PACATE RESPECTABILE
CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM
de Jerry Bridges
TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009
Capitolul 4
Remediul pentru pacat
John Newton, cel care a scris imnul asa de iubit “Maretul har,” a fost mai inainte in viata sa un comerciant de sclavi si capitan al unei corabii care transporta captivi africani spre America. Din motive medicale el a parasit viata pe corabie, a devenit un ofiter de vama, a studiat apoi teologia si in cele din urma a devenit slujitor al evangheliei. Cu toate acestea, chiar dupa ce a ajuns lucrator cu Cuvantul lui Dumnezeu, Newton n-a uitat niciodata grozavia pacatului sau de vanzator de sclavi. La sfarsitul vietii sale, Newton a spus unui prieten, “Memoria aproape m-a parasit, insa imi amintesc doua lucruri: ca sunt un mare pacatos, si ca Cristos este un mare Salvator.”[i]
Cu multe secole inainte, Saul din Tars, care a devenit apoi apostolul Pavel, era vinovat de pacate majore. Faptele Apostolilor 7:54-8:1 descrie complicitatea lui la improscarea cu pietre a lui Stefan; apoi in Fapte 9:1-2 citim despre implicarea lui personala in prigonirea credinciosilor. Catre sfarsitul vietii sale, Pavel descrie cum era viata sa in acele zile: “eram un hulitor, un prigonitor si batjocoritor [al lui Cristos]” (1 Timotei 1:13). Dar in acelasi context, el a putut spune de asemenea, “Cristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi”, dintre care cel dintai sunt eu” (1 Timotei 1:15).
Atat John Newton cat si apostolul Pavel s-au vazut pe ei insisi ca mari pacatosi, dar avand un mare Salvator. Cei mai multi credinciosi nu se pot identifica nici cu John Newton nici cu apostolul Pavel in ceea ce priveste gravitatea pacatelor lor de altadata. Poate n-am comis adulter, n-am ucis pe nimeni, nu ne-am ocupat cu droguri, sau n-am deturnat fonduri de la firma unde lucram. In ce ma priveste pe mine insumi, analizandu-mi viata de mai inainte, as putea spune ca am fost in general un copil ascultator, un adolescent model, un angajat de incredere, un sot si tata constient. De fapt, am facut parte din personalul unei organizatii de slujire crestina timp de peste cincizeci de ani.
Totusi, cu toate ca nu am comis niciunul din pacatele mari si scandaloase, am barfit, am vorbit critic despre altii, am pastrat in mine resentimente, am devenit nerabdator, am actionat in mod egoist, nu m-am increzut in Dumnezeu in chestiunile dificile ale vietii, am cedat materialismului, si chiar am facut din echipa mea favorita de fotbal un idol. Trebuie sa spun alaturi de Pavel ca sunt cel mai mare pacatos. Sau sa parafrazez cuvintele lui John Newton, “Sunt un mare pacatos, insa am un mare Salvator.” Aceasta este singura mea speranta. Acesta este singurul remediu pentru pacatul meu, si acesta este si singurul vostru remediu.
Atat John Newton cat si Pavel au vorbit despre ei insisi ca pacatosi la timpul prezent. Niciunul dintre ei n-a spus am fost; ei au spus sunt. Este clar in contextul afirmatiei lui Pavel ca el se gandea la pacatele sale de odinioara ca prigonitor. Tot asa, stim din reflectiile scrise de Newton ca nu si-a iertat niciodata faptul ca a fost comerciant de sclavi. De fapt, cu fiecare an care trecea, devenea tot mai ingrozit cand se gandea la viata sa trecuta.
