skip to main |
skip to sidebar
CARTE-PACATE RESPECTABILE de Jerry Bridges -CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM (17)Duhul de judecata
PACATE RESPECTABILE
CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM
de Jerry Bridges
TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009
Capitolul 17
Duhul
de judecata
Pacatul duhului de judecata este unul din cele
mai subtile din pacatele noastre “respectabile” datorita faptului ca este
practicat sub masca ravnei pentru bine. Este
evident ca in cadrul cercurilor noastre evanghelice conservatoare exista
miliarde de opinii referitor la orice subiect, de la teologie pana la
comportament si stil de viata si politica. Nu doar ca exista opinii multiple, dar noi consideram de obicei ca
opinia noastra este cea corecta. Aici incepe necazul nostru cu duhul de
judecata. Noi ne
asimilam opiniile cu adevarul.
Evident, duhul de judecata nu se limiteaza
la cercul evanghelicilor conservatori. El a
patruns in toata societatea noastra si poate fi intalnit de ambele parti ale
spectrului cultural. Activistii
pentru drepturile animalelor care dau foc clinicilor de cercetare medicala si
ecologistii extremisti care luptand pentru protectia mediului vandalizeaza
partiile de schi actioneaza astfel datorita unui duh de judecata. Cel care
spune, “Isus n-ar conduce niciodata un SUV [autovehicul sport, de obicei cu
tractiune 4x4, n.tr.],” arata un duh de judecata, nu pentru ca Domnul Isus n-ar
conduce un SUV (nu asta-i lucrul esential) ci pentru ca respectivul face o
afirmatie dogmatica si o judecata bazata strict pe o opinie personala.
Eu am crescut pe la mijlocul secolului al
douazecilea, cand oamenii se inbracau frumos pentru a merge la biserica.
Barbatii purtau jacheta si cravata (de obicei costum si cravata) iar femeile
purtau rochii. Candva dupa anul 1970, barbatii au inceput sa vina la biserica
purtand pantaloni obisnuiti si camasa cu gulerul descheiat. Multe femei au
inceput sa poarte pantaloni. Timp
de mai multi ani, am avut fata de acestia un duh de judecata. Nu aveau oare pic de respect fata de Dumnezeu?
S-ar fi imbracat tot atat de obisnuit daca s-ar fi dus intr-o audienta la
presedinte? Mi se parea un
rationament convingator.
Numai ca... greseam. In Biblie nu scrie nimic
despre cum sa ne imbracam cand venim la biserica. Cat
despre a te imbraca sa te duci sa-l intalnesti pe presedinte, este o chestiune
culturala valabila doar pentru capitala. Daca ai fi invitat sa-l intalnesti pe
presedintele aflat in vacanta la ferma lui, probabil ca te-ai duce in blugi, nu
in costum. Reverenta
fata de Dumnezeu, am concluzionat in cele din urma, nu este o chestiune de
imbracaminte, ci de inima. Domnul Isus a spus ca inchinatori adevarati sunt
acei ce se inchina Tatalui in duh si in adevar (vezi Ioan 4:23). Acum,
este adevarat ca o imbracaminte neglijenta poate dovedi o atitudine neglijenta
fata de Dumnezeu, insa eu nu pot discerne acest lucru. De aceea, ma voi feri sa
atribui o atitudine de lipsa de reverenta bazata doar pe stilul de imbracaminte
al cuiva.
Eu am mai crescut si intr-o perioada a
imnurilor marete de demult, cantate cu acompaniament de pian si orga. Era maiestuos. In urechile mele suna ca o
inchinare plina de reverenta inaintea lui Dumnezeu. Astazi in multe biserici imnurile marete
de altadata au fost inlocuite cu muzica contemporana, iar pianul si orga cu
chitare si tobe. Din
nou, am avut un duh de judecata. Cum era
posibil oare sa se inchine lui Dumnezeu cu aceste instrumente? Insa bisericile de inceput ale Noului
Testament nu aveau nici piane nici orgi, si totusi au reusit sa se inchine
Domnului cu psalmi, cantari de lauda si cantari duhovnicesti (vezi Coloseni
3:16). Este adevarat ca multa din muzica
contemporana este goala si centrata pe ceea ce place oamenilor. Inca mai am si astazi o preferinta pentru muzica cantata ca atunci cand
eram mai tanar, insa este doar atat—o preferinta—nu o convingere cu baza
biblica. Dar exista si multa muzica contemporana tot asa
de buna si valoroasa in glorificarea lui Dumnezeu ca imnurile traditionale.
Deci sa evitam a judeca in mod gresit.
