„Paştele iudeilor era aproape... Ei căutau pe Isus şi vorbeau unii cu alţii în templu... Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.“ Ioan 11.55-57
Timpul potrivit
Era timpul
pregătirii Paştelui. Ţinta împotrivirii, a urii mai-marilor poporului
era să-L prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor.“
Fără îndoială, doreau să-L omoare cu cât mai puţină zarvă. Ei voiau s-o
facă excluzând publicul, evitând să ia naştere o răscoală.
Aceasta ne face să vedem din nou suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor planurilor omeneşti.
Ei voiau să evite un scandal public cu ocazia sărbătorii, în timp ce
Dumnezeu intenţiona să lase pe Hristos să moară în timpul Paştelui, ca
în felul acesta cât mai mulţi să vadă evenimentul. Din punctul de vedere
al conspiratorilor era cel mai rău timp să prindă pe Isus, dacă voiau
s-o facă pe ascuns şi în linişte. Ei au văzut cum a fost El întâmpinat
de către mulţime cu strigăte de osanale. Dar Paştele a fost timpul ales
de Dumnezeu. Exact acel timp a fost cel mai potrivit, ca Mielul lui
Dumnezeu să moară pentru păcatele lumii. Şi când complotul a fost pus în
fapte, acesta a avut loc potrivit
timpului hotărât de Dumnezeu şi nu după gândurile oamenilor. Oamenii nu
puteau să amâne planul desăvârşit al lui Dumnezeu
„Dar satan a intrat în Iuda, zis şi Iscarioteanul...“ Luca 22.3
Iuda şi iubirea de bani
Iuda asistase la acea
întâmplare emoţionantă în casa lui Simon leprosul, când Maria a turnat
mirul foarte scump pe capul lui Isus. Dar inima lui Iuda, împietrită de
iubirea de bani, cu toată pretinsa lui milă pentru săraci, l-a lăsat cu
totul indiferent faţă de ceea ce se petrecea. Dacă Isus avea un aşa mare
preţ pentru Maria, Iuda nu vedea în Învăţătorul decât un mijloc de a-şi
procura bani. Acesta este un lucru înspăimântător, care ne arată unde
se poate ajunge îngăduind apariţia înclinaţiilor rele, în loc de a le
judeca cu scopul de a fi izbăviţi.
Ne-am putea întreba pentru ce satan n-a intrat în alt ucenic pentru a-l
face capabil să săvârşească o asemenea nelegiuire. Cât priveşte firea
lor, ceilalţi ucenici nu valorau mai mult ca Iuda. Dar ceea ce i-a dat
posibilitatea lui satan să pună stăpânire pe Iuda era faptul că vocea
ispititorului îi era familiară. Iuda ascultase de sugestiile
vrăjmaşului, deşi trăia în apropierea lui Isus. Prezenţa Domnului,
caracterul divin pe care El Îl manifestase nu a avut nicio influenţă
asupra inimii lui Iuda, care era plină de iubirea de bani şi de dorinţa
de a-i obţine. Astfel, el era foarte pregătit pentru ora fatală, care
l-a dus la sinucidere şi nenorocire veşnică. Satan a intrat în Iuda şi
nenorocitul nu a mai fost stăpân pe sine.
“...Iuda Iscarioteanul s-a dus la preoţii cei mai de seamă şi le-a zis: «Ce vreţi să-mi daţi şi-L voi da în mâinile voastre?» Ei i-au cântărit treizeci de arginţi.“ Matei 26.14-15
Preţul trădării
Probabil că Iuda s-a dus în
casa lui Caiafa tocmai în momentul când sinedriul se strânsese ca să
plănuiască complotul împotriva lui Isus. În orice caz, intenţiile de
trădare ale lui Iuda s-au unit cu atacul, cu marea lor împotrivire şi
ură faţă de Isus. Ei i-au cântărit preţul trădării şi i-au dat arginţii.
Acesta era preţul unui sclav. Fără îndoială, membrii sinedriului s-au
bucurat mult că uneltirea lor a fost susţinută de unul din aparţinătorii
cercului restrâns de ucenici. Probabil, şi-au imaginat că aceasta era o
aprobare a planurilor lor rele.
Din clipa aceea, Iuda a căutat un prilej potrivit să-L trădeze pe Isus.
După ce a primit banii pentru faptă, era dator să-şi împlinească
obligaţiile. Trebuia să găsească ocazia când Isus era singur, sau
aproape singur, ca să poată împlini planul sinedriului de a prinde în
linişte pe Isus.
