Christianity can be condensed into four words: Admit, Submit, Commit and Transmit. -Samuel Wilberforce
Iubirea lui Dumnezeu
“Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.16).
U
Sunt cuvinte pe care multi dintre noi le cunosc pe dinafara, dar este interesant, este si foarte bine sa le cunoastem si pe dinauntru, adica sa le cunoastem si continutul ce-l au pentru sufletele noastre. Numai astfel – daca le cunoastem si pe dinauntru – vor fi cu adevarat folositoare pentru sufletele noastre. Iata de ce vom incerca acum sa intelegem continutul pe care il au aceste cuvinte.
Din prima parte a acestui verset invatam ca Dumnezeu a dat lumii un dar mare, a dat pe singurul Lui Fiu. Din a doua parte a versetului invatam ca si noi avem fata de acest mare dar al lui Dumnezeu o mare indatorire si anume: sa primim, prin credinta, acest dar minunat al lui Dumnezeu, ca sa avem in El viata vesnica.
Noi ne-am obisnuit mult cu iubirea lui Dumnezeu si nu ne mai pare un lucru neobisnuit descoperirea acestei iubiri a Lui. Niciunuia dintre pagani nu i-a trecut vreodata prin gand ca zeii, facuti dupa inchipuirea lor si carora se inchinau, I-ar iubi; dimpotriva, ei se temeau de zei si cautau sa le aduca jertfe pentru ca sa le potoleasca mania.
Este cunoscuta intamplarea cu un om din vechime care a primit vizita unui prieten al sau, caruia ii spunea ca lui toate ii merg bine. Atunci prietenul i-a spus asa: “Daca astfel stau lucrurile, atunci sa stii ca zeii nu-ti sunt favorabili! Jertfeste-le numaidecat ceva de pret, la are tii foarte mult, daca vrei sa le potolesti mania!” El avea un inel scump, de mare pret; l-a aruncat in mare. A doua zi pescarii aduc un peste si, spre uimirea lor, gasesc in peste inelul aruncat in apa. Cand a vazut lucrul acesta, prietenul ce venise sa-l viziteze i-a spus: “Hotarat lucru ca zeii vor sa te piarda si, ca sa nu pier impreuna cu tine, plec numaidecat!” Iata dar, aceasta era gandirea oamenilor din vechime cu privire la legatura lor cu zeii ce-i aveau.
Dar nici la poporul lui Dumnezeu, care avea si cunostea legea lui Dumnezeu, nu era cunoscuta dragostea lui Dumnezeu. Ei vorbeau despre sfintenia lui Dumnezeu, vorbeau despre dreptatea lui Dumnezeu, dar prea putin L-au cunoscut ca Tata care ii iubeste. In Vechiul Testament se vorbeste despre Dumnezeu ca Tata al orfanilor si al vaduvelor; aceasta insa mai mult in proroci si intr-un avant poetic, nu ca o stare permanenta de legatura intre oameni si intre Dumnezeu. Iata,prin urmare, greutati in intelegerea iubirii lui Dumnezeu fata de oameni.
Dar poate ca viata oamenilor pe care Dumnezeu i-a iubit atat de mult indreptatea iubirea aceasta? Dupa cate citim in Cuvantul lui Dumnezeu (in epistola apostolului Pavel catre Romani 1) despre viata unor astfel de oameni, vedem ca mai degraba aceasta viata era de natura sa indeparteze dragostea lui Dumnezeu decat s-o apropie: “Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat. S-au falit ca sunt intelepti si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite…” (versetele 21-23, 28).
Iata starea oamenilor, stare care nu putea sa fie altfel decat era invatatura lor despre Dumnezeu. N-au pastrat cunostinta lor despre Dumnezeu; au schimbat slava Dumnezeului viu si adevarat cu faptura lui Dumnezeu. Au facut lucruri de necrezut; au inceput sa se inchine intr-o parte unui bou, in alta parte unei vaci si atunci viata lor s-a potrivit cu parerea lor. Deci nici viata lor nu era de natura sa indreptateasca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni.
