SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ASUPRA TUTUROR PLANURILOR OMENESTI-Dar Paştele a fost timpul ales de Dumnezeu cel mai potrivit, ca Mielul lui Dumnezeu să moară pentru păcatele lumii.

  „Paştele iudeilor era aproape... Ei căutau pe Isus şi vorbeau unii cu alţii în templu... Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.“ Ioan 11.55-57

Timpul potrivit

Era timpul pregătirii Paştelui. Ţinta împotrivirii, a urii mai-marilor poporului era să-L prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor.“ Fără îndoială, doreau să-L omoare cu cât mai puţină zarvă. Ei voiau s-o facă excluzând publicul, evitând să ia naştere o răscoală.
Aceasta ne face să vedem din nou suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor planurilor omeneşti. Ei voiau să evite un scandal public cu ocazia sărbătorii, în timp ce Dumnezeu intenţiona să lase pe Hristos să moară în timpul Paştelui, ca în felul acesta cât mai mulţi să vadă evenimentul. Din punctul de vedere al conspiratorilor era cel mai rău timp să prindă pe Isus, dacă voiau s-o facă pe ascuns şi în linişte. Ei au văzut cum a fost El întâmpinat de către mulţime cu strigăte de osanale. Dar Paştele a fost timpul ales de Dumnezeu. Exact acel timp a fost cel mai potrivit, ca Mielul lui Dumnezeu să moară pentru păcatele lumii. Şi când complotul a fost pus în fapte, acesta a avut loc potrivit timpului hotărât de Dumnezeu şi nu după gândurile oamenilor. Oamenii nu puteau să amâne planul desăvârşit al lui Dumnezeu

 

„Dar satan a intrat în Iuda, zis şi Iscarioteanul...“ Luca 22.3

Iuda şi iubirea de bani

Iuda asistase la acea întâmplare emoţionantă în casa lui Simon leprosul, când Maria a turnat mirul foarte scump pe capul lui Isus. Dar inima lui Iuda, împietrită de iubirea de bani, cu toată pretinsa lui milă pentru săraci, l-a lăsat cu totul indiferent faţă de ceea ce se petrecea. Dacă Isus avea un aşa mare preţ pentru Maria, Iuda nu vedea în Învăţătorul decât un mijloc de a-şi procura bani. Acesta este un lucru înspăimântător, care ne arată unde se poate ajunge îngăduind apariţia înclinaţiilor rele, în loc de a le judeca cu scopul de a fi izbăviţi.
Ne-am putea întreba pentru ce satan n-a intrat în alt ucenic pentru a-l face capabil să săvârşească o asemenea nelegiuire. Cât priveşte firea lor, ceilalţi ucenici nu valorau mai mult ca Iuda. Dar ceea ce i-a dat posibilitatea lui satan să pună stăpânire pe Iuda era faptul că vocea ispititorului îi era familiară. Iuda ascultase de sugestiile vrăjmaşului, deşi trăia în apropierea lui Isus. Prezenţa Domnului, caracterul divin pe care El Îl manifestase nu a avut nicio influenţă asupra inimii lui Iuda, care era plină de iubirea de bani şi de dorinţa de a-i obţine. Astfel, el era foarte pregătit pentru ora fatală, care l-a dus la sinucidere şi nenorocire veşnică. Satan a intrat în Iuda şi nenorocitul nu a mai fost stăpân pe sine.

“...Iuda Iscarioteanul s-a dus la preoţii cei mai de seamă şi le-a zis: «Ce vreţi să-mi daţi şi-L voi da în mâinile voastre?» Ei i-au cântărit treizeci de arginţi.“ Matei 26.14-15

Preţul trădării

Probabil că Iuda s-a dus în casa lui Caiafa tocmai în momentul când sinedriul se strânsese ca să plănuiască complotul împotriva lui Isus. În orice caz, intenţiile de trădare ale lui Iuda s-au unit cu atacul, cu marea lor împotrivire şi ură faţă de Isus. Ei i-au cântărit preţul trădării şi i-au dat arginţii. Acesta era preţul unui sclav. Fără îndoială, membrii sinedriului s-au bucurat mult că uneltirea lor a fost susţinută de unul din aparţinătorii cercului restrâns de ucenici. Probabil, şi-au imaginat că aceasta era o aprobare a planurilor lor rele.
Din clipa aceea, Iuda a căutat un prilej potrivit să-L trădeze pe Isus. După ce a primit banii pentru faptă, era dator să-şi împlinească obligaţiile. Trebuia să găsească ocazia când Isus era singur, sau aproape singur, ca să poată împlini planul sinedriului de a prinde în linişte pe Isus.
Privit din punctul de vedere al duşmanilor lui Isus, toate se potriveau foarte bine. În momentul acela însă nimeni nu ştia că era o hotărâre mult mai înaltă, cunoscută de Mântuitorul. Era planul veşnic al lui Dumnezeu care a dovedit că are totul sub control şi că toată această întâmplare dramatică s-a derulat în concordanţă cu hotărârile Sale veşnice.

