PACATE RESPECTABILE
CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM
de Jerry Bridges
TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009
Capitolul 2
Disparitia pacatului
In cartea lui cu titlul Ce s-a intamplat cu pacatul?, scrisa in anul 1973, psihiatrul Karl Menninger a scris,
Insusi
cuvantul “pacat,” care se pare ca a disparut, a fost pe vremuri un
cuvant mandru.. Pe vremuri el a fost un cuvant puternic, prevestitor de
rele si foarte serios… Insa el s-a pierdut. Aproape ca a
disparut—cuvantul, impreuna cu notiunea de pacat. De ce? Nu mai
pacatuiesc oamenii? Nu mai crede nimeni in pacat?
Pentru a-si intari observatiile, Dr. Menninger remarca faptul ca in cuvantarile prezidentiale pentru Ziua Nationala de Rugaciune a Americii, ultima data cand a fost mentionat cuvantul pacat a fost in cuvantarea presedintelui
Eisenhower din anul 1953—si chiar acele cuvinte erau imprumutate
dintr-o chemare la rugaciune nationala a presedintelui Abraham Lincoln
in 1863! Deci, asa cum a observat Dr. Menninger, “ca natiune, am incetat
oficial ‘sa mai pacatuim’ acum vreo douazeci [acum peste cincizeci] de
ani.”[i]
Karl
Menninger nu este deloc singurul care face o astfel de afirmatie.
Autorul Peter Barnes, intr-un articol intitulat “Ce! Eu? Pacatos?”
scrie,
In
Anglia secolului douazeci, C.S. Lewis reamarca urmatorul lucru:
“Bariera pe care am intalnit-o este absenta aproape totala in mintile
ascultatorilor mei a oricarei notiuni de pacat.”
Iar in anul 2001, D.A. Carson, un invatat al Noului Testament, comenta
ca aspectul cel mai frustrant al muncii de evanghelizare din
universitati era faptul ca studentilor in general le lipseste ideea de
pacat. “Ei stiu foarte bine cum sa pacatuiasca, dar n-au idee despre ce este pacat.”[ii]
Aceste
declaratii doar confirma ceea ce le este foarte clar multora: Idea de
pacat in totalitatea ei a disparut efectiv din cultura noastra.
Din
pacate, idea de pacat dispare pur si simplu si din multe biserici din
zilele noastre. Sociolologul Marsha Witten a analizat 47 de predici
inregistrate despre fiul risipitor (vezi Luca 15:11-32) predicate de predicatori baptisti si prezbiterieni. In cartea All Is Forgiven [Totul se iarta], ea scrie,
Cum
se reflecta idea de pacat in predicile studiate? N-ar trebui sa fim
surprinsi sa vedem ca comunicarea notiunii de pacat ii pune in
dificultate pe multi pastori… Dupa cum am vazut aici, o examinare mai
atenta a predicilor ne sugereaza multele feluri in care notiunea de
pacat a fost ajustata pentru
a nu intra in conflict cu conceptiile societatii seculare. Fiindca desi
in aceste cuvantari apar cateva imagini traditionale ale pacatului, in
mod frecvent limbajul folosit ii protejeaza pe ascultatori de impactul
puternic al mesajului, folosind pe post de perina amortizoare o gama
variata de mijloace retorice cu scop de reducere a socului.[iii]
In
incheierea capitolului despre abordarea ideii de pacat in predici
Marsha Witten face urmatoarea observatie: “In acest context, discutia
despre pacat pare mai degraba sa semene cu stabilirea unor linii de
demarcatie absolute intre cei dinlauntru, care sunt exceptati de la
orice posibila evaluare, si cei din afara care sunt tinta evaluarii, iar
nu cu afirmarea unor adevaruri teologice despre stricaciunea naturii
umane.”[iv]
Vedem deci ca intregul concept de pacat a disparut practic din cultura generala americana [si nu numai americana, n.tr.] si a fost indulcit, chiar si in multe din bisericile noastre, pentru a fi adaptat conceptiilor moderne. Intr-adevar, cuvintele biblice categorice folosite pentru a arata pacatul au fost decupate si scoase din vocabularul nostru. Oamenii
acum nu mai comit adulter sau nu mai preacurvesc, ci mai nou au o
aventura. Directorii de companii nu mai fura; acum comit frauda.
Dar cum stau lucrurile cu bisericile noastre conservatoare, evanghelice? A disparut oare idea de pacat si de la noi? Nu, n-a disparut, dar in multe cazuri a fost deviata catre
cei din afara cercurilor noastre, catre cei care comit pacate flagrante
de felul avortului, homosexualitatii si crimei, sau a marii coruptii si
deturnarii de fonduri la nivel inalt. Este usor pentru
noi sa condamnam aceste pacate batatoare la ochi in timp ce practic
ignoram propriile noastre pacate, ca barfa, mandria, invidia,
amaraciunea, lacomia, sau chiar lipsa calitatilor deosebite pe care
Pavel le numeste“roada Duhului” (vezi Galateni 5:22-23).
