REFORMA SPIRITUALA SAU RAZVRATIREA DE LA CUIBUL CU BARZA DE OCTAVIAN GOGA
Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce
Reforma Spirituala sau razvratirea de la ,,Cuibul cu barza”vazuta prin ochiul domnului Octavian Goga, fost ministru al cultelor.
,,Acum doi ani, când eram la ministerul de Culte, mi-aduc aminte, în treacăt mi s-a atras atentia asupra unui fenomen interesant ce se ivise la o biserică din Bucuresti, dintr-un cartier mai ferit. La biserica din mahalaua Cuibul cu barză, mi se spunea că un preot cuvântator adună lume multă care se agită pe probleme religioase si-al cărei număr creste necontenit. Noutatea mi se părea neobisnuită în vârtejul acestei capitale zgomotoase si impresiile ei m-au pus pe gânduri. Dumineca viitoare, fără nici un anunt prealabil, nu ca ministru ci ca simplu credincios, m-am dus la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram întâia-oară. Spre marea încă surpriză, din primul moment, interiorul sfântului locas era ticsit de oameni, un ciudat amestec din toate clasele. M-am strecurat cu greutate printre multime până la un colt de strană din dreapta iconostasului, de unde desluseam limpede pioasa adunare. Nimerisem la sfârsit de liturghie si din usa altarului părintele citea binecuvântarea. Era o figura cuvioasă de preot către patru zeci de ani, slab, înalt, cu barba neagră si cu ochii strălucitori, rostea slujba rar, apăsând cuvintele si interpretând rostul lor într-un sens civilizat fără nici o notă masinală si fără cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental. O mutenie desăvârsită stăruia împrejur si la lumina lumânărilor de ceară prin fumul vinetiu al cădelnitei lămuream fete în extazul credintei. Căzusem pe un aspect de viată cu totul particulară si plină de înteles. Nu stiu să mai fi văzut undeva la Bucuresti un domn cu blană atât de robit de misticismul religios ca cetăteanul din fata mea care, avea aerul unui înalt functionar, si din bisericutele de la tară nu mai întâlnisem obraji imbujorati de verbul dumnezeiesc ca la femeile de la trei pasi de mine. Isprăvind slujba, preotul si-a început predica. Dacă tin bine minte, pornea de la parabola evangheliei pe care-o citise si în cadrul ei desfăsura principii de morală crestinească. Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clisee uzate de doctrină teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăznet, cu accente de eclesiast militant, cu fraza rotundă si sonoră răscolind în auditoriu întrebări si pasiuni. Prins de magia cuvântului, preotul tresărea în toată fiinta lui, crispându-si fruntea palidă de ascet, fata-i învia ca imbibată de-un fluid nervos si în adâncul ochilor i se iviseră cele două picături de lumină stranie care-mi reaminteau pânzele lui Ribera. Multimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logicei si-i primea argumentul cu o vie agitatie, lăsând să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire de convingere si o necontestată elaborare spirituală. Când s-a încheiat zbuciumata retorică ce sbiciuise instinctele răului si judecase cu asprime neajunsuri de-ale societătii noastre, slujitorul Domnului s-a retras si printre rândurile poporului rămas în nemiscare un tînăr (era Dumitru Cornilescu)a început să împartă mici cartulii, în care se schita subiectul celor din urmă sase predici. Credinciosii le-au luat cu ei si s-au răzletit domol, vorbindu-si încet, si din grămadă eu m-am desfăcut pe îndelete cu senzatia că dincolo de sgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul, rănit de mustrări si sfios la orice atingere, ca o mimoză bolnavă… De-atunci nu 1-am mai zărit pe părintele Tudor, dar i-am păstrat aducerea aminte cu respect si recunostiintă. Astăzi îmi apare într-o postură nouă, si cazul sfintiei sale e discutat în presă. Gazetele spun de cucernicul preot că o specială evolutie de gândire l-ar fi făcut să se depărteze de la adevărurile dogmatice ale bisericii răsăritene, că prin cuvântările mai recente si cu deosebire prin unele neîngăduite schimbări rituale si-ar fi depăsit atributiile consacrate de pravili si canoane. Părintele Tudor se înfătisează deci ca un răzvrătit împotriva orânduielii bisericesti de la noi, ca un reformator iesit din îndatoririle tagmei.