Dar poate veti zice: Da, dar poporul lui Dumnezeu era mai bun in aceasta privinta. Tot apostolul Pavel ne spune, ca unul care ii cunostea mai bine: “Tu, care te numesti iudeu, care te rezemi pe o lege, care te lauzi cu Dumnezeul tau, care cunosti voia Lui, care stii sa faci deosebire intre lucruri, pentru ca tu este invatat de lege; tu, care te magulesti ca esti calauza orbilor, lumina celor ce sunt in intuneric, povatuitorul celor fara minte, invatatorul celor nestiutori, pentru ca in lege ai dreptarul cunostintei si al adevarului; tu, deci, care inveti pe altii, pe tine nu te inveti? Tu, care propovaduiesti “sa nu furi” furi? Tu, care zici: “sa nu preacurvesti”, preacurvesti? Tu, caruia ti-e scarba de idoli, le jefuiesti templele? Tu, care te falesti cu legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea legii? Caci “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2. 17-24).
Iata dar ca nici poporul acesta, care avea legea, descopeirea voii lui Dumnezeu, nu isi potrivea viata dupa aceasta descoperire a voii lui Dumnezeu. Prin urmare, nici purtarea lor nu indreptatea dragostea lui Dumnezeu.
Totusi Dumnezeu spune in Cuvantul Lui: “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea..” Cu toate ca oamenii aveau ganduri nepotrivite despre dragostea Lui, cu toate ca viata lor era departe de a indreptati dragostea lui Dumnezeu si cerea mai degraba osanda, totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea!
Sa ne gandim acum, pornind de la lucrurile firesti: Care dintre noi, avand un fiu si stiind ca oamenii rai la care este trimis se vor purta urat cu el, il vor batjocori, il vor bate, il vor scuipa, iar in cele din urma il vor omori, s-ar invoi cu gandul sa-si trimita fiul la acesti oameni? Cu toate acestea, Dumnezeu a stiut mai dinainte (prorocii din vechime ne stau dovada ca mai dinainte a stiut) ce avea sa se petreca cu Fiul Sau. Este de ajuns sa ne indreptam privirea spre capitolul 53 din cartea prorocului Isaia si vom vedea cum, cu foarte mult timp inainte de venirea Domnului Isus Hristos, se cunosteau toate urmarile, toate suferintele, pana si moartea Lui in chinuri cumplite, de nespus.
In adevar, intra Domnul Isus Hristos Mantuitorul in lume si nu gaseste adapost decat intr-un staul de vite. Fiecare dintre noi, daca n-am avut leaganul nostru, totusi am avut un pat pe care ne-am nascut. Si asa cum a fost intrarea Domnului Isus in lume, tot asa I-a fost si umblarea pe acest pamant: sarac si fara vaza a umblat El in lume. Daca noi am fi intrebati unde locuim, fiecare am putea spune numaidecat adresa, strada si numarul imobilului. Daca L-ar fi intrebat cineva pe Domnul Isus unde locuieste, El i-ar fi raspuns: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Si odihni capul” (Matei 8.20; Luca 9.58). Atat de sarac era El! Este adevarat, cand era in casa din Betania, cand era in casa lui Petru la Capernaum, cand a fost poftit in casa mai-marelui vamesilor – Zacheu – atunci putea sa spuna si El ca are un acoperis; altminteri insa putea sa I se intample cum I s-a intamplat in Samaria, unde n-au vrut sa-L primeasca si a trebuit sa ramana atunci sub cerul liber.
Dar saracia si batjocura nu L-au parasit nici la moarte pe Domnul Isus Hristos. Daca fiecare dintre noi speram sa avem un pat la moarte, Domnul Hristos nici la moarte nu a avut un pat; dimpotriva, a fost intins pe cruce si I s-au batut piroane in maini si in picioare. Si daca la morti, de obicei, se pastreaza o oarecare tacere, liniste, din respect pentru cel plecat dintre cei vii, apoi la Domnul Hristos nici atat; hule, batjocuri, strigate au fost partea Lui pe cruce, peste suferinta de pana atunci. Toata averea Lui a fost o camasa; si aceea este pusa la sorti de soldati, ca sa stie a cui sa fie.
Dumnezeu stia bine mai dinainte lucrul acesta si totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu la moarte, ca sa poarte in trupul Lui pe lemnul crucii toate pacatele noastre.
Cu toate piedicile puse de oameni, iubirea lui Dumnezeu a fost mai mare. Astfel se lamureste acest cuvant: “atat de mult.”
Fireste ca iubirea lui Dumnezeu este cu mult mai adanca decat o putem infatisa noi. Am pus inainte piedicile acestea mari, din ce in ce mai mari, ca sa se vada ceva din adancimea dragostei lui Dumnezeu, dar ea este cu mult mai adanca si mai cuprinzatoare decat putem spune noi. Aceasta dragoste care, impotriva oricarei purtari a noastre, a dat pe Domnul Isus Hristos la moarte si inca moarte de cruce, ca sa poarte in trupul Lui pe lemn pacatele noastre, ne oblige sa primim acest dar al lui Dumnezeu.
Poate veti intreba: Cum sa-L primim? Cum este cu putinta sa-L primim? – Asa cum spune aici: “oricine crede in El.” Credinta insemneaza primire. Asa ne spune Domnul Hristos, cand ne vorbeste despre El: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12). Aceasta insemneaza primirea Domnului Isus Hristos: credinta – a crede – in Domnul Isus Hristos.
Este adevarat ca acest cuvant si-a pierdut intelesul pe care il avea la inceput. Asa se intampla cu cuvintele prin intrebuintarea lor repetata, deasa: li se toceste intelesul. Credinta inseamna totuna cu primirea Domnului Isus Hristos; ea nu insemneaza numai sa socotim ca adevarate unele lucruri, cu alte cuvinte sa socotim ca Domnul Isus S-a nascut in Betleem, ca a murit pe crucea de pe Golgota, adica sa stim cu capul lucrurile acestea. In epistola lui Iacov (2.19) se spune ca, in felul acesta: cu capul, si dracii cred si se infioara, dar ei nu capata nimic din acest fel de a crede; nu pot sa primeasca pe Domnul Isus si raman mai departe in neascultarea lor. Deci, credinta nu este numai sa tii ca adevarate unele lucruri, cu capul; este vorba ca aceasta credinta sa se coboare la inima, pentru ca sa primim in inima pe Domnul Hristos, Mantuitorul, Darul acesta mare al lui Dumnezeu.
Credinta, de alta parte, nu este nici ceea ce s-a sters prin deasa intrebuintare a acestui cuvant si a ajuns sa insemneze tot cat “mi se pare”. Oamenii, cand au ceva nesigur, spun cuvantul “cred”, adica “mi se pare ca asa este.” Nu, aceasta nu este credinta despre care vorbeste Cuvantul lui Dumnezeu. Credinta nu este o simpla parere, ci este, asa cum se arata in epistola catre Evrei (capitolul 11.1): “Credinta este o incredere neclintita in cele nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” Credinta aceasta despre care ni se vorbeste aici, in Cuvantul lui Dumnezeu, este o credinta sigura, nicidecum o bajbaire prin intuneric.
Credinta nu se mosteneste, cum socotesc unii oameni; ceea ce mostenim este un fel desert de vietuire, cum ne invata Sfanta Scriptura: “Stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana” (1 Petru 1.18-19).
Credinta vine, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu: “Credinta vine in urma celor auzite, iar cele auzite din Cuvantul lui Dumnezeu” (Romani 10.17). De aici, din Cuvantul lui Dumnezeu, aflam despre starea noastra de instrainare de Dumnezeu, despre starea noastra de indepartare de Dumnezeu si chiar de vrajmasie fata de El. Tot de aici aflam ca Domnul Isus Hristos a purtat, in trupul Lui pe lemnul crucii, pacatele noastre si suntem chemati sa iesim din starea noastra de pacat, prin credinta in jertfa Domnului Isus Hristos. Auzim lucrurile acestea si, daca le punem la inima, asa vine credinta, asa punem mana pe ceea ce ne spune Dumnezeu.
Cand El zice: “Voi sunteti pacatosi,” tu zici: Da, asa este! El continua: “Fiul Meu a murit pentru voi,” tu zici: Da, pentru mine a murit El! – Aceasta este credinta. Si credinta aceasta primeste daruri nespus de mari si minunate; si fara ea nu se poate trece din moarte la viata.