Un pastor a invitat barbatii din biserica sa vina la o intalnire de rugaciune. In loc sa se roage pentru
nevoile spirituale ale bisericii, asa cum se astepta pastorul, toti
barbatii fara exceptie s-au rugat pentru pacatele din societatea de
afara, in special pentru problema avortului si a homosexualitatii. La
sfarsit, pastorul, dezamagit de faptul evident ca barbatii se vedeau pe
ei insisi foarte neprihaniti, a incheiat intalnirea de rugaciune cu
binecunoscuta rugaciune a vamesului, “Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!” (Luca 18:13).
Atitudinea
fata de pacat reflectata in rugaciunile acelor barbati pare sa fie insa
foarte prevalenta in cerurile noastre conservatoare, evanghelice.
Desigur, aceasta este o observatie foarte larga, si exista multe
exceptii fericite. Insa la nivel general, se pare ca suntem mai
preocupati de pacatele societatii decat de pacatele sfintilor. De fapt, de multe ori suntem ingaduitori in viata noastra cu ceea ce eu numesc pacate “respectabile” sau chiar “acceptabile,” fara
a mai avea macar sentimentul ca am pacatuit. Barfa sau vorbele fara har
fata de un frate sau o sora in Cristos curg de pe buzele noastre fara
ca noi sa fim constienti ca facem raul. Pastram in noi amintirea unor
rani de demult fara sa facem nici un efort de a ierta asa cum ne-a
iertat Dumnezeu pe noi. Suntem cu nasul pe sus [vreau sa spun, nasul
“religios”] si ii privim de sus pe “pacatosii” din societatea de afara,
fara cel mai mic gand umil de felul, “Si eu as fi asa daca n-ar fi fost harul lui Dumnezeu.”
Am
fost revoltati, si pe buna dreptate, cand una din denominatiile majore
din Statele Unite a ordinat episcop un homosexual. De ce nu ne vaicarim
si atunci cand vedem egosimul, duhul de judecata, lipsa de rabdare si
mania noastra? Este usor sa ne trecem cu vederea pe noi insine spunand
ca aceste pacate nu sunt asa de grave ca pacatele flagrante din
societate. Insa Dumnezeu nu ne-a dat noua autoritatea de a stabili valori de gravitate pentru diferite pacate. El ne spune, prin Iacov, “Cine pazeste toata Legea si greseste intr-o singura porunca, se face vinovat de toate” (2:10). Ne este greu sa intelegem acest cuvant din Scriptura din cauza ca gandim in termenii unor legi individuale si al pedepsei corespunzatoare lor.Insa cu legea lui Dumnezeu lucrurile stau diferit. Biblia nu vorbeste de legile lui Dumnezeu, ca si cand ar fi mai multe, ci de legea lui Dumnezeu ca un intreg. Cand
cineva ucide, el calca legea lui Dumnezeu. Cand un crestin lasa sa iasa
din gura lui vorbe stricate (adica, cuvinte care darama pe altii; vezi
Efeseni 4:29), el calca legea lui Dumnezeu.
In
capitolul 1 am recunoscut faptul ca unele pacate sunt mai serioase
decat altele. Mai degraba sa fiu vinovat de o privire pofticioasa decat
de un adulter, insa Domnul Isus spune ca prin acea privire rea am si
comis adulterul in inima. Mai degraba sa ma manii pe cineva decat sa-l
omor, insa Domnul Isus spune ca atat ucigasul cat si cel manios pe fratele sau sunt amandoi vrednici de pedeapsa (vezi Matei 5:21-22). Adevarul este ca orice pacat este serios, pentru ca orice pacat este o calcare a legii lui Dumnezeu.
Apostolul Ioan a scris, “Pacatul este faradelege” (1 Ioan 3:4).
Orice pacat, chiar si cel care pare atat de minor in ochii nostri, este
faradelege. El nu reprezinta doar o incalcare a unei singure porunci,
ci o nesocotire completa a legii lui Dumnezeu, o respingere deliberata a
legii Sale morale in favoarea implinirii dorintelor proprii. In conceptia noastra omeneasca referitoare la legile civle, noi facem o distinctie categorica intre cetateanul “bun,” care respecta legile si doar ocazional mai primeste o amenda in trafic, si cel “rau,” care-si traieste viata in dispret total al tuturor legilor. Insa Biblia nu pare sa faca o astfel de distinctie. Ea spune doar ca pacatul—adica orice pacat, fara deosebire—este faradelege.
In cultura greaca, sensul originar al cuvantului pacat era acela de “ratare a tintei,” adica sa ratezi centrul tintei. Astfel, pacatul era considerat o eroare de calcul sau esecul in a atinge un obiectiv.
