Autor: Mihai Ardelean
Daca azi nu il asculti pe Dumnezeu, va veni o vreme cand iti vei lua papagalul din colivie, pestii din acvariu, porcusorul tau de guineea, gainile din curte, oile din staule si boii din grajduri si il vei cauta pe Dumnezeu fara sa il mai poti gasi. (Osea 5:6 : "Vor merge cu oile şi boii lor să caute pe Domnul, dar nu-l vor găsi nicidecum: căci S'a depărtat din mijlocul lor. ")
Nespus de ciudat este faptul ca noi inca masuram scurgerea vietii in timp. Eu cred ca sunt doar clipe. Interesant cum avem intotdeauna timp pentru lucrurile care ne fac noua placere. Avem timp de stat la povesti cu prietenii dar nu de partasie cu fratii, de vorbit pe mess dar nu fata in fata, de ras in hohote dar nu de plans in odaita in care, doar paianjenii mai petrec timp cu tesutul de panza pentru viitoarea masa de pranz numita musca.
Insa am remarcat ca de cele mai multe ori nu timpul ci clipele fac diferenta. Timpul este parca o masa prea compacta, relativa si vaga ca si notiune. Ca fiinte muritoare cred ca mai bine ne incadram in clipe. Atat suntem noi: clipe. Si uneori nu e nevoie de mai mult timp ca sa iti compromiti vesnicia.
Aceea atipeala de o clipa de la miezul noptii a decis vesnicia a cinci fecioare. Au ramas afara cu tot cu candela ca doar daca pana atunci au dormit pe Biblie acum aveau timp de ea si cum in somn nu te poti ruga, desi unii pun la numar si visele, ca sa isi impace constiinta, au facut-o in fata unei usi inchise cu staruinta vesniciei celor ajunsi prea tarziu.
M-am tot intrebat si am incercat sa caut o gresala a unui prooroc din Scriptura, Samuel. Probabil ca nu are nici una evidenta pe paginile Biblie dar daca tot suntem in vremea senzationalului si unii se delecteaza enorm cu asta, remarc ca Samuel avea obiceiul sa intarzie. Ne trebuie un imparat au zis catre el, ca observam ca tu nu ai de gand sa mori. Adica in privinta asta era cam intarziat si ocupa functia de judecator cam de multa vreme. In 1Samuel 16:1 chiar si Dumnezeu remarca asta. El il lepadase pe Saul si Samuel intarzia inca in rugaciuni pentru el, in lacrimi. Doamne binecuvanta asemenea intarziati!
Dar de remarcat un lucru, o clipa de intarziere care a adus o vesnicie de ajuns prea tarziu.
1 Samuel 13:8: “A aşteptat sapte zile, după timpul hotărît de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lîngă Saul.” A aparut si el dupa, dar pentru Saul prea tarziu. Doua telefoane mobile ar fi rezolvat problema in vremea aceea. Apropo daca s-ar inventa masina timpului am putea calatori sa le ducem. A fost clipa cand Saul a pierdut imparatia pentru totdeauna si mai tarziu si pe Dumnezeu. Nu stiu cine e de vina… intarzierea lui Samuel sau nerabdarea lui Saul?
In secolul vitezei poate intelegem cel mai bine efectele clipei. O clipa de neveghere la volanul unei masini si te duci unde ti-ai pregatit. Atipirea, acel inchis de ochi pentru nu mai mult de un minut te face sa porti zdremtele remuscarii placerilor de o clipa ale pacatelor.
O clipa a facut diferenta celor 120 de ani in care ciocanele, lemnul, smoala au predicat despre potopul prevestit de Noe. Clipa in care Dumnezeu a inchis usa. Aceeasi trista bataie, aceleasi ingrozitoare strigate ale vesnicilor veniti prea tarziu. “Sa nu vina aici”, striga bogatul in locuinta mortilor, trimite pe Lazar ca fratii mei sa nu vina aici. Frumoase sentimente, altruist bogat, dar de ce trebuie ca iadul sa te invete asta?
Luca 12:36: “..să fiţi ca nişte oameni, cari aşteaptă pe stăpînul lor să se întoarcă dela nuntă, ca să-i deschidă îndată, cînd va veni şi va bate la uşă. “
Dumnezeu intarzie dragii mei, dar sa stam cu urechile rabdarii lipite de usa clipelor ce trec ca sa ii deschidem in clipa cand vrea sa bata la usa. Sa nu apuce sa bata, ci sa ramana uimit ca ii deschidem inainte sa bata, sa ii spunem ca l-am asteptat si cand i-am auzit pasii am deschis.