Inseamna asta, oare, ca desi se descriau pacatosi la timpul prezent, ei faceau referinta doar la pacatele lor trecute ca prigonitor respectiv comerciant de sclavi? Greu de crezut. Stim, de exemplu ca, cu cativa ani inainte de a scrie epistola 1 Timotei, Pavel se referea la el insusi ca “cel mai neinsemnat dintre toti sfintii” si slujitor al evangheliei doar prin harul lui Dumnezeu (vezi Efeseni 3:7-8). De fapt, se pare ca este o progresie descrescatoare in parerea pe care o are Pavel despre propria persoana, de la cel mai neinsemnat dintre apostoli (vezi 1 Corinteni 15:9, scrisa in anul 55 AD) la cel mai neinsemnat dintre toti sfintii (vezi Efeseni 3:8, scrisa in 60 AD) pana la cel dintii dintre toti pacatosii (vezi 1 Timotei 1:15, scrisa in jurul anilor 63 sau 64 AD).
Putem fi siguri ca in anii de la convertirea pana la finalul vietii, atat Newton cat si Pavel au crescut in caracterul lor cristic. In timp, amandoi au trait tot mai mult ca sfintii, fiind nascuti din nou la convertirea lor. Insa acest proces de crestere a avut nevoie de o constientizare mai mare si de o sensibilizare mai mare fata de exprimarile pacatoase ale carnii care inca locuia in ei. Astfel John Newton ar fi putut sa spuna fara sa greseasca, “Am fost si inca sunt un mare pacatos, dar am un mare Salvator.” Iar daca tu si eu vrem sa progresam in confruntarea pacatelor acceptabile din viata noastra, si noi trebuie sa spunem la fel.
Remediul pacatului nostru, fie el scandalos sau acceptabil, este evanghelia in toata deplinatatea ei. Evanghelia este de fapt un mesaj; folosesc aici cuvantul evanghelie ca expresie prescurtata pentru intreaga lucrare a lui Cristos in viata Lui istorica, in moartea si invierea pentru noi, si in lucrarea Sa prezenta in noi prin Duhul Sau cel Sfant. Cand spun evanghelie in deplinatatea ei, ma refer la faptul ca Cristos, in lucrarea Sa pentru noi si in noi, ne mantuieste nu doar de pedeapsa pacatului ci si de domnia lui sau de puterea lui de stapanire in vietile noastre. Acest aspect indoit al lucrarii marete a lui Cristos este surprins intr-un mod deosebit de frumos de catre Augustus Toplady in imnul sau intitulat “Stanca Veacurilor,” in cuvintele originale, traduse la noi astfel:
Lasa apa si sangele / Care-au curs din coasta Ta strapunsa,
Sa-mi fie un dublu remediu: / Scaparea de vina si puterea pacatului.
Incepand cu capitolul 7, ne vom ocupa specific de multe din pacatele noastre respectabile—cum arata ele, raul pe care-l provoaca, si calea de a scapa de ele. Insa inainte de aceasta, trebuie sa privim bine la evanghelie. Si asta din mai multe motive.
Mai intai, evanghelia este doar pentru pacatosi. Isus Cristos a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi (vezi 1 Timotei 1:15). Cei mai multi crestini tind sa creada ca evanghelia se aplica doar necredinciosilor care au nevoie de “mantuire.” Logica omeneasca merge mai departe si spune astfel: odata ce ne-am increzut in Cristos, evanghelia nu ni se mai aplica noua; mai avem de-a face cu ea doar in masura in care o impartasim cu cei care sunt inca necredinciosi. Totusi, chiar daca am ajuns sa fim sfinti in sensul de a fi separati pentru Dumnezeu, fiecare din noi mai pacatuim inca. Toate poruncile etice si indemnurile adresate credinciosilor in Noul Testament pornesc de la faptul ca pacatul este inca prezent in vietile noastre si trebuie confruntat. Intre cele patru moduri in care Scriptura ne este de folos, dupa cum gasim in 2 Timotei 3:16, sa gasesc si acestea: “sa mustre, sa indrepte.” Inca odata, din aceste utilitati ale Scripturii intelegem ca exista inca in noi pacat care trebuie mustrat si indreptat.
