DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(6)
S.D.GORDONCARTEA INTREAGA O GASITI AICI
Mesajul de pe munte
Nevoile noastre argumentează necesitatea puterii şi argumentul este întărit de accentul deosebit al cuvintelor Mântuitorului. Vă amintiţi de seara aceea minunată de pe Muntele Măslinilor. În liniştea infinitului, al asfinţitului unei seri de Sabat, un grup de 12 bărbaţi stau adunaţi pe vârful muntelui. Ultimele raze ale soarelui care apune colorează cerul şi aruncă o aureolă de lumină strălucitoare şi glorioasă peste vârf şi printre pomi, îmbrăţişând grupul celor 12. Imediat distingi Conducătorul fără mare osteneală, iar în jurul Lui grupul celor 11 bărbaţi care au trăit cu El toate lunile acestea, privind acum ţintă la faţa Lui minunată, ascultându‑I vorbele. El pleacă. Ei ştiu lucrul acesta. Va veni înapoi în curând – înţeleg ei. Dar în timpul absenţei Lui, lucrarea pe care a început‑o El va fi încredinţată îm mâinile lor, şi astfel ei sunt numai ochi şi urechi, ascultând cu atenţie cuvântul de rămas bun, ultimul Său mesaj. Cuvântul acesta va însemna aşa de mult pentru ei în zilele următoare.
Două lucruri spune Învăţătorul. Primul dintre ele este „Duceţi‑vă” – aşa de familiar oricărei inimi credincioase. Al doilea, e un foarte hotărât şi clar: „dar aşteptaţi.” Ce să mai aştepte? Ce să mai aşteptăm acum când marea lucrare e realizată? Ascultaţi din nou, în timp ce cuvintele Lui despică aerul cu o izbitoare claritate: „dar aşteptaţi până când veţi fi înzestraţi cu putere.”
Mi‑l pot imagina uşor pe Petru zicând repede: „Ce să mai aşteptăm când lumea întreagă moare? Nu cunoaştem destul acum?” Şi răspunsul Învăţătorului ar fi fost spus cu vocea aceea clară şi domoală: „Da, aşteptaţi; aveţi destulă cunoştinţă, dar nu‑i deajuns, trebuie să aveţi putere.”
Este cunoştinţă destulă în bisericile creştine din toată lumea – da, cunoştinţă destulă între pereţii clădirilor adunărilor noastre – să convertească lumea toată, dacă cunoştinţa ar converti lumea. În multe vieţi prin educaţia de acasă, de la şcoală şi de la liceu, a venit cunoştinţa în timp ce puterea lipseşte – e o străină. Cunoştinţa – idolul frate geamăn cu aurul pentru inima americană – e esenţială, dar s‑o spunem deschis, nu este esenţială. Cunoştinţa este lemnul aşezat în sobă. Plita e făcută din oţel sculptat, iar cenuşarul este lustruit frumos încât aproape ţi se pare că trimete căldură, dar termometrul coboară spre zero şi oamenii tremură. Scânteia focului nu e esenţialul. Trebuie să se coboare focul de sus ca să ne aprindă cunoştinţa noastră şi pe noi înşine înainte de a veni rezultatele aşteptate.
Nu există limbă destul de puternică pentru a spune cât de absolut necesar e ca fiecare urmaş al lui Isus Cristos, de la cel mai proeminent în conducere până la cel mai umil ucenic, să primească puterea promisă.
Priviţi la oamenii cărora le vrobeşte Isus. Acolo e Petru, omul de stâncă, şi Ioan şi Iacov, fiii tunetului. Ei au fost cu Isus pe muntele schimbării la faţă şi când El a înviat morţii. Ei au fost cu El în timpul agoniei zguduitoare din Ghetsimani. Eu au fost admişi în viaţa intimă a Învăţătorului, mai aproape decât oricare altul. Acolo e practicul Andrei, care e vestit în a aduce pe alţii la Isus, acolo e Natanael, omul în care nu este viclenie. Acestor oameni le‑a poruncit Isus cu tărie să aştepte. Dacă ei au avut nevoie de o astfel de poruncă, nu avem şi noi?
„Da,” – va zice cineva – „înţeleg că puterea aceasta de care vorbeşti e ceva de care au nevoie conducătorii şi predicatorii, dar nu cred că vrei să zici că şi oamenii simpli care stau în bănci au nevoie de ea, şi că şi ei trebuie să aştepte aceeaşi putere ca şi cei dintâi, nu?” Vrei să‑ţi aminteşti de grupul acela iniţial de la Rusalii? Au fost 120 şi deşi era acolo un Petru pregătit să ţină predica aceea zguduitoare şi un Ioan care să scrie cinci cărţi ale Noului Testament şi probabil un Iacov care să prezideze lucrările bisericii din Ierusalim şi probabil un Ştefan şi Filip, totuşi aceştia sunt numai câţiva; un număr mult mai mare, atât bărbaţi cât şi femei rămân nenumiţi şi necunoscuţi. Sunt oameni obişnuiţi, banali, umplutura societăţii. Ei n‑au avut de jucat niciun rol proeminent. Însă ei au acceptat promisiunea Învăţătorului despre putere şi porunca Lui să aştepte, ca făcută lor înşişi. Şi ca o consecinţă, ei de asemenea au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în dimineaţa aceea minunată. Cred foarte posibil să fi fost acolo şi ospătarul acela bun a cărui musafir a fost Isus în ultima seară, şi toate Mariile, incluzând şi pe Maria din Betania care stătea doar la picioarele Lui, şi Maria Magdalena şi gospodina Marta şi poate că şi micul băiat ale cărui pâini şi peştişori au fost întrebuinţaţi cam cu un an înainte. Aceasta a fost compoziţia grupului care, în rugăciune şi cu un singur gând, nu numai au aşteptat, dar au şi primit acea neuitată umplere a Duhului Sfânt.
