap și să alerg,
din mângâierea humei și-a luminii…?
….să mă frământ pentru copaci? nu merg!”
Doar spinul arogant și plin de sine
țepos, înfumurat și vorbăreț
a zis:”-Un împarat să fiu, prea bine,
dar numai dacă cedrul cel semeț
și toți ceilalți copaci să vin-or vrea
să stea la adăpost la umbra mea!
De nu, un foc să ias-acum din spin
pădurea să o mistuie deplin!”
——-Eu înțeleg din pilda lui Iotam
ca nu-s copac, ci pom, sau doar un ram
părtaș făcut grăsimii din măslin
și nu mai sunt condus de-un rege-spin.
Ca pom cu rod, eu am un Grădinar
Ca viță, un Viticultor ceresc,
doar arborii pădurii fără Har
la umbra spinilor se-adăpostesc.
De-aceea nu mă-ngrijorez deloc
că n-am un împărat de mărăcini,
din ”spinii-regi” nu iese decât foc,
eu am un ”Rege-Domn peste grădini”.
3. zxcv says:
Nu sunt de acord cu “Trecutul glorios evoluase într-un prezent blazat. Fusese, şi nu mai era. Era un mare fost. De aceea Dumnezeu i-a poruncit: “…să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, ca proroc în locul tău“ (1 Împ. 19:16).”
Mai degraba cred ca Ilie isi considera misiunea incheeata si astepta moartea.Nu anticipase ca langa ipoteza mortii ca final al vietii sale mai exista o alta varianta de final si anume rapirea la cer.Din cauza celei de-a doua variante i s-a sp[us sa-l unga pe Elisei,fiul lui Safat,din Abel-Mehola…
Petre Burac
Avem oameni fara pasiune?… Inseamna ca cineva a semanat in ei aceasta liniste nepasatoare. Trebuie sa semanam foc ca sa seceram foc. Ca sa putem semana foc trebuie sa stam la altar sa primim foc din cer.
Dl. Bactan Nelu a dat un raspuns excelent, a indicat problemele capitale care au ruinat crestinismul de azi.
ReplyDelete