La ce sa te mai obosesti Doamne sa bati? Noi avem deja usa clipei (numita viata) deschisa si numaram secundele dinaintea venirii tale.
Vino Doamne Isuse! Amin
Comentarii
Ce scurta e "CLIPA"
Ca fiinte muritoare cred ca mai bine ne incadram in clipe. Atat suntem noi: clipe. Si uneori nu e nevoie de mai mult timp ca sa iti compromiti vesnicia
Dacă în fiecare loc de închinare de pe această planetă amărâtă,s-ar auzi un mesaj asemănător celui de mai sus...se v-a schimba fața creștinismului ,actualmente adormit...chiar dacă mai sunt și treziri la nivel individual datorită greutăților vieții gen boli,despărțiri sfâșietoare,lipsuri,calamități,etc.
Mesajul curent,cât si cel anterior cu aspect revoluționar,ies din sfera stereotipului folosit masiv în adunarile de azi.Banalele bla-bla-uri cu care suntem obișnuiți,când deja se sție ce va rosti vorbitorul în secunda următoare nu mai pot avea efect de trezire colectivă,or aceasta ar trebui să fie caracteristica unei predici. Folosirea de ilustrații gen: ”ați văzut la televizor?”,”ați auzit ce s-a întâmplat..?”,nu pot produce nicio trezire,având cel mult rolul unui buletin informativ sau îmbogățire culturală însă asta nu poate sluji drept consolare, deoarece există alternativa mai bună: mass-media.
Cei care vin într-un loc de închinare trebuie să fie întâmpinați cu ceva unic care sa-i marcheze...o deosebire sensibilă dintre mediul din care provin și cel prezent în adunarea Dumnezeului Celui Viu!
Nu suntem constienti ce ne asteapta....
Cand stau si analizez imi dau seama ca indiferent cate predici auzim, cat citim in Biblie, totusi cateodata chiar nu suntem constienti ce ne asteapta. Altfel nu pot sa imi explic momentele in care o lasam mai "moale" cu rugaciunea sau cititul Bibliei, iar postul doar cand ne arde buza rau de tot.
Din familia mea sunt singura pocaita si toti se intreaba inca cum un om "inteligent" si atat de scolit a putut sa faca un astfel de "gest". Adica sa ajunga Dumnezeu prioritatea mea numarul 1. Iar o parte dintre rude (cele scolite si cu un nivel financiar de invidiat) sunt atat de dezinteresate de tot ceea ce inseamna Dumnezeu si niciodata nu ezita sa mi-o arate cu o aroganta si un dispret, care insa nu ma ating, decat imi provoaca o imensa durere in suflet caci ma gandesc unde vor ajunge.
La ultima reuniune de familie, cand fiul meu a implinit 1 an, am incercat o conversatie depre pocainta si ritualuri si traditii religioase duse la paroxism. Ca de obicei fara succes. Au argumente "imbatabile" si ei stiu mai bine ca doar sunt atat de inteligenti...
Dupa cateva zile am avut un viz ... ingrozitor. Eram impreuna cu ei intr-o camera si (re)venea Domnul. In prima faza nu au inteles si cand le-am spus ce se intampla au ras ca de obicei. Eu am cazut in genunchi si l-a implorat pe Domnul sa ne dea un semn, sa vada si ei ca ceea ce spun eu este real. Atunci au inteles iar rasul li s-a transformat intr-un plans sfasietor, strigau si implorau. si eu eram ingenunchiata, plangeam si ma rugam pentru ei, dar incet incet am inceput si ma ridic in aer si ei erau... jos. Le auzeam tipetele, plansul, tineam mainile intinse spre ei dar degeaba...
M-am trezit foarte tulburata.
Sper din tot sufletul ca totusi sfarsitul pentru ei sa fie altfel, sa gaseasca usa larg deschisa, nu sa li se tranteasca in nas.Nu stiu cati dintre voi traiesc durerea ca cei dragi sa nu fie pocaiti ci sa apere cu inversunare credinta stramosilor lor, dar sa stiti ca este foarte foarte greu sa duci o astfel de povara in suflet.
Domnul sa aiba mila de noi, de toti.P.G.
Posts
Asa este:
ReplyDeleteAtat suntem noi: clipe. Si uneori nu e nevoie de mai mult timp ca sa iti compromiti vesnicia.
Plina de adevar sfasietor postarea ta cheama la dialog interior, cat se mai poate spune azi.Maine nu ne apartine...