|
Cuprins:
PREFAŢA EDIŢIEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
„‘La lege şi la mărturie!’ Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor
mai răsări zorile pentru poporul acesta”
(Isaia 8:20)
O notă predominantă a profeticelor „vremuri grele” pe care le trăim o constituie crizele. Grave. Şi profunde.
Şi dureroase. Şi dezastruoase. De toate tipurile: individuale şi familiale; locale şi generale; materiale şi
spirituale, economice, politice, morale. De resurse energetice, de materii prime, de locuri de muncă, de
timp. De autoritate, de dragoste, de încredere, de integritate…
Oare sunt crizele actuale ultimele „valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor”, fiind declanşate
de „domnul puterii văzduhului, stăpânitorul lumii acesteia”?
Sunt ele ultimele zvârcoliri zadarnice ale Şarpelui cel vechi, al cărui cap a fost zdrobit prin jertfa de pe
Golgota? Sau poate mai degrabă un preludiu al iminentei furtuni violente, personificată în „omul
fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau
de ce este vrednic de închinare”?
Unul din semnele premergătoare apariţiei lui Anticrist – pe lângă multe altele: materialism, ateism
, intoleranţă, violenţă, corupţie, etc. – este „lepădarea de credinţă”. Nu lepădare de sine
(condiţie primară pentru a merge pe urmele Mântuitorului), lepădarea de un Eu orgolios,
răzvrătit, pervertit, egocentric, ci lepădare de credinţă. Nu de o credinţă cerebrală, î
nşelătoare, moartă, ci de credinţa veritabilă, biblică, mântuitoare, sfinţitoare.
Spre această cumplită perspectivă ne-a orientat gândurile Domnul Isus când a lansat întrebarea:
„Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Întrebare destinată a răscoli
conştiinţele, a înlătura măştile, a spulbera paravanele dogmatice, a sfărâma adăposturile
construite din tradiţii deşarte, a lămuri aurul şi pleava… Va găsi Domnul Isus credinţă sau
religii?! Adevărata credinţă care schimbă viaţa sau o credinţă care trebuie schimbată?
Credinţa „care lucrează prin dragoste” sau credinţa fără fapte, moartă? Credinţa nou-
testamentală sau doar o formă de evlavie”? Creştini care Îl cinstesc cu buzele, dar străini
de El cu inima, sau suflete drept credincioase, îndrăgostite de El şi de cuvintele Lui
dătătoare de viaţă?
Va găsi oare Cristos credinţă?… Cu siguranţă, căci, în caz contrar, s-ar desfiinţa toate
profeţiile şi promisiunile privind pe sfinţii care vor fi preschimbaţi la venirea Mirelui,
fără a gusta moartea. Dar cine şi unde sunt aceştia?
„Criza integrităţii” anticipează „strigătul de la miezul nopţii: “Iată Mirele! Iesiţi-I în
întâmpinare!” O trezire a creştinilor, în general, şi a slujitorilor Evangheliei, în special,
este mai mult decât necesară, pentru că „dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se
va pregăti de luptă?” (1 Corinteni 14:8).
Comoditatea, compromisurile, formalismul, fariseismul, legalismul, libertinajul, sectarismul,
ecumenismul au luat proporţii alarmante. Oare dacă Ioan Botezătorul ar fi trimis să
predice generaţiei noastre, care ar putea fi mesajul lui? Dacă lui Ieremia i s-ar da să trăiască
printre creştinii sec. XX, ce plângeri ar scrie el?! Sau la câţi ani de temniţă ar fi condamnat?!
Dacă apostolul Pavel ar trebui să scrie fiecăreia dintre Bisericile noastre, pe câţi creştini ar
trebui să-i plângă el deoarece „se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Cristos”, pentru că
„dumnezeul lor este pântecele, slava lor este ruşinea lor şi se gândesc la lucrurile de pe
pământ”?! O reformă profundă şi generală în sânul creştinătăţii este mai mult ca oricând
necesară. Şi ea se va produce cu siguranţă. Înapoi la Biblie, înapoi la pilda vie a înaintaşilor,
înapoi la curăţie, la sfinţire, la rugăciunea de mijlocire – pârghia care pune în mişcare braţul
lui Dumnezeu!
Fără o întoarcere „la lege şi la mărturie”, Dumnezeu declară categoric: „nu vor mai răsări zorile
pentru poporul acesta”! Unui adevărat copil al lui Dumnezeu nu-i poate fi indiferent nimic din
ceea ce se petrece în Biserică şi nici chiar în sânul creştinătăţii.
Editura Stephanus îşi face o datorie de cuget şi de simţire creştină românească punând cartea
de faţă la dispoziţia cititorilor săi de pretutindeni. Warren W. Wiersbe a lansat o provocare
solemnă şi a tras un serios semnal de alarmă. Acolo unde păcatul a întrecut orice măsură, puterea
izbăvitoare şi reparatoare a harului divin trebuie să-şi facă lucrarea măreaţă. Pe temeiul pocăinţei
noastre: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, va căuta
Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi
tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).
Eu şi tu avem datoria sfântă şi oportunitatea fericită de a rezolva o criză a integrităţii. Trezirea
trebuie să înceapă azi. Chiar acum. Cu mine şi cu tine. Vom asculta noi oare? Suntem chemaţi nu
la cesiune, ci la intercesiune. Moise a fost nu numai un legislator inspirat şi un conducător abil,
dar şi un înfocat mijlocitor pentru poporul lui. Biblia prezintă cel puţin 25 de cazuri când el se
roagă pentru copiii lui Israel. Această conduită a lui anticipează rugăciunea de pe Calvar:
„Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce fac!”
Samaria păgână de altădată a fost zguduită şi trezită din somnul păcatului. Nu de profeţi. Nici
de apostoli. De o femeie. De o mare păcătoasă, trezită ea însăşi mai întâi şi adusă la o viaţă
nouă. Prin harul lui Dumnezeu şi printr-o credinţă simplă în cuvintele calde ale Mântuitorului.
Sfânta Scriptură zice: “Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Cristos te va
lumina!” (Efeseni 5:14).
CONSTANTIN MOISA
Bucureşti 18 octombrie 1996
|
Index CĂRŢI
Posts
No comments:
Post a Comment