DISCUŢII INTIME DESPRE PUTERE
D.S.GORDON
O PĂRERE PERSONALĂ
N-am avut niciodată plăcerea să-l întâlnesc pe D. S. Gordon, dar îl cunosc din unele urme pe care le-a lăsat asupra universităţilor, oraşelor şi satelor pe care le-a vizitat curând după ce el a ţinut acolo discuţiile care compun cartea aceasta. La început un predicator profesor eminent mi-a vorbit o oră despre schimbarea care s-a produs de când le-a auzit într-o conferinţă biblică de vară, mai târziu am auzit profesori universitari vorbind despre impresia profundă pe care au făcut-o aceste discuţii despre putere în viaţa studenţilor. Un profesor mi-a spus că prima discuţie, deşi predată într-un limbaj simplu, a fost ca un reflector nemilos care a scos la iveală plăgile păcatului din viaţa profesorului, până când un strigăt pentru uşurare către Dumnezeu, a adus iertare şi pace. L-am rugat pe un tânăr student al Universităţii să-mi vândă un manuscris al discuţiilor intime despre putere. L-am purtat cu mine în jurul lumii şi l-am împrumutat la tot felul de oameni şi singurul verdict a fost: „O carte remarcabilă şi atât de diferită de oricare alta!”
Am arătat-o Dr. Torrey pe bordul unei corăbii şi n-am mai putut s-o obţin de la el până când n-a terminat-o, atât el cât şi soţia sa. El a scris imediat în America şi l-a angajat pe dl. Gordon pentru lecturi la Institutul Biblic Moody din Chicago. Dacă umila mea părere e vrednică de luat în seamă, eu sfătuiesc ca creştinii de pretutindeni să o citească şi să o recomande şi altora să facă acelaş lucru.
Charles M. Alexander
CANALE ÎNFUNDATE
O distincţie ciudată
Acum câţiva ani mă aflam într-un scurt turneu în Colegiile din Missouri. Îmi amintesc de o dimineaţă în care am ieşit de la hotel să iau dejunul cu câţiva băieţi şi despre întoarcerea cu unul pe care tocmai atunci îl cunoscusem. Cum mergeam pe drum discutând una şi alta, l-am întrebat dintr-o dată cu o voce liniştită: „Eşti dumneata un creştin, domnule?” El s-a întors, m-a privit cu o expresie stranie şi mi-a răspuns: „Vedeţi că eu sunt un membru al bisericii, însă nu cred că sunt ceea ce ar trebui să fiu, un adevărat creştin”. M-am uitat ţintă la el. Atunci în mod deschis mi-a dat o mică explicaţie. N-a spus multe cuvinte şi nici nu avea nevoie – poţi vedea câmp întins printr-o mică crăpătură a zidului. Şi eu am văzut destul ca să-mi dau seama că el avea dreptate când se critica pe sine însuşi. Am mai vorbit puţin şi ne-am despărţit. Dar vorba lui m-a pus pe gânduri.
O săptămână mai târziu în alt loc, un alt oraş, după ce am vorbit studenţilor dintr-un seminar de fete, stând de vorbă cu una dintre profesoare, am întrebat-o: „Sunt toate fetele dvs. creştine?” Aceeaşi privire stranie stăruia în ochii ei pe când îmi da răspunsul: „Cred că sunt toate membre ale bisericii, însă nu cred că sunt toate creştine cu putere reală în viaţa lor personală”. Era aceeaşi ciudată distincţie.
Câteva săptămâni mai târziu vizitam Facultatea de Medicină din Missouri. Îmi amintesc clar că stăteam într-o dimineaţă într-o cameră dezordonată cu aşchii pe jos şi scânduri nearanjate – institutul fiind tocmai în curs de mutare în clădiri noi şi nefiind încă pe de-a dreptul aranjat. Discutam cu un profesor, pare-mise cu Decanul, şi-l întrebam câte camere are institutul, când va fi gata şi altele – deci nu era altceva decât o discuţie de afaceri – când el s-a întors spre mine, m-a privit drept în faţă şi mi-a spus într-un mod foarte sincer: „Eu sunt membru al bisericii; mi se pare că sunt diacon în biserica noastră...” Îsi trece atunci mâna prin păr, ca şi când ar fi vrut să-şi aducă mai bine aminte – „dar nu sunt ceea ce ar trebui să fie un adevărat creştin, domnule”.