In multe lucruri, avem convingeri pe care le
consideram de aceeasi valoare cu adevarurile biblice.
Am scris odata ca am ajuns pana la urma la concluzia ca
in cele mai multe cazuri Biblia ne invata moderatia nu abstinenta.
A trebuit sa reiau acest subiect si din pricina faptului
ca am descoperit ca i-as judeca in mine insumi pe credinciosi daca i-as vedea
cu un pahar de vin in fata la un restaurant. Totusi, dupa ce am scris ce am
scris despre moderatie, am primit o scrisoare politicoasa dar ferma de la o
doamna, prin care imi cerea socoteala. Era convinsa ca eu lucrez la distrugerea
uneia din pietrele de temelie ale moralei crestine. Inteleg preocuparea ei,
insa ea nu mi-a adus nici o dovada din Scriptura. Era convingerea ei personala.
Va rog, nu ma intelegeti gresit. Cred ca din
pricina abuzurilor repetate in folosirea alcoolului in societatea de azi exista
motive intemeiate sa practicam abstinenta. Si in alt context as putea aduce
argumente solide in favoarea abstinentei, bazat pe aceste ingrijorari legate de
folosirea alcoolului. Insa in
acest capitol discutam duhul de judecata, de aceea v-am dat niste exemple la
persoana intai despre cat de usor este sa-i judecam pe altii in legatura cu
chestiuni asupra carora Biblia sau nu are nimic de spus, sau nu are claritatea
pe care am dori-o noi.
Apostolul Pavel ataca direct aceasta problema
in Romani 14. Se pare ca erau in biserica din Roma doua subiecte care generau
atitudinea de judecata. Unul era vegetarianismul in contrast cu mentalitatea
“mananca orice doresti.” Al doilea subiect de judecata era chestiunea
considerarii anumitor zile ca fiind zile sfinte. In cuvintele lui Pavel, “Unul
socoteste o zi mai presus decat alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel”
(Romani 14:5).
Se pare ca acei ce mancau doar verdeturi ii
judecau pe cei care mancau de toate (probabil carne), in timp ce acei care
mancau de toate ii dispretuiau pe cei care mancau doar verdeturi (vezi
versetul 3). Amandoua taberele aveau duh de judecata fata
de ceilalti. Vegetarienii credeau ca erau mai sus din punct de vedere moral,
iar din aceasta cauza erau cu nasul (“nasul religios”) pe sus fata de cei care
mancau de toate. Cei din tabara opusa credeau ca ei sunt superiori in
cunoastere. Ei stiau ca in fata lui
Dumnezeu nu este important ce mananca din moment ce era primit cu multumire (vezi
1 Timotei 4:4). Deci ei ii judecau pe ceilalti intr-un fel
diferit.
Exista si astazi atitudini similare.
Aparatorii muzicii contemporane ii dispretuiesc pe cei care prefera muzica
traditionala ca fiind de moda veche si in neconcordanta cu vremurile. Dupa cum
mi-a spus un pastor tanar, “Cu
muzica noastra va vom fura toti tinerii din biserica voastra.” Si ei pot avea
duhul de judecata intr-un mod invers fata de cei care tin la imnurile
traditionale. La fel se intampla si in chestiunea cu moderatia sau abstinenta.
Am cunoscut cazuri cand cei care privesc folosirea alcoolului drept o chestiune
de libertate crestina sunt dispretuitori fata de cei ce practica abstinenta.
Ce vreau eu sa subliniez aici este ca oridecare
parte ne situam in aceste situatii, este foarte usor sa-i judecam pe acei ale
caror opinii sunt diferite de ale noastre. Iar apoi ne ascundem atitudinea de
judecata sub haina convingerilor crestine.
Raspunsul lui Pavel la situatia din Roma a
fost, “Terminati odata sa va tot judecati unii pe
altii, indiferent ce pozitie ati avea.” Si apoi
adauga, “Cine esti tu, care judeci pe robul altuia?
Daca sta in picioare sau cade, este treaba stapanului sau; totusi, va sta in
picioare, caci Domnul are putere sa-l intareasca pentru ca sa stea” (Romani
14:4). In esenta, Pavel spunea, “Nu faceti voi pe
Dumnezeu, nu luati voi rolul lui Dumnezeu in relatia cu fratii vostri de
credinta in Cristos. Dumnezeu este judecatorul, nu voi.”
Asta facem noi cand ii judecam pe altii ale
caror preferinte si practici difera de ale noastre.