Privit
din punctul de vedere al duşmanilor lui Isus, toate se potriveau foarte
bine. În momentul acela însă nimeni nu ştia că era o hotărâre mult mai
înaltă, cunoscută de Mântuitorul. Era
planul veşnic al lui Dumnezeu care a dovedit că are totul sub control
şi că toată această întâmplare dramatică s-a derulat în concordanţă cu
hotărârile Sale veşnice.
„El (Isus) le-a răspuns: «Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta.»“ Matei 26.18
Ultimul Paşte
Acela care urma să Se
înfăţişeze ca adevăratul Miel de Paşte, Mielul lui Dumnezeu, dispunea de
atotştiinţa Sa divină şi de autoritatea Sa de Învăţător, pentru a-i
face pe ucenici să găsească locul unde El va lua cu ei ultimul Paşte.
Pătruns de momentul care se apropia, El a pus să se spună stăpânului
casei: „Vremea Mea este aproape.“
Câte gânduri năvăleau în această inimă, capabilă de a pătrunde totul în
mod divin: moartea, trădarea, împotrivirea, tăgăduirea lui Petru, ura
unui popor pe care El l-a iubit şi a dorit să-l adune şi să-l
binecuvânteze, şi atâtea alte lucruri neplăcute!
Seara, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.“
Isus ştia că era Iuda; dar El dorea să cerceteze inima şi cugetul
fiecăruia şi să-i facă să simtă cât de groaznic era gândul trădării.
Ucenicii s-au întristat foarte mult şi au început să-i zică unul după
altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?“ Isus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde.“ La întrebarea lui Iuda, auzim răspunsul Domnului: „Da, tu eşti.“ Iuda a ieşit în grabă. Afară era noapte; dar şi în inima lui Iuda.
“...Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!“ Matei 26.42
Liniştea Mântuitorului
Când Mântuitorul a ajuns în
grădina Ghetsimani, a ştiut că acolo va fi prins, şi că Îl vor duce la o
succesiune de procese, şi că Îl vor umili, şi în cele din urmă Îl vor
răstigni fără milă. Vedem mereu că scriitorii Evangheliilor scot în evidenţă atotştiinţa lui Isus
în toate relatările despre suferinţa Lui. Nimic nu avea loc la
întâmplare în noaptea aceea. Nimic nu era, care să nu fie în mâna Lui şi
în mâna Tatălui Său.
Aceasta înseamnă că Hristos ştia în detaliu ce va aduce cu sine moartea
Sa. A ştiut mai dinainte toate împotrivirile, chinurile, batjocurile şi
umilirile pe care va trebui să le îndure. Şi cu toate acestea a fost
gata să Se plece şi, fără nicio rezervă faţă de voia Tatălui, să
înfăptuiască planul veşnic de răscumpărare a oamenilor.
Cine poate înţelege durerea acestui scump Mântuitor, pus de satan în
prezenţa grozăviilor morţii pentru a-L abate de la lucrarea pe care El
avea să o facă? Acolo, ca şi cu ocazia ispitirii în pustiu, ascultarea
Sa a biruit. De aceea într-o linişte desăvârşită, Mântuitorul a putut
spune ucenicilor:”...odihniţi-vă!... Iată că a venit ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.“
De atunci înainte vinovaţii care cred în lucrarea Lui pot să se bucure
de odihnă, pentru că Cel nevinovat a îndurat moartea în locul lor.
“...Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.“ Luca 22.42
„Facă-se voia Ta!“
Când Mântuitorul S-a rugat: „Facă-Se nu voia Mea, ci a Ta“,
nu trebuie să ne gândim că voia Tatălui ar fi fost alta decât a Fiului.
Ce recunoaştem noi aici este faptul că Fiul S-a supus conştient şi de
bunăvoie cu toate sentimentele Lui umane voii desăvârşite a Tatălui.
Rugăciunea prezintă exemplul de neegalat cum Hristos în natura Sa umană a
supus totdeauna, în toate lucrurile, voinţa Sa voinţei
Tatălui – şi totodată că nu exista nicio contradicţie între voinţa
divină şi sentimentele Lui umane.
În rugăciunea lui Hristos nu era vorba ca paharul să se depărteze cu orice preţ.
Isus S-a rugat ca paharul să se depărteze de la El numai atunci când
exista o altă posibilitate pentru împlinirea planului lui Dumnezeu.
Răspunsul lui Dumnezeu la această rugăciune lasă să se recunoască clar,
că nu exista nicio altă alternativă la jertfa Fiului Său prin care
păcătoşii ar fi putut fi mântuiţi. Desigur, Hristos a ştiut
adevărul acesta atunci când S-a rugat. Desfăşurarea acelor evenimente a
fost stabilită în hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu înainte de
întemeierea lumii – cu mult timp înainte ca Hristos să vină pe pământ.
Isus a ştiut că El va trebui să fie Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii. De aceea a fost gata să facă voia Tatălui.
