CARTE-DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(5)S.D.GORDON

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(5)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI

MESAJUL DE PE MUNTELE MĂSLINILOR

Lumina reflectorului

Coborând în portul Cleveland într‑o seară tocmai după căderea nopţii, un număr de pasageri erau adunaţi pe platforma superioară admirând luminile multicolore ale digului şi ale oraşului luminat din apropiere. Dintr‑o dată curiozitatea generală a fost atrasă de o mică ambarcaţiune deosebită din partea stângă, care se furişa în întuneric ca o dungă întunecată pe apele negre. Câţiva dintre noi care ne‑am nimerit să fim mai aproape de căpitan pe mica punte superioară, l‑am auzit zicând pe şoptite: „Aprinde reflectorul!” Aproape imediat o intensă lumină albă a căzut pe ambarcaţiunea străină, făcând‑o aşa de bine vizibilă, încât aproape puteam număra capetele cuielor şi numărul firelor din care erau împletite frânghiile.

Dacă unii dintre cei care citesc acum aceste rânduri am spus rugăciunea sugerată în discuţia noastră anterioară – “Doamne Isuse, arată‑mi ce nu‑Ţi place în viaţa mea şi ce ai vrea să schimb” – vom cunoaşte ceva din puterea reflectorului aceluia de pe lacul Erie. Există un reflector cu o lumină mai albă, mai intensă şi mai adânc pătrunzătoare decât oricare alta. În fiecare inimă care doreşte şi care I se deschide hotărâtă, Isus va aprinde reflectorul acesta. Tu vei începe să vezi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Şi faptul că tu vei vedea astfel, te-ar putea duce la descurajare. Multe lucruri ascunse, de care eşti bucuros că sunt ascunse, vor fi văzute în toată goliciunea lor. „Cum va fi posibil,” te vei întreba tu „să trăiesc viaţa pe care ambiţiile Învăţătorului meu mi‑o plănuit‑o, când eu am o inimă aşa de împărţită, cu ambiţii egoiste, cu păcătoşenie şi slăbiciune, aşa cum am început să o văd acuma? Cum voi putea oare?”

Există un singur răspuns pentru întrebarea aceasta chinuitoare a inimii, numai unul singur. Trebuie să avem putere, o putere supranaturală din afara noastră, care să vină şi să câştige biruinţa din noi şi apoi prin noi.

Dacă tânărul acela – a cărui viaţă este vânturată de pasiuni, de valuri, de aprige ispite aprinse la maxim până când i se frâng toate odgoanele până acolo că ajunge o corabie fără cârmă în largul mării – vrea totuşi să se stăpânească pe marea aceasta, el trebuie să aibă putere.

Dacă tânăra aceea trebuie să fie aşa de activă şi de simpatică în cercul social în care se mişcă după cum o vrea Isus să fie, ea trebuie să aibă putere să‑şi ţuguiască buzele într‑un „nu” rostit gingaş, dar cu o hotărâre de stâncă, atunci când se iveşte un lucru de care îşi dă seama bine că e discutabil. Ea trebuie să aibă putere.

Dacă tinerii de societate trebuie să rămână în lume şi totuşi să nu fie guvernaţi de spiritul ei, să nu fie nici mironosiţe, nici fanatici, nici extremişti, ci veseli şi radianţi şi plini de viaţă, şi totuşi liberi de toate faptele compromiţătoare caracteristice societăţii de pretutindeni, ei trebuie să aibă o putere excepţională care să-i susţină.

Pentru ca omul acela de afaceri, coborât în lupta aprigă a lumii acesteia unde îl cheamă datoria să reziste ispitei viclene de a înşela pe alţii şi să fie mereu atent să nu fie înşelat el însuşi, să‑şi păstreze un spirit fără răutate, netulburat de egoismul mulţimii – spuneţi‑mi voi, oamenilor – n‑are el nevoie de putere? De mai multă putere decât îşi dau seama unii dintre noi.