Ne arogam un rol pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru
Sine Insusi. Poate ca
acesta era gandul lui Isus din pasajul binecunoscut din Matei 7:1-5, unde El
spune, “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau, si nu te uiti cu bagare de
seama la barna din ochiul tau?” Oare s-ar putea ca barna din ochiul nostru sa
fie barna atitudinii de judecata, prin faptul ca ne arogam noua insine rolul
lui Dumnezeu?
Aici Il observam din nou pe Domnul Isus
folosind o hiperbola pentru a face clar mesajul pe care voia sa-l transmita.
Fizic, este imposibil ca o persoana sa aiba o barna in ochi. Insa asa cum cei
zece mii de talanti din pilda robului nemilostiv reprezinta adevarata masura a
pacatului nostru impotriva lui Dumnezeu, tot asa barna din ochiul cuiva poate
reprezenta verdictul lui Dumnezeu impotriva pacatului atitudinii de judecata.
Daca am dreptate, atunci seriozitatea pacatului atitudinii de judecata nu
consta atat de mult in faptul ca-l judec pe fratele meu cat in faptul ca facand
asa imi asum rolul lui Dumnezeu.
Ce am scris pana acum nu inseamna ca nu trebuie
niciodata sa facem o judecata a practicilor si teologiei altora. Cand
stilul de viata sau conduita cuiva este in mod clar in contradictie cu
Scriptura, atunci avem dreptul sa spunem ca respectivul pacatuieste. Exista
practici condamnate clar de Scriptura. Vedeti, de exemplu, panta morala care
duce spre depravarea totala, descrisa de Pavel in Romani 1:24-32. Sau
descrierea “faptelor firii” (Galateni 5:19-21), sau caracteristicile “vremurilor
din urma” (2 Timotei 3:1-5). Aceste practici sunt in mod clar pacatoase. Si
cand le judecam ca atare, noi nu facem altceva decat sa fim de acord cu
Cuvantul lui Dumnezeu. In acest caz judecatorul este Biblia, nu noi.
Dupa ce am spus acest lucru, sa avem grija
totusi, fiindca putem pacatui si cand judecam cu Scriptura in mana. Pacatuim
daca judecam cu o atitudine de neprihanire proprie, sau daca judecam cu
asprime, sau daca felul nostru de a fi este intotdeauna unul de critica.
Pacatuim daca condamnam pacatele evidente si flagrante ale altora fara a
recunoaste in acelasi timp ca si noi insine suntem pacatosi inaintea lui
Dumnezeu. Unul din obiectivele majore ale acestei carti
este sa ne ajute sa nu facem asta.
JUDECATA DOCTRINARA
O zona in care putem aluneca usor in duhul de
a judeca este cea a diferentelor doctrinare. Pentru
multi evanghelici din vremurile noastre aceasta nu este o problema, pentru ca
pentru ei doctrina nu este importanta. Imi
amintesc de o ocazie cand am luat o pozitie impotriva teismului deschis,
credinta ca Dumnezeu nu stie si nu poate sti viitorul.
Un prieten mi-a spus, “De ce-ti bati capul cu asta? De ce nu putem doar sa-L
iubim toti pe Isus si sa ne intelegem unii cu altii?”
Multi dintre noi stim totusi ca doctrina este
importanta, si pentru ca credem asta putem cadea usor in pacatul de a judeca. De
exemplu, doctrina ispasirii pacatelor noastre prin moartea inlocuitoare a lui
Cristos si doctrina complementara a justificarii numai prin credinta in
Cristos, sunt pentru mine doctrine cruciale. Acestea sunt acel fel de doctrine unde,
ca sa spun asa, trag o linie de demarcatie si spun, “Fara compromis. De nici un
fel. Punct!” Cu toate
acestea exista scriitori si invatatori care neaga ispasirea inlocuitoare a lui
Cristos si care se considera a fi evanghelici. In conceptia lor, Cristos n-a
murit pe cruce in locul nostru pentru a plati pentru pacatele noastre, ci El
s-a dus la cruce doar sa ne fie un exemplu de urmat cand trecem prin suferinta.
Altii desconsidera moartea lui Cristos, spunand ca noi ar trebui sa ne
concentram nu asupra mortii lui Cristos ci asupra vietii Lui, pe care ar trebui
s-o luam drept exemplu. Oridecate ori subiectul
expunerilor mele imi da ocazia, ma opun acestor oameni. Si cred ca fac bine.
Marturisesc insa ca au fost situatii cand am cazut in pacatul de a-i judeca.
Sunt atat de impotriva invataturii pe care o propaga, incat uneori i-am
demonizat. Si nu cred ca sunt singurul. Am observat acest lucru si la altii din
cadrul comunitatii noastre evanghelice. Datorita
faptului ca credem cu atata convingere in importanta doctrinei corecte, putem
deveni foarte lesne exagerat de critici fata de cei cu pareri diferite. Trebuie
sa ne exprimam parerile diferite, insa intr-un fel care nu degenereaza intr-o distrugere
de caracter.