Astfel, primul folos al evangheliei ca remediu pentru pacat este acela de a ara solul inimilor noastre astfel incat sa faca evident si sa scoata la lumina pacatul. Pasul de recunoastere a situatiei mele de pacatos care am nevoie de evanghelie in fiecare zi echivaleaza cu un pumnal infipt in inima mea care se crede buna, si ma pregateste sa privesc si sa accept realitatea pacatului care zace inca ascuns in mine.
In al doilea rand, evanghelia nu doar ma pregateste sa infrunt pacatul, ci imi si da libertatea sa-l infrunt. Confruntarea cu pacatul aduce sentimentul vinovatiei. Sigur, noi ne simtim vinovati fiindca suntem vinovati. Si daca cred, constient sau inconstient, ca Dumnezeu ma pedepseste pentru pacat, mecanismul meu de autoprotejare sau ma va impiedica sa-mi recunosc pacatul si vinovatia, sau ma va face sa incerc cel putin sa-l minimalizez. Nu pot insa sa ma impotrivesc unei manifestari particulare a pacatului, cum este mania sau auto-compatimirea, daca mai intai nu recunosc in mod deschis prezenta si activitatea respectivului pacat in mine. Am nevoie deci de asigurarea ca pacatul meu este iertat inainte de a-l recunoaste, cu atat mai mult inainte de a incepe sa ma ocup de el.
Prin a recunoaste pacatului vreau sa spun mai mult decat o recunoastere cu jumatate de inima, in mine insumi, ca am actionat in mod egoist intr-o anumita situatie. Mai degraba vreau sa spun o admitere din toata inima, fara scuze, de felul, “Sunt un om egoist, si respectiva situatie a fost doar o manifestare a egoismului din mine.” Dar pentru a putea face o asemenea recunoastere, am nevoie de siguranta ca egoismul meu este iertat—ca Dumnezeu nu ma mai pedepseste pentru el. Evanghelia ne da aceasta siguranta. Ganditi-va la cuvintele reluate de apostolul Pavel: “”Ferice de aceia ale caror faradelegi sunt iertate, si ale caror pacate sunt acoperite! Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul!” (Romani 4:7-8).
De ce nu mai trebuie sa fiu pedepsit pentru pacat? Pentru ca Dumnezeu deja mi-a pedepsit pacatul in Cristos. Dupa cum spune profetul Isaia, “Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor” (Isaia 53:6).
In masura in care prind, in adancul fiintei mele, intelesul acestui mare adevar al iertarii lui Dumnezeu pentru pacatul meu, prin Cristos, voi fi facut liber sa ma impotrivesc, cu sinceritate si umilinta, manifestarilor concrete ale pacatului in viata mea. De aceea este atat de bine sa afirm in fiecare zi impreuna cu John Newton ca “Eu sunt un mare pacatos, dar am un mare Salvator.”
In al treilea rand, evanghelia ma motiveaza si imi da putere sa ma impotrivesc pacatului. Nu este destul doar sa fim confruntati cu pacatul. Daca vrem sa crestem in asemanarea caracterului lui Cristos, trebuie sa ne impotrivim pacatului. Ca sa folosim o exprimare biblica, trebuie sa “facem sa moara faptele trupului” (vezi Romani 8:13; Coloseni 3:5). Insa asa cum bine s-a zis, singurul pacat impotriva caruia vom putea lupta cu succes este pacatul iertat. Nu ne vom putea ocupa de manifestarea pacatului in noi pana nu ne-am rezolvat mai intai problema vinovatiei din pricina pacatului. Aici ajungem din nou la evanghelie si la asigurarea data de ea, ca Dumnezeu a rezolvat prin Cristos problema vinovatiei noastre.