„El (Isus) le-a răspuns: «Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta.»“ Matei 26.18

Ultimul Paşte

Acela care urma să Se înfăţişeze ca adevăratul Miel de Paşte, Mielul lui Dumnezeu, dispunea de atotştiinţa Sa divină şi de autoritatea Sa de Învăţător, pentru a-i face pe ucenici să găsească locul unde El va lua cu ei ultimul Paşte. Pătruns de momentul care se apropia, El a pus să se spună stăpânului casei: „Vremea Mea este aproape.“ Câte gânduri năvăleau în această inimă, capabilă de a pătrunde totul în mod divin: moartea, trădarea, împotrivirea, tăgăduirea lui Petru, ura unui popor pe care El l-a iubit şi a dorit să-l adune şi să-l binecuvânteze, şi atâtea alte lucruri neplăcute!
Seara, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.“ Isus ştia că era Iuda; dar El dorea să cerceteze inima şi cugetul fiecăruia şi să-i facă să simtă cât de groaznic era gândul trădării. Ucenicii s-au întristat foarte mult şi au început să-i zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?“ Isus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde.“ La întrebarea lui Iuda, auzim răspunsul Domnului: „Da, tu eşti.“ Iuda a ieşit în grabă. Afară era noapte; dar şi în inima lui Iuda.

“...Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!“ Matei 26.42

Liniştea Mântuitorului

Când Mântuitorul a ajuns în grădina Ghetsimani, a ştiut că acolo va fi prins, şi că Îl vor duce la o succesiune de procese, şi că Îl vor umili, şi în cele din urmă Îl vor răstigni fără milă. Vedem mereu că scriitorii Evangheliilor scot în evidenţă atotştiinţa lui Isus în toate relatările despre suferinţa Lui. Nimic nu avea loc la întâmplare în noaptea aceea. Nimic nu era, care să nu fie în mâna Lui şi în mâna Tatălui Său.
Aceasta înseamnă că Hristos ştia în detaliu ce va aduce cu sine moartea Sa. A ştiut mai dinainte toate împotrivirile, chinurile, batjocurile şi umilirile pe care va trebui să le îndure. Şi cu toate acestea a fost gata să Se plece şi, fără nicio rezervă faţă de voia Tatălui, să înfăptuiască planul veşnic de răscumpărare a oamenilor.
Cine poate înţelege durerea acestui scump Mântuitor, pus de satan în prezenţa grozăviilor morţii pentru a-L abate de la lucrarea pe care El avea să o facă? Acolo, ca şi cu ocazia ispitirii în pustiu, ascultarea Sa a biruit. De aceea într-o linişte desăvârşită, Mântuitorul a putut spune ucenicilor:”...odihniţi-vă!... Iată că a venit ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.“ De atunci înainte vinovaţii care cred în lucrarea Lui pot să se bucure de odihnă, pentru că Cel nevinovat a îndurat moartea în locul lor.

“...Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.“ Luca 22.42

„Facă-se voia Ta!“

Când Mântuitorul S-a rugat: „Facă-Se nu voia Mea, ci a Ta“, nu trebuie să ne gândim că voia Tatălui ar fi fost alta decât a Fiului. Ce recunoaştem noi aici este faptul că Fiul S-a supus conştient şi de bunăvoie cu toate sentimentele Lui umane voii desăvârşite a Tatălui. Rugăciunea prezintă exemplul de neegalat cum Hristos în natura Sa umană a supus totdeauna, în toate lucrurile, voinţa Sa voinţei Tatălui – şi totodată că nu exista nicio contradicţie între voinţa divină şi sentimentele Lui umane.
În rugăciunea lui Hristos nu era vorba ca paharul să se depărteze cu orice preţ. Isus S-a rugat ca paharul să se depărteze de la El numai atunci când exista o altă posibilitate pentru împlinirea planului lui Dumnezeu. Răspunsul lui Dumnezeu la această rugăciune lasă să se recunoască clar, că nu exista nicio altă alternativă la jertfa Fiului Său prin care păcătoşii ar fi putut fi mântuiţi. Desigur, Hristos a ştiut adevărul acesta atunci când S-a rugat. Desfăşurarea acelor evenimente a fost stabilită în hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii – cu mult timp înainte ca Hristos să vină pe pământ. Isus a ştiut că El va trebui să fie Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. De aceea a fost gata să facă voia Tatălui.