Pentru ca acelaşi om să mergă în prăvălia lui şi să îndepărteze de pe raft sau de pe tejghea un articol care îi aduce un bun venit, dar pe care ştie că Învăţătorul lui nu l‑ar ţine acolo – ah! – pentru aceasta trebuie să aibă putere.

Se cere putere ca să‑ţi ţii trupul sub control, gura curată, atât fizic, cât şi moral; ochii întorşi de la lucrurile la care nu trebuie să te gândeşti; urechea închisă la lucrurile care nu trebuie să intre pe această poartă a inimii; să nu admiţi să atârne pe pereţii imaginaţiei tale un tablou care n‑ar putea atârna pe pereţii camerei tale, să-ţi ţii fiecare organ al trupului curat şi să‑i dai numai întrebuinţarea naturală şi sfântă – aceasta cere putere.

Pentru ca tânărul acela să fie mereu treaz – prins în afaceri şi totuşi hottărât să ţină la distanţă orice aglomerare care i‑ar putea fura cealaltă parte a vieţii, partea lăuntrică de milostenie, de lectură a Bibliei, de rugăciune tainică a vieţii lui – aceasta cere o reală putere.

Se cere o putere pe care unii dintre noi încă nu o cunoaştem şi nici n‑am cunoscut‑o: să laşi paharul neatins şi drogul acela liniştitor să-l laşi negustat şi nefolosit. Dacă cotloanele unei farmacii ar putea vorbi, multe întâmplări ne‑ar izbi urechile, povestindu‑ne despre lupte şi înfrângeri care ne spun cu tristeţe despre lipsa totală a puterii.

Se cere putere unui om al lui Dumnezeu să vorbească pe faţă despre anumite păcate în faţa celor ce trăiesc în ele, şi încă şi mai multă putere să o facă cu liniştit şi cu delicateţea Predicatorului din Galilea.

Se cere putere să rămâi lângă povestea Evangheliei şi lângă vechea Carte, când literatura şi filosofia îţi prezintă posibilităţi aşa de frumoase de eseuri care sunt atât de înveselitoare şi de captivante. Se cere putere să laşi afară frumoasa retorică înflorită pe care eşti înclinat s‑o pui în practică, predicând pentru a‑ţi atrage complimentele doamnei aceleia cu gusturi literare de colo, ori ale avocatului tânăr şi inteligent din banca a cincea din partea stângă. Se cere putere să vezi că buzele care vorbesc pentru Dumnezeu sunt buze absolut curate şi viaţa care stă în faţa poporului e o viaţă cu totul curată.

Se cere putere să‑ţi păstrezi liniştea şi în casă, unde aşa de uşor se pot ivi neplăcerile. Câte vorbe urâte n‑ar putea povesti scaunele lovite cu piciorul şi uşile trântite cu mânie!

După toate celelelte, nu e oare viaţa casnică proba reală a puterii? Se cere putere să fii graţios şi puternic şi răbdător, delicat şi vesel chiar în lucrurile obişnuite şi în locurile obişnuite, nu-i aşa?

Şi după toate acestea am să vă spun acum, ceva care pentru mine e foarte minunat, şi zi de zi îmi devine tot mai de mirare: Învăţătorul s‑a gîndit la toate acestea. El s‑a gândit la viaţa ta. Dar vreau să zic, la viaţa ta însăţi, şi a făcut un aranjament ca să satisfacă din plin toate nevoile tale de putere. El stă astăzi din nou în mijlocul nostru şi punându‑şi mâinile străpunse pe braţul tău, îţi spune cu vocea Lui blândă, plină de dragoste şi clară, încet dar răspicat: „Tu – tu vei avea putere.” Pentru fiecare ispită subtilă şi puternică, pentru fiecare strigăt de nevoie, pentru fiecare geamăt surd de dezamăgire, pentru fiecare strângere din fălci în hotărâre disperată, pentru fiecare privire descurajată înspre ziua de mâine, pentru fiecare inimă plină de ambiţii arzătoare, sună în seara acesta promisiunea Lui minunată: „Tu vei avea putere.”

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA