CARTE-IN RUGACIUNEA DE LAUDA ESTE O DINAMITA

IN RUGACIUNEA  DE LAUDA ESTE O DINAMITA

Cum să primeşti răspuns la rugăciunile tale

de

DON GOSSETT

Marea majoritate a oamenilor nu realizează ce rezultate extraordinare pot obţine dacă Îl laudă pe Domnul. Dar în ultima vreme tot mai mulţi oameni au descoperit că îşi pot rezolva problemele prin laudă.

 Prin lauda adevărată către Dumnezeu se deschid izvoare de putere pe care nici nu le-ai bănuit. Odată ce ai făcut această descoperire, lauda şi închinarea vor deveni o experienţă emoţionantă care-ţi va schimba întreaga atitudine faţă de viaţă.

Introducere

 În călătoriile mele ca misionar evanghelist am slujit unor oameni care vorbeau alte limbi. Dar peste tot unde am fost, am aflat că există un cuvânt pe care îl înţeleg toţi oamenii: cuvântul Aleluia.

Şi ce minunat că Dumnezeu a făcut ca acest cuvânt să fie universal! Ce cuvânt înălţător! Ce optimism binecuvântat! Şi ce putere de neimaginat se ascunde în acele silabe!

Cuvântul înseamnă simplu „Lăudaţi pe Domnul“. Şi este un cuvânt care va predomina în vocabularul nostru în cer. Ioan spune în Apocalipsa 19.1: „Am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă care zicea: Aleluia!“ Şi din nou în versetul 4 Ioan spune: „Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: Amin! Aleluia!“ Şi încă o dată, în versetul 6, Ioan declară: „Şi am auzit ca un glas de mulţime multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia!“

Poate vei fi surprins citind în aceste pagini despre puterea laudei. Dar orice creştin trebuie să înţeleagă acest secret şi să-l practice. Mă rog să fiţi binecuvântaţi din belşug când veţi răspunde provocării acestei cărţi.

                                                                            Don Gossett

 Capitolul 1

Cum am descoperit puterea laudei

 N-am fost crescut într-un cămin creştin şi n-am ştiut nimic despre puterea laudei până m-am făcut mare. Am fost născut din nou într-o biserică baptistă, am fost chemat să predic ca baptist şi mi-am început slujba de predicator în bisericile baptiste.

Soţia mea a fost crescută într-un cămin penticostal tradiţional. Tatăl ei a fost mulţi ani predicator penticostal. Astfel noi proveneam din medii foarte diferite.

Eu eram baptist, iar soţia mea penticostală. Dar am trăit ani minunaţi împreună, completându-ne unul pe altul.

La câteva săptămâni după ce Joy şi cu mine ne-am căsătorit, am avut o experienţă prin care eul meu a fost zdrobit. Lucram pentru evanghelistul William Freeman ca redactor al revistei lui. Cunoscând importanţa unei vieţi pline de devotament, mă sculam în fiecare dimineaţă şi mă rugam timp de o oră. Joy nu se ruga de obicei odată cu mine şi întrucât apartamentul nostru era mic, fără să vrea, mă auzea.

„Dragul meu“, a zis într-o zi, „ţi-aş sugera ca într-una din aceste dimineţi să înregistrezi pe casetofon rugăciunea ta de o oră. Apoi în loc să treci prin toate rigorile acestei rugăciuni în fiecare dimineaţă, doar dai drumul la casetofon şi-l laşi să meargă“.

„Ce vrei să spui cu asta?“ am replicat, oarecum surprins.

„Dragul meu“, a zis ea cu blândeţe, „n-aş vrea să te supăr, dar sincer îţi spun, tu spui aceleaşi lucruri în fiecare dimineaţă exact în acelaşi fel şi rugăciunea ta este doar o oră de repetiţie“.

„Adevărat?“ am întrebat uimit. „Nu m-am gândit niciodată la asta“.