Consistoriul a examinat deunăzi chestiunea si se pare că Sf. Sinod va trebui să se pronunte în curând în cauză, cumpănind pretinsele stirbiri de dogmă si făcând să triumfe în toată rigoarea ei bimilenară legiuirea canoanelor. La lumina acestei hotărâri, vom putea cerceta cu totii un interesant caz de constiintă, peregrinarea unui suflet prin adâncimile doctrinei religioase. Procesul va fi instructiv, oricare ar fi judecata lui, fiindcă ne va apropia de psihologia unei figuri distinse, cu preocupări morale care ne atrag deopotrivă pe toti. Ceeace justifică însă de pe-acum si cuvântul nostru laic în această împrejurare este că răzvrătirea părintelui Tudor nu se prezintă ca un simplu act individual, ci se complică cu revolta în masă a enoriasilor, care solidari cu păstorul lor sufletesc, si-au spus si ei părerea. Multimea pe care am văzut-o eu acum doi ani într-o Duminică de iarnă, flagelată de înflăcăratul retor al amvonului, face astăzi zid în jurul lui, se identifică cu el si isi însuseste crezul pentru care e tras la răspundere de chiriarhi. E răzvrătire la Cuibul cu barză, credinciosii au refuzat pe un nou preot, usile lăcasului s-au închis si se vorbeste că în însufletirea lor parohienii decisi să-l urmeze sunt gata să-i zidească o biserică nouă. O neobisnuită revolutie sufletească se petrece aici sub ochii nostri, în mijlocul Bucurestilor, la câtiva pasi de Calea Victoriei, pe care se plimbă mai des păcatul decât virtutea si pe care năvala tuturor veneticilor a anihilat orice impuls de traditie românească. Există, deci, în acest furnicar de patimi profane, dincolo de chiotul răgusit al afacerilor de tot felul, o constiintă care palpită în sferele abstractiunii, o flacără care se aprinde la picioarele lui Crist. Fenomenul e în adevăr plin de învătăminte si-ar trebui să-l înregistreze toti făuritorii de teorii pripite care au lansat legenda indiferentismului de credintă al poporului nostru si s-au putut amăgi cu banala părere că instinctele seculare pot fi strivite după formele goale ale unei asa zise culturi de import… Răzvrătirea de la Cuibul cu barză, manifestarea întârziată de protestare spirituală într-un mediu coplesit mai mult ca oricare altul de necesităti pozitive, probează în mod evident un pronuntat fond de misticism si o netăgăduită înclinare religioasă la noi. Întrebarea este însă, biserica noastră vie, cu organele ei, pune în valoare aceste laturi sufletesti spre
consolidarea morală a societătii si spre vremelnica întărire a orânduirii de stat ? În această ordine de idei, o serie întreagă de consideratiuni se ridică la suprafată si cer un răspuns.
Toate se grupează împrejurul unui punct cardinal pe care ni-l impun enoriasii răzvrătiti ai părinteluiTudor: ce face astăzi biserica pentru îngrijirea sufletelor noastre? Circulă oare o energie în fibrele străvechiului asezământ, care să ne robească, dându-ne supremul razim în goana atâtor frământări disperate? Întemeiati pe acest semn de întrebare, privind în fata noastră, suntem gata si ne rostim cu cugetul onest si să spunem, de la început că toate constatările de până astăzi ne descurajează, fiindcă o inertie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc. În afară de îndatoririle reprezentative, în afară de
oficialitate si de partea pur spirituală venerata institutie tânjeste. Fără patimi si fără luptă pentru adevăr,o strălucire imbătrânită se frânge când ,, nu este duh îngura ei”, cum spune Scriptura. Suntem lăsati în părăsire si un cler afon nu ne poate da decât o tărănime superstitioasă si o clasă conducătoare
păgână. În mijlocul părăginirii generale ne întrebăm: cine strigă aici la noi pentru învătăturile lui Hristos
Ce propagă astăzi amvonul, unde sunt teologii cu graiul inspirat ca să vestească lumii noastre cuvântuladevărului? Cunoaste cineva pilde de devotiune la adăpostul crucii, avem călugări iluminati sau înalti demnitari bisericesti, a căror viată de cristal să lumineze ca o rază din cer mintile noastre? Iată întrebări elementare, al căror sir e nesfârsit de lung si pe urma cărora îndoiala cu fiorii ei de gheată
se apropie de noi, ca să ne lase sceptici si amărâti. Cazul părintelui Tudor are darul de-a scormoni probleme si de-a atrage luarea aminte asupra lor. Sfintia
sa rămâne pe planul al doilea, fie că va fi judecat ca îndusmănit cu preceptele bisericii ortodoxe, fie căse va găsi o formulă de împăciuire. De la Cuibul cu barză însă pleacă întrebările si se furisează în constiinta publică în toate colturile, cum s-au furisat si la mine acum, când în preajma Crăciunuluireînviind vechi amintiri de la ţară si recente descoperiri, cu sufletul biruit de tristete, mă gândesc la
Hristos si la biserică… Ce facem cu întrebările, prea sfintitilor arhierei, ce facem cu ele? “
OCTAVIAN GOGA
No comments:
Post a Comment