„Un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea.“ Matei 28.2

Piatra este dată deoparte

După ce L-au văzut murind pe cruce pe Domnul Isus, duşmanii Săi cei mai înverşunaţi, marii preoţi şi fariseii, nu s-au liniştit. Ei se temeau de Cuvântul Său: „ …dar a treia zi va învia“ (Matei 20.19). De aceea au pecetluit mormântul şi au pus strajă.
Ar fi putut vreo creatură să-L împiedice pe Dumnezeu să-Şi exprime recunoaşterea Sa, satisfacţia Sa deplină în lucrarea desăvârşită a Fiului Său preaiubit şi să-L învieze din morţi? Imposibil! În zorii zilei dintâi a săptămânii, Domnul Isus a înviat ca Biruitor.
Îngerul venise pe pământ cu însărcinarea din partea lui Dumnezeu de a rostogoli piatra de la uşa mormântului, pentru ca oricine să poată vedea mormântul gol. „Şi s-a aşezat pe ea.“ Acum, nu un om, ci un înger a preluat supravegherea mormântului gol. Acum nu mai era în stare nicio putere din lume să închidă mormântul.
În ciuda tuturor atacurilor duşmanilor, învierea Domnului Isus rămâne o realitatea minunată şi este confirmarea lui Dumnezeu pentru lucrarea Domnului Isus la cruce. De aceea ne bucurăm că avem un Domn înviat, care este pentru totdeauna dincolo de moarte.

 „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat.“ Luca 24.5,6

Învierea – un fapt de netăgăduit

Creştinismul este caracterizat de trei adevăruri mari: moartea Domnului Isus la crucea de pe Golgota, învierea Sa şi înălţarea Sa la cer. Învierea Domnului Isus este o realitate despre care ni se mărturiseşte în multe locuri în Scriptură. Citiţi vă rugăm capitolul 15 din 1 Corinteni, unde sunt numiţi mulţi martori, care L-au văzut şi au vorbit cu Domnul înviat. Învierea este deci o realitate, indiferent că o acceptăm sau nu. Ea a avut loc şi nu poate fi tăgăduită. Aşa cum soarele stă pe cer, tot aşa de sigur este faptul că Hristos a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer, unde şade la dreapta lui Dumnezeu.
De ce neagă mulţi oameni învierea Domnului Isus? Pentru că ştiu că învierea are urmări care îi privesc pe toţi oamenii, indiferent dacă cred sau nu în înviere. Deoarece Hristos a înviat există şi o înviere a morţilor, pentru că Domnul Isus Însuşi a spus: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5.28, 29). Şi tu vei aparţine de una din aceste învieri. Dacă ai făcut binele, adică dacă L-ai acceptat în viaţa ta pe Salvatorul Isus Hristos trimis de Dumnezeu, vei învia pentru viaţă, dar dacă L-ai respins şi lepădat, vei învia pentru judecată

„Începutul evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.“ Marcu 1.1

„Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor.“ Matei 27.37

Isus a devenit om ca noi, dar fără păcat. El a crescut într-o cetate dispreţuită, Nazaret. Acolo a exersat meseria de tâmplar. Modest şi smerit, un om printre oameni!
Şi totuşi, El a fost total diferit. El era Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israel. Oamenii au vrut să-i conteste ambele poziţii. Dar Dumnezeu a purtat de grijă întotdeauna ca Fiul Său să fie distins public.
La naşterea Sa, îngerul a vestit că acel copil născut era „Hristos, Domnul“. Câtva timp mai târziu înţelepţii de la Răsărit s-au interesat în Ierusalim de „împăratul iudeilor“ şi L-au onorat cu daruri corespunzătoare.
La începutul slujbei Sale când Isus S-a lăsat botezat, Dumnezeu a deschis cerul deasupra Lui. El a arătat că Fiul Său nu era pe aceeaşi treaptă cu cei care îşi recunoşteau păcatele şi a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.“
În timpul slujbei Sale, Dumnezeu a deschis cerul încă o dată. Pe muntele schimbării la faţă, ucenicii au auzit cum Dumnezeu a făcut cunoscut plăcerea Sa în Fiul Său preaiubit (Matei 17.5). La sfârşitul vieţii Sale, Dumnezeu S-a îngrijit ca inscripţia de pe cruce: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor“ să nu se schimbe. Iar după ce Mântuitorul a murit, căpitanul roman a mărturisit: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“

Din ciclul de Meditatii SAMANTABUNA 2012