„Un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea.“ Matei 28.2
Piatra este dată deoparte
După ce L-au văzut murind
pe cruce pe Domnul Isus, duşmanii Săi cei mai înverşunaţi, marii preoţi
şi fariseii, nu s-au liniştit. Ei se temeau de Cuvântul Său: „ …dar a treia zi va învia“ (Matei 20.19). De aceea au pecetluit mormântul şi au pus strajă.
Ar fi putut vreo creatură să-L împiedice pe Dumnezeu să-Şi exprime
recunoaşterea Sa, satisfacţia Sa deplină în lucrarea desăvârşită a
Fiului Său preaiubit şi să-L învieze din morţi? Imposibil! În zorii
zilei dintâi a săptămânii, Domnul Isus a înviat ca Biruitor.
Îngerul venise pe pământ cu însărcinarea din partea lui Dumnezeu de a
rostogoli piatra de la uşa mormântului, pentru ca oricine să poată vedea
mormântul gol. „Şi s-a aşezat pe ea.“
Acum, nu un om, ci un înger a preluat supravegherea mormântului gol.
Acum nu mai era în stare nicio putere din lume să închidă mormântul.
În ciuda tuturor atacurilor duşmanilor, învierea Domnului Isus rămâne o
realitatea minunată şi este confirmarea lui Dumnezeu pentru lucrarea
Domnului Isus la cruce. De aceea ne bucurăm că avem un Domn înviat, care
este pentru totdeauna dincolo de moarte.
„Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat.“ Luca 24.5,6
Învierea – un fapt de netăgăduit
Creştinismul este caracterizat de trei adevăruri mari: moartea Domnului Isus la crucea de pe Golgota, învierea Sa şi înălţarea Sa la cer. Învierea Domnului Isus este o realitate despre care ni se mărturiseşte în multe locuri în Scriptură. Citiţi vă rugăm capitolul 15 din 1 Corinteni,
unde sunt numiţi mulţi martori, care L-au văzut şi au vorbit cu Domnul
înviat. Învierea este deci o realitate, indiferent că o acceptăm sau nu.
Ea a avut loc şi nu poate fi tăgăduită. Aşa cum soarele stă pe cer, tot
aşa de sigur este faptul că Hristos a înviat din morţi şi S-a înălţat
la cer, unde şade la dreapta lui Dumnezeu.
De ce neagă mulţi oameni învierea Domnului Isus? Pentru că ştiu că
învierea are urmări care îi privesc pe toţi oamenii, indiferent dacă
cred sau nu în înviere. Deoarece Hristos a înviat există şi o înviere a
morţilor, pentru că Domnul Isus Însuşi a spus: „Vine
ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară
din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au
făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5.28, 29).
Şi tu vei aparţine de una din aceste învieri. Dacă ai făcut binele,
adică dacă L-ai acceptat în viaţa ta pe Salvatorul Isus Hristos trimis
de Dumnezeu, vei învia pentru viaţă, dar dacă L-ai respins şi lepădat,
vei învia pentru judecată
„Începutul evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.“ Marcu 1.1
„Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor.“ Matei 27.37
Isus a devenit om ca noi,
dar fără păcat. El a crescut într-o cetate dispreţuită, Nazaret. Acolo a
exersat meseria de tâmplar. Modest şi smerit, un om printre oameni!
Şi totuşi, El a fost total diferit. El era Fiul lui Dumnezeu şi
Împăratul lui Israel. Oamenii au vrut să-i conteste ambele poziţii. Dar
Dumnezeu a purtat de grijă întotdeauna ca Fiul Său să fie distins
public.
La naşterea Sa, îngerul a vestit că acel copil născut era „Hristos, Domnul“. Câtva timp mai târziu înţelepţii de la Răsărit s-au interesat în Ierusalim de „împăratul iudeilor“ şi L-au onorat cu daruri corespunzătoare.
La începutul slujbei Sale
când Isus S-a lăsat botezat, Dumnezeu a deschis cerul deasupra Lui. El a
arătat că Fiul Său nu era pe aceeaşi treaptă cu cei care îşi
recunoşteau păcatele şi a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.“
În timpul slujbei Sale, Dumnezeu
a deschis cerul încă o dată. Pe muntele schimbării la faţă, ucenicii au
auzit cum Dumnezeu a făcut cunoscut plăcerea Sa în Fiul Său preaiubit (Matei 17.5). La sfârşitul vieţii Sale, Dumnezeu S-a îngrijit ca inscripţia de pe cruce: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor“ să nu se schimbe. Iar după ce Mântuitorul a murit, căpitanul roman a mărturisit: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“
Din ciclul de Meditatii SAMANTABUNA 2012
No comments:
Post a Comment