Trei focuri
Închinarea noastră în Duhul, prin Duhul, înaintea lui Dumnezeu este asemănată în Vechiul Testament cu imaginile jertfelor. Să mă exprim altfel: acele ritualuri legate de jertfe arată în chip simbolic spre jertfa Domnului Isus prin care suntem mântuiți, dar și spre jertfele duhovnicești pe care le aducem noi înaintea Lui. Vorbind despre aceste jertfe, avem destule detalii și asemănări în Noul Testament ca să putem întregi un ”film” complet al închinării noastre duhovnicești.
Să luăm acum doar aspectul focului.
Erau trei locuri în care era foc.
1.Focul de pe altarul de bronz sau de aramă, focul pocăinței, al mărturisirii
Era altarul arderii de tot, al jertfei necurmate, altarul principal(reprezintă duhovnicește Cuvântul crucii sau mesajul crucii). Toate jertfele se întâlneau pe acest altar. Acest foc reprezintă mărturisirea noastră, este focul pocăinței, al recunoașterii stării, al lepădării de sine, locul în care se cerșește Har(sare), unde trupul păcatului(animalul) este dezbrăcat de puterea lui(legea, sângele, sufletul). Domnul Isus este numit Mare Preot al mărturisirii noastre, El ia mărturisirea(omologarea=zicerea la fel ca El) noastră și mai departe se ocupă El de ea, avem destin comun cu El. Acest foc al pocăinței este locul unde suntem apropiați de El, făcuți una cu El, unde mărturisim moartea Lui, dar și moartea noastră(a eului, a sinelui) cu El. Cel ce purtat crucea a spus să ne purtăm și noi crucea. Un exemplu al acestui foc curățitor al pocăinței este dat în 2 Corinteni 7:7-11
”El ne -a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrămile voastre, despre rîvna voastră pentru mine…… Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frămîntare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de desvinovăţire! Ce mînie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce rîvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sînteţi curaţi în privinţa aceasta.”
Câtă nevoie ar fi astăzi ca mulți din așa zișii slujitori eclesiali sau creștini de rând care au colaborat sau chiar au fost ”unși” de Partidul Comunist să se pocăiască de starea lor rea și să-și mărturisească vina, spre a fi iertați. Nu ajunge nimeni la altarul de aur(rugăciunea) fără să treacă pe la cel de bronz(mărturisirea).
2.Focul din afara taberei, focul prigoanelor.
Partea mai necurată din animal era arsă de tot în afara taberei. Focul din afara taberei, se arată la Evrei 13, semnifică ocara, disprețul, lepădarea. A fost lepădat El, suntem lepădați și noi, a fost disprețuit El, suntem și noi. Este încercarea focului ”Prea iubitilor, nu va mirati de incercarea de foc din mijlocul vostru,; care a venit peste voi ca ca sa va incerce ca de ceva ciudat” zice în 1 Petru 4:12 iar în Evrei ni se spune ”să ieșim dar afară din tabără la El, purtând ocara Lui”. Afară din tabără este locul arderii de tot a animalului în așa fel încât să ”uit ce este în urma mea”, omul cel vechi să nu mai fie nici măcar amintit.
Jertfele duhovnicești care se aduc astăzi au fost adaptate după alte altare(vezi altarul din Damasc), alte rânduieli(vezi calea lui Ieroboam) iar arderea de tot afară din tabără este o etapă sărită de regizorii noilor jertfe ”nou-duhovnicești”. Creștinismul s-a catedralizat, nimeni nu mai vrea să fie ridiculizat pentru Cristos și se fac eforturi uriașe pentru lumificarea ultimelor resturi de smerenie și umblare Cristică. Spectacolele noilor catedrale mărturisesc un creștinism fără Jertfe plăcute, se aduc doar jertfele nebunilor, într-o frenezie a energiei firești(sufletești, cu sânge) de care nimeni nu se rușinează măcar, casa a fost transformată dintr-un loc al Harului într-un loc al negoțului.
3.Focul de pe altarul de aur, focul rugăciunii
”...ca să nu fie împiedicate rugăciunile noastre” Nu se ajunge la altarul de aur fără să treci pe la cel de bronz. Adică rugăciune fără mărturisire nu merge. ”Doamne dă-ne” indiferent cum suntem noi nu funcționează. Drumul spre locul preasfânt trece pe la altarul de bronz înainte de a ajunge la cel de aur. Nu poți veni la Dumnezeu cu tămâie(rugăciunile sfinților) fără să-ți fi mărturisit starea înaintea Lui. Am fost învățați în Cristos (Efeseni4) ”cu privire la omul nostru cel vechi”. Cuvântul crucii(altarul de bronz) are de-a face cu omul cel vechi, cu dezbrăcarea de puterea lui dar și cu arderea înafara taberei a pielii, copitelor, etc. Omul cel vechi nu se împăiază, se socotește ca un gunoi, se arde, focul ocării va elimina orice pretenție sau laudă. Binecuvântat loc. Face parte din slujirea noastră duhovnicească, din ceea ce zice Petru că ” să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos”.
Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Exod 30:9 arată că nimic din animal nu ajunge pe altarul de aur, doar tămâia sfântă.
În Vechiul Testament altarul de aur, altarul tămâierii(al rugăciunii) este arătat a fi în fața perdelei în ”Sfânta”. În Epistola către Evrei (9:4) se arată acest altar ca aparținând de ”Sfânta sfintelor”. Nu e o greșeală, moartea Domnului Isus a deschis Ușa, perdeaua a fost sfâșiată și norul de tămâie(rugăciunile prin Duhul) se poate apropia neoprit de norul slavei Chivotului. Formează aceeași Slavă, slava Domnului Isus.
Toți cei ce credem am trecut prin aceste focuri și mai mult, fiind preoți, o preoție, ”operăm” cu aceste focuri. Conducem oamenii la mărturisire, la disprețuirea ocării, la rugăciune. Să ne înțelegm rostul și starea, rânduiala și slujba, să nu aducem foc străin, altar străin, slujire străină, în loc străin de planurile și de Voia Lui.
Am avut aceste gânduri(și altele) după câteva zile de concediu în care am avut timp destul să citesc și să mă gândesc la ce citesc. Doamne, cât suntem de zăbavnici în a pricepe deslușitele Tale căi! Mărit să fie Domnul!
http://vesteabuna.wordpress.com/2011/08/05/trei-focuri/#respond
No comments:
Post a Comment