Cu siguranţă, aşa cum vă gândiţi unii dintre voi, predicatorul trebuie să aibă puterea aceasta pentru conducere. Însă tot atât de mult are el nevoie de ea şi pentru viaţa lui personală – deoarece este un om – să şi‑o facă gingaşă şi delicată şi răbdătoare în sânul familiei, să devină simpatic şi puternic în contactul permanent cu inimile flămânde pe care le întâlneşte.
Mecanicul acela tânăr, trebuie să aibă puterea promisă pentru a putea duce o viaţă plină de râvnă şi de nobleţe în atelierul său. Eleva aceea care are atât de mult de lucru acasă, de asemenea şi studentul acela inteligent, care se duce să cucerească laurii în mari competiţii, tinerii aceia de societate, aceştia toţi mai presus de oricine au nevoie de puterea promisă, pentru că în principal împrejurul şi peste vieţile lor să poată pluti savoarea unui creştinism sănătos, dulce şi plin de râvnă, care să le umple viaţa aşa cum umple mirosul florilor întreaga încăpere.
Îţi aminteşti lista probelor de caracter, prin care descrie Pavel viaţa creştină: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor? (Galateni 5:22). Gândeşte‑te un moment la caracteristicile opuse acestora: răutatea, invidia, ura, josnicia, meschinăria, nervozitatea, supărarea, iuţimea, firea pripită, grandomania, nestatornicia, nehotărârea, neînfrânarea. Te întreb, te recunoşti personal în vreuna din acestea? E încă nevoie în viaţa ta de celelalte caracteristici? Atunci adu‑ţi aminte, când Duhul Sfânt are controlul, apar roadele acestea. Căci observă, nu noi producem roadele acestea, ci El în noi. Noi punem la dispoziţie solul. El trebuie să aibe mână liberă în cultivarea lui, dacă dorim să se ajungă la recolta aceasta. Şi observă că nu se zice „roadele Duhului,” ca şi când tu ai putea să ai una sau mai multe, iar eu să am altele; ci se zice „roada,” ceea ce înseamnă că toate sunt un singur fruct care trebuie să crească în fiecare din noi.
Lăsaţi să fie stabilit odată pentru totdeauna faptul că numai dacă aşteptăm şi primim promisiunea Mântuitorului despre putere putem să trăim vieţile pe care le doreşte El, să le trăim în mijlocul oamenilor pentru El. Tatăl acela care trebuie să trăiască acasă în faţa copiilor săi care cresc şi îl observă, care trebuie să poată ţine activ altarul familiar în loc să‑l lase să devină plicticos, să facă din el locul verde, proaspăt din faţa casei, are nevoie să aibă puterea aceasta promisă, deoarece de la el însuşi nu poate face lucrul acesta. Cred că măcar unii taţi ştiu lucrul acesta.
Iată mama aceea care trăieşte într‑o casă socotită umilă, ca mii de alte femei de felul ei, dar căreia i s‑a încredinţat cea mai sacră lucrare încredinţată vredoată mâinilor omeneşti, modelarea vieţilor preţioase. Dacă e undeva vreun loc sfânt în casa aceea, desigur că e acolo în lucrarea aceea: câtă răbdare, neoboseală şi dragoste, tact, înţelepciune şi putere îi trebuie femeii acesteia. Ah, voi mame, dacă trebuie să aştepte cineva să primească puterea promisă de Fiul Mariei – al aceleia care a fost plină de Duhul Sfânt încă înainte de naşterea Lui, pentru lucrarea sfântă care i‑a fost încredinţată – cu siguranţă, voi trebuie să aşteptaţi.
Este printre voi unul ale cărui planuri se par cu totul năruite? Lucrul pe care‑l iubeai şi pe care ţi l‑ai plănuit cu drag e îndepărtat dincolo de atingerea puterilor tale şi tu eşti silit să faci un lucru pentru care n‑ai nicio atracţie. Nimic altceva nu te poate ajuta, decât puterea Învăţătorului promisă ţie, pentru a păşi înainte cu credincioşie şi cu voioşie tocmai acolo unde ai fost plasat, fără să te plângi, fără să murmuri nici chiar în tainiţa sufletului tău, ci din contră să te adaptezi uşor, voios şi cu bucurie în planul Tatălui, cu faţa radiantă şi zâmbitoare. Numai puterea Lui poate câştiga biruinţa aceasta. Şi ea poate fi a ta prin aşteptare şi prin primire.
Vrei să repet deci cu toată tăria posibilă că după cum ai avut nevoie să crezi în Isus Cristos pentru mântuirea sufletului tău, tu ai nevoie să primeşti această putere a Duhului Sfânt care să lucreze mântuirea aceasta în viaţa ta actuală.
Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.
VA URMA
No comments:
Post a Comment