Pentru ca sa intelegem si mai bine ce insemneaza credinta care mantuieste, sa ne gandim la doua fapte din viata noastra de toate zilele:
Iata, vine boala peste unul sau altul. Ce tare se simte omul cand este sanatos! Nu vrea sa stie de nimeni. Din clipa in care se imbolnaveste, cheama numaidecat doctorul. Daca doctorul ii spune ca trebuie sa puna comprese reci, pune asa cum ii spune doctorul; daca ii zice sa puna numai caldura, asa face. Vrea omul sa se faca sanatos. Daca spune doctorul ca in imprejurarea aceasta nu-I ajuta decat operatia, operatie vrea sa i se faca, numai vindecat sa fie.Toata increderea si-o pune in cazul acesta in doctor. Viata bolnavului atarna de doctor, de tot ceea ce ii spune doctorul sa faca.
Ei bine, si noi suntem bolnavi, este adevarat, nu in trupurile noastre; suntem bolnavi in sufletele noastre, de o boala rea si grea – boala pacatului. Suntem noi incredintati ca am pacatuit inaintea lui Dumnezeu? Este adevarat ca cel mai greu cuvant de inteles pentru omul firesc (uneori si pentru cel duhovnicesc) este acesta: eu am pacatuit! Si am pacatuit nu numai inaintea oamenilor, ci asa cum spune psalmistul: “Inaintea Ta, numai impotriva Ta, Doamne, am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta!” (Psalmul 51.4). Si cu toate acestea, daca cercetam in lumina lui Dumnezeu gandurile noastre, vorbele noastre, vom vedea ca nici unul din acestea nu poate sta inaintea lui Dumnezeu. Si atunci, ce este de facut? Ceea ce spune clar Cuvantul lui Dumnezeu: “Daca ne marturisim pacatele (dupa ce le-am cunoscut), El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1.9). Cu alte cuvinte, nu numai ca ne scapa de pacate, dar ne asaza pe un taram nou, de sfintenie. Sa ne incredem in Domnul Isus Hristos macar cu increderea cu care ne incredem in doctoral pamantesc, ca sa ne vindece de boala trupului.
A doua asemanare o luam din imprejurarea care are loc aproape in viata fiecarui om. Se casatoreste fata si renunta la numele ei, la casa ei, la parintii ei, uneori la orasul in care s-a nascut, alteori chiar la tara de care este legata, ca sa urmeze pe sotul ei. De acum viata ei este viata sotului ei. Dar, de cate ori increderea aceasta in el a fost data de rusine, nu s-a dovedit sa fie la inaltimea ei! Si totusi, fetele, cand se casatoresc, isi incredinteaza soarta in mana sotului lor.
Tot asa, ba chiar cu atat mai mult, sa facem si noi cu increderea noastra, cu credinta noastra fata de Domnul Isus, despre care niciunul macar dintre cei ce au venit la El, nu poate sa spuna ca a fost dat de rusne; dimpotriva, cu cat ramane cineva mai mult la Domnul Isus, cu atat mai mult spune: O, de L-as fi cunoscut din tinerete! Atunci nu as fi trecut prin ce am trecut, prin atatea si atatea lucruri intunecate din viata mea! Da, absolut nici unul dintre cei ce au venit in adevar la El, nu poate spune ca este rau la Domnul Isus Hristos sau ca au dat gres cu increderea lor deplina, totala, in El, Mantuitorul si Domnul lor, plin de dragoste si de bunatate.
Astfel dar, iubitilor, indrazniti, macar cu increderea pe care o pune bolnavul in doctor si sotia in sotul ei, sa veniti la Domnul Isus Hristos, sa-L primiti pe El in inima dv., pe El, Mantuitorul, care poate si doreste sa va ierte toate pacatele savarsite si de orice fel, si sa va dea viata vesnica (Efeseni 1.7; Ioan 1.36).
Dar va zice cineva: Viata vesnica o vom avea dincolo! Acolo se va vedea si cine este la dreapta si cine este la stanga! – Nu, nu! Vorbele acestea nu se intemeiaza, nu sunt scoase din Cuvantul lui Dumnezeu, ci ele circula, necontrolate cu acest scump Cuvant, din gura in gura! Auziti si tineti bine minte: Viata vesnica, daca nu o avem aici, nu o putem avea dincolo. Ascultati ce este scris in Cuvantul lui Dumnezeu: “Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3).