Asigurarea ca Dumnezeu nu-mi socoteste pacatele din trecut drept vinovatie are doua efecte. Intai de toate ma asigura ca Dumnezeu este de partea mea, nu impotriva mea (vezi Romani 8:31). Nu sunt singur in aceasta batalie cu pacatul. Dumnezeu nu se uita la mine din ceruri spunand, “Cand iti vei veni in fire? Cand te vei impotrivi acestui pacat?” Din contra, El se apropie de mine si-mi spune, “Nu te teme, impreuna vom lucra sa fii izbavit de acest pacat, insa vreau sa stii din start ca nu ti-l mai tin in socoteala.” Dumnezeu nu mai este Judecatorul meu; acum El este Tatal meu ceresc, care ma iubeste cu o dragostea a Sa, infinita, chiar daca vede ca ma lupt in viata mea cu pacatul. Aceasta asigurare a Sa ma incurajeaza mult si ma motiveaza sa ma impotrivesc pacatului.
Mai mult decat atat, aceasta asigurare ca Dumnezeu nu-mi mai tine in socoteala pacatul si ca in zbaterea mea impotriva pacatului El este de partea mea, produce in mine un sentiment adanc de multumire pentru ceea ce a facut si ce face El pentru mine prin Cristos.
Acest efect dublu de incurajare si de recunostinta produce in noi o dorinta de renuntare la pacat. Nu va inselati. Renuntarea la pacat nu este o optiune. Ni se porunceste sa omoram firea pacatoasa. Avem datoria sa facem acest lucru. Insa datoria fara dorinta devine curand corvoada. Si ceea ce adauga dorinta datoriei pe care o avem este chiar adevarul evangheliei, reafirmat in inimile noastre zi de zi. Evanghelia este cea care inteteste focul motivatiei de a ne lepada de pacatele respectabile si subtile. Este evanghelia aceea care ne motiveaza sa incercam sa fim si in faptele noastre de zi cu zi ceea ce suntem prin pozitia in care ne-a pus Dumnezeu.
Putem vedea astfel ca insusirea continua si zilnica a evangheliei, care ne asigura de iertarea pacatelor, este o parte importanta in actiunea de lepadare de pacat. Nu este singura parte—si vom analiza si alte parti in capitolele ulterioare—insa in acest moment va indemn sa va dedicati unei citiri si insusiri zilnice a evangheliei.
Acum cativa ani am auzit pe cineva folosind expresia, “Predica-ti tie insuti evanghelia in fiecare zi.” Aceasta este ceea ce trebuie sa facem pentru a ne insusi zilnic si in mod constient evanghelia. Trebuie sa ne-o predicam in fiecare zi. Nu doar atat, trebuie sa o personalizam pentru noi insine. Asa a facut Pavel cand a scris: “Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe sine insusi pentru mine” (Galateni 2:20). Este de asemenea de folos sa personalizam dragostea Tatalui in acelasi mod. De exemplu, putem parafraza 1 Ioan 4:10 in felul urmator, “Si dragostea sta nu in faptul ca [eu] am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El [m]-a iubit pe [mine], si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele [mele]” (sublinierile noastre).
Vestea buna ca Dumnezeu nu-mi mai tine in socoteala pacatul, ca El mi-a iertat de fapt toate pacatele, este asa de radicala, asa de contrara modului nostru obisnuit de gandire incat pur si simplu pare prea buna ca sa fie adevarata. In mod deosebit intr-o zi in care circumstantele te-au facut foarte constient de egoismul, lipsa de rabdare sau resentimentele tale, o astfel de veste este prea buna pentru a fi adevarata. Chiar acum, in timp ce scriam acest capitol, am avut o astfel de zi; a trebuit sa iau Scriptura in mana si sa citesc din nou pe paginile Bibliei fagaduintele iertarii lui Dumnezeu, si sa mi le “predic” din nou. Nu conteaza insa daca avem o zi “buna” sau o zi “rea.” Chiar si in cea mai buna din zile, chiar si atunci avem nevoie sa ne predicam evanghelia noua insine. Adevarul este ca nu exista niciodata in viata noastra o zi in care suntem atat de “buni” incat n-avem nevoie de evanghelie.