DUHUL DE CRITICA
Cei mai multi dintre noi cad din vreme in
vreme in pacatul de a judeca pe altii. Insa exista intre noi oameni care-l
practica in mod continuu. Acesti oameni au ceea ce s‑ar putea numi un duh de critica. Ei cauta si gasesc
defecte in oricine si in orice. Indiferent de subiectul unei conversatii—fie el
o persoana, o biserica, un eveniment, sau orice altceva—ei ajung sa vorbeasca
doar de rau. Eu nu vorbesc aici despre
persoane iluzorii, ci am fost alaturi de astfel de oameni, si nu este prea
placut sa fii cu ei.
In capitolele anterioare, am mentionat faptul
ca unele din pacatele noastre acceptabile, cum sunt egoismul, lipsa rabdarii,
si mania, pot fi vazute mai mult acasa
intre membrii familiilor noastre, decat in public, mai ales cand publicul este
crestin. Acest lucru poate fi adevarat si in cazul duhului de judecata. Cateodata sotul sau sotia gasesc
incontinuu cusururi partenerului lor de viata, sau unuia sau altuia dintre
copii. Cel care este obiectul unei astfel de critici continue ajunge sa creada
ca nu e bun de nimic.
Un prieten al meu povesteste ca a crescut
intr-o familie crestina de clasa un pic peste medie, in care tatal era exagerat
de critic, mai ales fata de copilul mijlociu, o fetita. Cu vremea, ea a ajuns o
persoana, “care nu era buna de nimic”—cel putin asa ar fi crezut cineva
auzindu-l pe tatal ei ocarand-o. Dar cu cat o critica mai tare, cu atat ea
decadea mai tare. Cu cat el ii reprosa mai mult ca n-are curajul sa-l priveasca
in fata, nefiind buna de nimic, cu atat ochii ei deveneau mai ficsi si mai
pironiti in pamant. Daca cuvintele lui injositoare “spuse pentru binele ei” au
avut un rezultat, acesta a fost un fel de profetie care s-a implinit. Ea a
perceput critica continua a tatalui ca pe o respingere, si a juns sa se
respinga si ea pe sine insasi. Cand a crescut, prioritatea ei numarul unu a
fost sa-i gaseasca pe cei care o acceptau, si curand “prietenii” ei au invatat
cum sa profite de nevoia ei de a fi acceptata. Pe patul de moarte, tatal sau a
realizat pacatul lui si s-a pocait cu lacrimi de duhul de critica fata de fiica
sa. Insa era prea tarziu. Deja in mod secret ea traia in promiscuitate si
ajunsese dependenta de cocaina.
Este un exemplu extrem al naturii
distructive al faptului de a vorbi cu un duh critic si de judecata.
Dar vedem in jurul nostru multe dovezi ale pacatoseniei
acestui pacat. Se spune de multe ori ca este nevoie de sapte complimente pentru
a anihila efectele unei singure critici. Sa ne
cercetam deci pe noi insine, sau si mai bine, sa ne expunem examinarii altora.
Avem un duh critic? Gasim tot timpul defecte in altii, in special in membrii
familiei noastre sau in membrii bisericii noastre?
In final, ma gandesc ca unii din prietenii mei
dragi au gasit in acest capitol lucruri cu care nu sunt de acord. Unii nu
considera felul de imbracaminte purtat in biserica sau tipul de muzica ales ca
fiind doar preferinte. Pentru ei, acestea sunt convingeri. Le respect modul de
gandire, si nici macar nu doresc sa-l schimb.
Mi-ar place sa fiu ca Pavel, care a luat o
pozitie similara in legatura cu subiectele care-i desparteau pe cei din Roma.
N-a incercat sa schimbe convingerile nimanui referitor la ce mancau sau la
zilele pe care le tineau, ci le-a spus, “Fiecare
sa fie deplin incredintat in mintea lui” (Romani 14:5). O
asemenea declaratie ne face pe multi dintre noi sa ne simtim inconfortabil. Nu
ne place ambiguitatea in materie de practici crestine. Ne este dificil sa
acceptam ca parerea cuiva poate diferi de a noastra si totusi amandoi sa fim primiti
de Dumnezeu. Insa asa
spune Pavel in Romani 14. Si daca-l luam in serios pe Pavel si ne tinem
convingerile cu umilinta, vom fi paziti de pacatul duhului de judecata.
No comments:
Post a Comment