Si lucrul acesta nu se poate face decat cata vreme omul este viu, traieste pe acest pamant. “Sa stiti ca Fiul Omului – Domnul Isus Hristos – are putere pe pamant sa ierte pacatele” (Matei 9.6) si, prin urmare, sa dea viata vesnica, viata care incepe odata cu primirea Domnului Isus Hristos – acest DAR minunat si desavarsit, facut omenirii intregi de Dumnezeu, prin care Si-a aratat dragostea Lui nespus de mare. De acest dar insa beneficiaza si se bucura numai cei ce-L primesc acum, in viata de pe pamant.
Pana cand am venit la Domnul Hristos, am crezut si noi, ca aproape toti oamenii, in Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu? Era un Dumnezeu dupa inchipuirea mintii noastre intunecata de pacate; un Dumnzeu care nu avea niciun fel de legatura cu viata noastra, cu noi personal; un Dumnezeu departe de noi, un Dumnezeu care nu Se interesa de noi, de viata noastra. Ne socoteam singuri intelepti, liberi sa traim cum ne place, dupa pornirile inimii noastre, straina de voia lui Dumnezeu.
Cand insa L-am primit ca Mantuitor personal pe Domnul Isus Hristos, atunci am cunoscut pe Dumnezeul viu si adevarat, Dumnezeu care ne iubeste, care ne poarta de grija. Se intereeaza de noi si de viata noastra pana in cele mai adanci si mici amanunte, este plin de indurare si de bunatate; Dumnezeu care, totodata, este si drept si sfant si Caruia Ii vom da socoteala de viata noastra pe care o traim aici pe pamant, pentru ca suntem faptura mainilor Lui; El este Creatorul nostru. Acesta este Dumnezeul viu si adevarat!
Despre Domnul Isus Hristos nu spunem ca oamenii nu cred in El, dar nu cred in “Hristosul pe care L-a trimis Dumnezeu” sa-L primeasca in inima lor ca Mantuitor. Ei cred intr-un Hristos – asa, cu capul – care nu are nicio legatura cu ei, cu viata lor; un Hristos de care isi amintesc o data pe an, cand indeplinesc unele forme si obiceiuri, care nu au absolut nicio legatura cu Hristosul Cel viu si adevarat, care Si-a jertfit viata pe crucea Golgotei, in chinuri cumplite, pentru iertarea pacatelor lor; si a facut jertfa suprema din iubirea nemarginita fata de ei, pentru a avea parte de fericirea adevarata si vesnica, eliberati de sarcina grea a pacatelor si izbaviti de osanda de veci. Acest Hristos viu si adevarat – Fiul Dumnezeului viu si adevarat – nu inceteaza sa cheme atat de duios: “Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11.28).
Dumnezeu Insusi indreapta chemare cand spune: “Intoarceti-va la Mine si Ma voi intoarce si Eu la voi! Intoarceti-va de la caile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!” (Zaharia 1.3-4). “Intoarceti-va la Mine cu toata inima!” (Ioel 2.12-13). “Intoarceti-va la Acela de la care v-ati abatut mult!” (Isaia 31.6).
“Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul (Domnul Isus Hristos) pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti…” (Fapte 17.30-31). “Oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata” (Evrei 9.27).
Si acum, dupa ce am vazut iubirea fara margini a lui Dumnezeu prin darul nespus de mare pe care ni l-a facut in Domnul Isus Hristos, aceasta iubire desavarsita, suntem indemnati sa venim la El si sa primim darul prin credinta, cu deplina incredere sa ne apropiem de Dumnezeul viu si adevarat, de la care capatam o inima noua, in care sa locuiasca si sa stapaneasca El – Cel ce ne-a iubit atat de mult, dand pacea Lui cea neintrecuta, pentru adevarata si deplina noastra fericire; totodata capatam viata vesnica, in care vom fi pentru totdeauna impreuna cu El.
Gheorghe Cornilescu
Multumim si apreciem bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile si predicile fr. Gheorghe Cornilescu !
No comments:
Post a Comment