In acest punct poate te intrebi, Daca predicarea evangheliei mie insumi este atat de importanta, cum s-o fac? Nu exista un mod prestabilit, asa ca va voi spune, doar spre a servi drept exemplu, cum fac eu acest lucru. Sunt prin natura mea un om metodic, deci metoda mea s-ar putea sa nu potriveasca oricui, insa nadajduiesc sa dau macar unor cititori o idee despre ce inseamna sa-si predice evanghelia lor insusi. Iata deci cum fac eu.
Din moment ce evanghelia este numai pentru pacatosi, imi incep fiecare zi cu constientizarea faptului ca desi sunt sfant prin statutul meu, eu inca pacatuiesc in gandire, vorbire, fapte si motivatii. Daca descopar in viata mea pacate mai subtile sau mai putin subtile, le marturisesc inaintea lui Dumnezeu. Chiar daca constiinta nu ma mustra de pacate constiente, recunosc in fata Domnului ca sunt departe de a-L iubi pe El si pe aproapele meu ca pe mine insumi. Ma pocaiesc de pacatele mele, dupa care iau pentru mine anumite pasaje din Scriptura, care ma asigura ca pacatele pe care tocmai le-am marturisit beneficiaza de iertarea lui Dumnezeu.
Apoi generalizez la intreaga mea viata promisiunile Scripturii referitoare la iertarea lui Dumnezeu, si-I spun lui Dumnezeu ca singura mea sansa de a sta in picioare in fata Lui in ziua judecatii este sangele lui Cristos varsat pentru pacatele mele si viata Lui neprihanita traita pentru mine. Aceasta bizuire pe dubla lucrare a lui Cristos in folosul meu este expimata foarte frumos de catre Edward Mote in imnul sau ‘Stanca cea tare” in cuvintele, “Nadejdea mea se bazeaza doar pe sangele si neprihanirea lui Isus.” Aproape in fiecare zi imi amintesc de aceste cuvinte, pe langa faptul ca meditez la promisiunile iertarii gasite in Biblie.
Care sunt versetele din Scriptura de care ma folosesc atunci cand imi predic evanghelia mie insumi? Iata aici doar cateva pe care le-am ales din mai multe:
Cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi (Psalmul 103:12).
“Eu, Eu iti sterg faradelegile, pentru Mine, si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatele tale” (Isaia 43:25).
Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor (Isaia 53:6).
“Ferice de aceia ale caror faradelegi sunt iertate, si ale caror pacate sunt acoperite! Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul!” (Rom.4:7-8).
Acum dar, nu este nici o osandire pentru cei ce sunt in Cristos Isus care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului (Romani 8:1).
Mai sunt multe altele, incluzand Psalmaul 130:3-4; Isaia 1:18; Isaia 38:17; Mica 7:19; Efeseni 1:7; Coloseni 2:13-14; Evrei 8:12; si 10:17-18.[ii]
Indiferent ce versete care ne asigura de iertarea lui Dumnezeu am folosi, trebuie sa realizam, fie ca versetele afirma explicit acest lucru sau nu, ca singura baza pentru iertarea lui Dumnezeu este sangele lui Cristos varsat pe cruce pentru noi. Dupa cum spune Epistola catre Evrei, “fara varsare de sange, nu este iertare.” (9:22), si contextul arata clar ca numai sangele lui Cristos constituie temelia obiectiva a iertarii pacatelor noastre in fata lui Dumnezeu.
Aceasta este, deci, prima parte a vestii bune a evangheliei: Dumnezeu ne-a iertat toate pacatele prin moartea Fiului Sau pe cruce. Ca sa revenim din nou la imnul lui Toplady “Stanca Veacurilor,” aceasta este cea dintai parte din “dublul remediu”—adica, spalarea de vinovatia pacatului. Dar “dublul remediu” includea de asemenea izbavirea de puterea pacatului, si acesta este subiectul urmatorului nostru capitol.
[i] Brian H. Edwards, Through Many Dangers: The Story of John Neyton (Welwyn, England: Eurobooks, 1980), 191.
No comments:
Post a Comment