SPRE EMAUS
(Luca 24:13-35)
... Sta ziua să se lase spre-asfinţit
şi se lăsa pe toate-un blând repaus.
Doi călători, cu pasul liniştit
se îndreptau agale spre Emaus...
Erau doi ucenici de-ai lui Isus,
mâhniţi amar că-n ceasul de răscruce,
Învăţătorul lor fusese dus
ca vinovat şi ţintuit pe cruce...
La urmă, pe colina cea de jar,
veghea Ierusalimu-n strălucire...
La el privind odată, cu amar,
rostise Domnul trista prorocire:
— „Ierusalime, tu cel ce mereu
pe-aleşii ce-ţi trimit Mi-i scalzi în sânge!
De câte ori am vrut, sub scutul Meu
să te adun, cum cloşca puii-şi strânge!...
Nu te uita la mândrele zidiri:
morman de pietre toate se vor face,
căci sub altarul sfintelor jertfiri
atâta sânge fără vină zace...!"
Şi-acum... nu s-a-mplinit cuvântul spus...?
N-a fost vărsat un sânge fără vină,
când gloata ÎI ceruse pe Isus
să-L răstignească, de turbare plină...?
N-a curs acolo sângele din El,
când L-au străpuns şi când L-au pus pe cruce...?
Şi cum stătea acolo!... Ca un miel
ce fără geamăt... sub cuţit se duce,
Cerând iertare pentru toţi cei răi,
cu ochii implorând tăcuta zare.
El se stingea în chinuri pentru-ai Săi,
plângând pentru-mpietrirea lor cea mare....
Aşa vorbeau cei doi mergând pe drum,
împovăraţi de griji şi supărare,
când, fără veste, un Străin acum
mergea cu ei alături pe cărare.
— „Ce spuneţi voi? Vorbiţi de vreun profet?"
Cei doi îl tintuiră cu mirare:
— „N-ai auzit de Cel din Nazaret
şi de puterea Lui cea uimitoare!?
Nu ştii că preoţi însemnaţi L-au dus
la marginea cetăţii să-L omoare?
Trei zile sunt de când a fost răpus.
Tu eşti străin, de n-ai aflat...? Cum, oare...!?
Noi am crezut că El este Acel
făgăduit de Scrierile Sfinte,
ce îl va izbăvi pe Israel
si îl va face iar ca mai-nainte.
Dar El... e mort... deşi, e-adevărat
nişte femei ne-au spus cu tulburare:
— Mormântu-i gol! Isus a înviat1
Şi îngerii veghează la intrare1
Şi-am fost şi noi. Era precum ne-au spus,
mormântul gol, dar îngeri... nicăierea.
Dac-a-nviat... pe unde s-o fi dus...?
Şi... cum putem să credem... învierea!?"
— „O, oameni clătinaţi în sus şi-n jos,
când trebuie să credeţi cele scrise,
nu trebuia să sufere Hristos,
precum mai dinainte vă vestise...?"
Străinul le vorbea despre Hristos,
Scriptura tâlcuind-o cu migală
şi totul era simplu, luminos
şi se topise orice îndoială
şi-n suflet se-ntorcea încet-încet
cereasca pace ce-o aveau odată,
urmându-l pe Hristos din Nazaret
şi ascultând vestirea minunată....
Credeau c-a înviat Isus din morţi
că a învins şi neînvinsa moarte
şi c-a deschis a cerurilor porţi,
spre slava veşnică, pe-ai Săi să-i poarte.
Dar ochii lor aveau un văl acum -
al multei frământări ce-i apăsase,
şi în Străinu-acela, de pe drum,
ei n-au văzut că Domnul Se-arătase.
Doar când la masă, seara, El a frânt,
ca altădată, pâinea, dintr-odată
i-a-nvăluit fioru-acela sfânt -
PREZENŢA Lui cea binecuvântată.
- „Tu... eşti Isus... Eşti Domnul!" au gemut,
plecându-se-n umilă adorare.
Dar El plecase, cum a apărut,
lăsându-i remuşcărilor amare.
Să mergi cu El alăturea, pe drum...!
Scriptura să o ştii pe dinafară...!
Pe alţii la credinţă să-i îndrumi...!
Să-nduri prigoană, lupte şi ocară...!
Dar să nu-L ştii pe Cel în care crezi...!
Să nu-I fi cunoscut apropierea,
fioru-l ca un susur de livezi
când vine El... să-ţi mângâie durerea...!
Atunci... n-ai bucuria Lui, deplin,
nici siguranţa mântuirii tale.
Tu nu-I ştii glasul, când te mustră fin,
ori când alină lacrima de jale.
Dar... ce e decât toate mai amar,
e, că în ziua revenirii Sale,
nu vei urca-n al biruinţei car,
să-I cânţi în cor cu sfinţii, osanale.
Iţi va părea atunci atât de rău,
cum nu-ai simţit în viaţă niciodată,
că n-ai intrat şi tu, cu Domnul tău,
în camera de nuntă, mult visată...!
O, dă-ţi năframa de pe ochi acum:
e Dumnezeu alături, ia aminte!
De ani călătoreşti cu El pe drum.
Cunoaşte-L de acuma înainte,
ca şi El, când vei sta în faţa Sa,
înfiorat de strălucirea toată,
să te prezinte Tatălui aşa:
— „Eu îl cunosc। Te rog, primeşte-l, Tată!"
POEZII -ETERNA PRIMAVARA Tatiana TopciuPartea întâi: Picaturi de Absolut
No comments:
Post a Comment