„Ei bine, ce ar fi să te gândeşti“, a replicat ea, întorcându-se la lucrul ei.

Câteva săptămâni mai târziu, în timpul rugăciunii noastre de seară pe care întotdeauna o aveam împreună, Joy a zis: „Dragul meu, Domnul a fost atât de bun cu noi, n-ai vrea să-L lăudăm în seara aceasta, în loc să-I facem cereri? Hai să-I mulţumim pentru toate binefacerile Lui faţă de noi“.

„Un întreg timp de rugăciune dedicat laudei?“ m-am gândit. „Nu cred că sunt pregătit pentru asta!“

Mai mult, însăşi ideea de a-L lăuda pe Dumnezeu fără a-I cere nimic mă deranja, din punct de vedere teologic. Citisem foarte mult despre rugăciune şi unul dintre autori, pe care îl admiram foarte mult, învăţa că, în mod practic, rugăciunea este formată dintr-un singur element de bază: cererea. El învăţa că atât lauda, cât şi mulţumirea şi cântarea sunt bune, dar ele nu sunt ca rugăciunea. Rugăciunea implică doar procesul simplu de a cere şi a primi. Şi iată soţia mea îmi sugerează acum să petrec un întreg timp de rugăciune fără să cer nimic – ceea ce în mintea mea era echivalent cu a nu mă ruga!

„Nu, Joy“, am insistat. „Ne vom ruga. Lauda este foarte bună, dar noi trebuie să ne rugăm“.

„Dar, dragul meu“, a protestat ea, „nu este lauda către Dumnezeu tot una cu rugăciunea?“

„Nu, deloc“, am replicat. „Rugăciunea înseamnă cerere. Răspunsul la rugăciune înseamnă primire. Lauda este cu totul altceva“.

„Nu ştiu“, a spus ea cu îndoială. „Se pare totuşi că noi nu-L lăudăm pe Dumnezeu aproape niciodată“.

„Joy, tu pur şi simplu nu înţelegi“, am răspuns. De ce nu iei cartea aceea despre rugăciune din biblioteca mea şi să citeşti capitolul despre cerere? Sunt sigur că te-ar ajuta“. Apoi, după o pauză de gândire, am spus: „Acum, hai să ne vedem de treabă şi să începem să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea ce avem nevoie“.

Eram foarte încăpăţânat şi ea s-a supus. Soţia mea experimentase o minunată izbăvire de o suferinţă nervoasă chiar înainte să o întâlnesc. Timp de 11 luni lungi din tinereţea ei fusese chinuită de o depresie psihică şi aceasta constituise o grea încercare pentru ea.

„Tu nu vei apuca să ajungi la 21 de ani“, o chinuia diavolul.

„Ce gând îngrozitor!“ îşi răspundea în sinea ei, fără să realizeze sursa gândurilor ei.

„Da, vei muri“, îi spunea fără milă diavolul, „şi încă foarte curând!“

Ea plângea întruna când îi veneau aceste gânduri chinuitoare, dar nimic din ce făcea nu le putea alunga. Îşi cumpăra hainele cu gândul că va muri în curând şi poate rochia pe care şi-o cumpărase va fi printre hainele ei de înmormântare. Partea cea mai incredibilă a abilităţii diavolului a fost că, pentru un timp, a făcut-o să creadă că Dumnezeu era Cel care îi spunea că va muri.

Accesele nocturne de depresie au devenit insuportabile. Se tot gândea că dacă avea să moară atât de curând, trebuie să stea trează şi să profite din plin de ultimele clipe de viaţă care i-au mai rămas. Îşi petrecea nopţile făcând una sau alta. Într-un târziu, dându-şi seama că trebuie să meargă la lucru dimineaţă, încerca să se odihnească puţin. Dar în momentul acela, când dorea cu înfrigurare să doarmă, îşi petrecea restul nopţii întorcându-se de pe o parte pe alta, luptându-se adesea cu fiori reci şi imaginaţii chinuitoare.

Timp de unsprezece luni a trăit ca într-un sac de plastic transparent. Vedea tot ce se întâmpla în jurul ei, dar ea era într-o altă lume. Din când în când oamenii o cercetau cu atenţie, dar nu reuşeau să-i înţeleagă temerile. Duminicile mergea la adunarea lui Dumnezeu unde tatăl ei era pastor şi cânta la pian, dar inima ei nu era acolo. În timpul săptămânii încerca să-şi ocupe tot timpul cu îndatoririle nesfârşite ale poziţiei de conducere pe care o avea într-un magazin. Dar oricât ar fi fost de ocupată, gândul obsedant îi stăruia în subconştient: „Vei muri în curând. Nu mai este mult …“

Disperată, a început să studieze foarte atent Cuvântul lui Dumnezeu, căutând un răspuns la temerile ei. Spre marea ei bucurie, a aflat că Dumnezeu face pentru poporul Său multe promisiuni de viaţă lungă, precum şi de împlinire a tuturor dorinţelor noastre. Şi cum dorinţa ei era să trăiască pentru a-I sluji Domnului, s-a simţit mai încurajată.

„Dar dacă aceste gânduri despre moarte vin de fapt de la Duhul Sfânt“ s-a întrebat. „Dacă Dumnezeu încearcă să mă înştiinţeze?“ Astfel a început să oscileze. Cât timp privea la Cuvântul lui Dumnezeu, avea pace. Dar când lăsa ca atenţia să i se îndrepte spre vechile temeri, nimic nu-i mai putea reda pacea decât tranchilizantele pe care începuse să le folosească.

„Dacă măcar aş fi sigură că aceste gânduri despre moarte nu sunt de la Dumnezeu!“ se gândea. Dar apoi i-a apărut foarte clar într-o zi că Dumnezeu nu i-ar vorbi niciodată prin Duhul Sfânt despre ceva care contrazice Cuvântul Său. Şi Cuvântul spunea foarte clar că partea ei era o viaţă lungă şi îmbelşugată. Diavolul este cel care vine să ucidă, să fure şi să distrugă!

Treptat, pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, Joy a început să se simtă liberă – nu tot timpul – dar ori de câte ori se dăruia cu toată inima Cuvântului lui Dumnezeu. În timpul acela, s-a surprins lăudându-L pe Dumnezeu din ce în ce mai mult. Şi cu cât Îl lăuda mai mult, cu atât experimenta o mai mare victorie.

Ultima depresie pe care a avut-o a fost într-o duminică seară de Paşti. Bunica ei venise să viziteze familia cu acea ocazie. Paştele era întotdeauna o zi foarte plină pentru familia lui Joy şi în mijlocul agitaţiei generale nimeni n-a observat că Joy trecea din nou printr-un moment de întuneric.

Când au plecat cu toţii la adunare în seara aceea, Joy era foarte deprimată. A cântat la pian ca de obicei. Şi când a început să cânte corul, ea a cântat mai frumos ca niciodată. Dar înăuntrul ei era la limita rezistenţei.

„O, Dumnezeule“, a strigat în sinea ei, în timp ce în mod mecanic apăsa clapele pianului, „nu mai pot! Am făcut tot ce am ştiut să fac. M-am rugat. Am postit. Nu mai pot să suport un alt serviciu ca acesta – nici o altă zi de muncă! E prea mult, Doamne!“

Îndată ce a terminat de cântat la instrumentul ei, s-a aşezat lângă bunica ei.

„Bunico, vrei să mergi cu mine acasă?“ a şoptit. „Mi-e foarte rău“. Dându-şi seama că Joy era foarte tulburată, a consimţit să meargă. Aşa că au ieşit amândouă din biserică în vârful picioarelor şi au mers un bloc şi jumătate până la casa pastorului.

Cum au intrat în casă, Joy a fugit în camera ei şi s-a aruncat pe pat, plângând din străfundul inimii ei până n-a mai avut lacrimi. Bunica, înţelegând că Joy dorea să fie singură, a rămas în sufragerie şi se ruga în tăcere.

În timp ce Joy stătea acolo, vărsându-şi inima înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt i-a spus din nou să înceapă să-L laude pe Dumnezeu. Ea a înţeles că era un moment crucial, când Domnul îi cerea să se dăruiască o dată pentru totdeauna unei vieţi de laudă. Aceasta era singura ei ieşire.

„Iată-mă, Doamne!“ a strigat. „Mă dăruiesc Ţie!“ Şi din adâncul fiinţei ei a ţâşnit un şuvoi puternic de laudă către Dumnezeu.

Din noaptea aceea Joy a fost eliberată. Nu mai era nevoie de tranchilizante. Ori de câte ori venea un nor de depresie, lauda către Domnul alunga complet acele duhuri de întuneric şi apăsare.

Aşa că nu era de mirare că tânăra mea mireasă iubea lauda către Domnul. Şi nu era de mirare că-i venea greu să înţeleagă ciudatele mele idei cu privire la distincţia ce trebuia făcută între rugăciune şi laudă.

Împărtăşind cu mine din când în când din experienţele ei, în cele din urmă adevărul cu privire la puterea laudei a început să pătrundă în duhul meu. M-am pomenit întorcându-mă iarăşi şi iarăşi la Biblie pentru a vedea dacă ceea ce spunea ea era adevărat. Cu cât cercetam mai mult, cu atât eram mai copleşit de bogăţia învăţăturii biblice despre importanţa laudei. În sfârşit, am fost de acord să folosim o parte din timpul nostru de rugăciune pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Şi, în mod uimitor, am descoperit mai multe binecuvântări, mai multă bucurie şi ni s-au întâmplat mai multe lucruri minunate din momentul în care am început să-L lăudăm pe Dumnezeu împreună.

Curând am aflat că rugăciunea şi lauda sunt cele două aripi ale puterii spirituale. Nu există nici un conflict între ele. „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“, declara Pavel în Filipeni 4.6. De asemeni, „stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Coloseni 4.2). Deci pe măsură ce mi-am deschis inima pentru Cuvânt, am început încet-încet să lepăd prejudecăţile mele împotriva laudei şi am descoperit lucrări mari ale lui Dumnezeu în viaţa mea.

Am întâlnit acest text important: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).

Domnul locuieşte în mijlocul laudelor noastre. Aceasta înseamnă că Domnul Se manifestă atunci când Îl lăudăm. Cuvântul „locuieşte“ înseamnă „trăieşte în, stă în“. Aceasta a fost o revelaţie pentru inima mea – că Dumnezeul cel Atotputernic locuieşte în, trăieşte în, Se manifestă în laudele noastre. Voi mulţumi întotdeauna lui Dumnezeu că S-a folosit de scumpa mea mireasă ca să mă conducă spre acest principiu al laudei. Acum, după mulţi ani, Domnul a păstrat sănătatea psihică a soţiei mele. Ea a născut cinci copii sănătoşi, a pierdut două sarcini, dar nervii ei au rămas tari şi sănătoşi. Ori de câte ori Satan căuta s-o facă să sufere, noi făceam apel cu curaj la puterea laudei şi Dumnezeu răspundea, vindecându-i nervii.

Am spus adesea că nimeni care practică puterea laudei nu va ajunge vreodată la epuizare nervoasă. De ce? Pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor noastre şi, unde lucrează Dumnezeu, nici o stare nervoasă nu poate învinge. Frica, îngrijorarea, întristarea, frustrarea – toţi aceşti factori negativi care conduc la epuizare nervoasă sunt înfrânţi prin bucuria laudei către Dumnezeu.

Lauda se armonizează atât de bine cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, încât puterea ei face ca vieţile noastre să fie înmiresmate cu tot ce este mai bun în cer.

CONTINUARE TOATA CARTEA AICI PDF
CONTINUARE AICI -WORD