Exista un adevar in aceasta idee chiar si astazi cand, de exemplu,
cineva se pocaieste sincer de o traire pacatoasa si se straduieste din
toate puterile sa fie biruitor dar de multe ori cade inca. Ar vrea sa
atinga de fiecare data centrul tintei, insa nu pare in stare sa-l
nimereasca. De obicei, insa, actiunile noastre pacatoase nu vin
din esecul de a realiza ceva ci dintr-o dorinta interioara de implinire a
poftelor noastre. Dupa cum a scris Iacov, “Ci fiecare este ispitit, cand este atras de pofta lui insusi si momit” (1:14). Barfim
sau poftim din pricina placerii pacatoase pe care o simtim facand asa
ceva. In acel moment, atractia placerii acelor clipe este mai tare decat
dorinta noastra de a-I fi pe plac lui Dumnezeu.
Pacatul
este pacat. Chiar si acele pacate pe care eu le-am numit “pacatele
acceptabile ale sfintilor”—acele pacate pe care le toleram in vietile
noastre—sunt serioase in ochii lui Dumnezeu. Mandria noastra religioasa,
atitudinile noastre critice, vorbirea noastra fara dragoste despre
altii, lipsa rabdarii sau mania, chiar si ingrijorarea noastra (vezi
Filipeni 4:6), toate acestea sunt foarte serioase in ochii lui Dumnezeu.
Apostolul
Pavel, subliniind nevoia de a cauta indreptatirea doar prin credinta in
Cristos, citeaza un text din Vechiul Testament, “Blestemat este oricine nu staruie in toate lucrurile scrise in cartea Legii, ca sa le faca” (Galateni 3:10).
Avem aici un standard de ascultare cu totul exact. In termeni
academici, am spune ca 99 procente la un examen final este o nota
insuficienta pentru promovare.
Ca si cum pentru o virgula pusa gresit intr-o lucrare de altfel foarte
foarte buna ti-ar aduce calificativul “insuficient.” Insa, din fericire,
Pavel merge mai departe si ne asigura ca Cristos “ne-a
rascumparat [adica, pe toti cei ce cred in El ca Rascumparator]din
blestemul Legii, facindu-Se blestem pentru noi “ (Galateni 3:13). Adevarul este ca pacatele aparent minore pe care le toleram in vietile noastre merita si ele blestemul lui Dumnezeu.
Da,
idea de pacat poate ca a disparut in totalitate din cultura noastra.
Poate ca a fost indulcita in multe din bisericile noastre pentru a nu face audienta sa se simta neconfortabil. Si, trist dar adevarat, la crestinii conservatori conceptul de pacat a fost restrans pentru a include doar pacatele grosolane evidente in societatea de afara. Drept urmare, in cazul multor credinciosi care sunt morali constienta pacatului personal a disparut pur si simplu din mintea lor. Nu
insa si din fata lui Dumnezeu. Dimpotriva, orice pacat, atat asa-zisele
pacate respectabile ale sfintilor, pe care de multe ori le toleram, cat
si pacatele flagrante ale societatii, pe care ne grabim sa le
condamnam, sunt o desconsiderare a legii lui Dumnezeu si sunt
condamnabile in ochii Sai. Toate merita blestemul lui Dumnezeu.
Daca
aceasta observatie pare prea severa, prea acuzatoare si prea larga, ma
grabesc sa spun ca exista multi oameni evlaviosi si umili care sunt
exceptii fericite de la aceasta regula. De
fapt, paradoxul este ca oamenii ale caror vieti reflecta cel mai mult
roada Duhului sunt acei care constientizeaza mai bine si suspina in
inimile lor luptand in ei insisi cu aceste asa-zise pacate acceptabile. Exista
insa si o larga majoritate de oameni care sunt severi cu pacatele crase
ale societatii, fiind in acelasi timp inconstienti si mandri in ce
priveste pacatele lor personale.
Iar multi dintre noi ne situam undeva intre aceste doua pozitii.
Adevarul este insa ca orice pacat, indiferent unde ne-am gasi in
spectrul constientizarii lui in viata noastra, este condamnabil in ochii
lui Dumnezeu si merita judecata din partea Lui.
Ce
e drept, am zugravit o imagine mai degraba intunecata, atat a
societatii in general cat si a comunitatii noastre conservatoare,
evanghelice. Dar Dumnezeu nu ne-a parasit. Pentru
cei care sunt credinciosi adevarati, Dumnezeu este inca Tatal nostru si
lucreaza intre noi chemandu-ne la pocainta si innoire. O parte a
chemarii Sale este aceea de a ne conduce in punctul de a vedea pacatele
pe care le toleram in noi, pentru ca astfel sa experimentam pocainta si
inoirea de care avem toti nevoie. Ma rog ca Dumnezeu sa
foloseasca aceasta carte ca unealta in acest scop. Deci pentru inca un
capitol vom sapa mai adanc in pacatosenia pacatelor noastre
“respectabile.”
CAPITOLUL 2: Disparitia pacatului
[1] Karl Menninger, MD, Whatever Became of Sin? (New York: Hawthorne Books, 1973), 14-15.
[1] Peter Barnes, “What? Me? A Sinner?” The Banner of Truth, April 2004, 21.
[1] Marsha Witten, All Is Forgiven (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1993), 81.
[1] Witten, 101-102.
VA URMA
VA URMA
No comments:
Post a Comment