Zâmbetul care era gata să-mi înflorească pe buze la ciudata sinceritate a vorbelor lui fu alungat imediat de patosul ce se simţea atât în vocea cât şi pe faţa lui şi care trăda o inimă atât de flămândă şi de nesatisfăcută.
Probabil cam o lună mai târziu, într-unul din oraşele miniere din Centura de Zinc a S.V. a oraşului Missouri, trebuia să vorbesc la o întrunire. Erau adunaţi în jur de 500-600 de oameni dintr-o biserică metodistă. Îmi erau străini. Nu ştiam ce ar fi mai bine să le vorbesc. Mie nu-mi place să aprind focul spre oameni absenţi. De aceea m-am coborât până la primul şir de scaune unde stăteau mai mulţi predicatori şi l-am rugat pe unul dintre ei să-şi rotească privirile peste public şi să-mi spună în măsura în care cunoaşte el oamenii, cu ce fel de ascultători aveam de a face. El a făcut aşa şi mi-a răspuns prompt: „Cred că două treimi dintre ei sunt membrii ai bisericilor noastre”; şi apoi cu aceeaşi ciudată privire, pe jumătate râzând, a adăugat: „Dar dvs. ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că nici jumătate dintre ei nu sunt creştini pe care să se poată conta”.
- „Bine”, am zis eu mirat, „acesta e un câmp minier; desigur că nu se poate generaliza starea aceasta de lucruri pe întreaga ţară”.
Dar seria aceasta de incidente urmând unul după altul într-o succesiune aşa de rapidă m-a făcut să mă gândesc la ciudata distincţie dintre a fi membru al bisericii pe de o parte şi pe de altă parte, trăirea unei vieţi care contează, vorbeşte şi cântăreste pentru Hristos în toate cele şapte zile din săptămână. Ştiam că predicatorii fac distincţia aceasta, dar s-o găsesc recunoscută liber de mulţimea credincioşilor, era pentru mine un lucru nou şi desigur semnificativ.
Şi astfel m-am gândit să vă întreb aici foarte sincer: „Ce fel de creştini sunteţi voi?” Eu nu vă spun ce fel de creştini sunteţi, pentru că sunt un străin şi nu ştiu, şi nu pot să fac altceva decât să am cele mai bune păreri despre dvs. Însă vă întreb cinstit, deschis, întrebându-mă şi pe mine însumi, ce fel de creştini sunteţi? Ştiţi? Deoarece se face astfel de diferenţă. Planul Învăţătorului, şi ce plan genial este acesta, este ca lumea această să fie câştigată nu de predicatori – deşi noi trebuie să-i avem pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu drept conducători – ci de fiecare om care cunoaşte şi care poate să spună istoria lui Isus şi să o spună nu numai cu râvnă şi cu tact, ci mai mult s-o spună cu propria lui viaţă.
Acesta este planul Învăţătorului în privinţa companiei pentru lumea aceasta şi contează foarte mult pentru El şi pentru lumea aceasta dacă tu şi eu trăim sau nu istoria dragostei Lui şi puterea Lui printre oameni.
Ştii tu ce fel de creştin eşti? Există cel puţin trei alţii care o ştiu. Primul dintre toţi este satan. El ştie. Mulţi lucrători ai bisericilor noarte sunt în a aduna şi completa statistici, însă nici unul dintre ei nu este în stare să concureze cu satana în probleme de informaţie exactă. El este cel mai abil statistician şi nu-l întrece decât Unul singur. El ţine o evienţă grijulie a fiecăruia dintre noi şi ştie în ce măsură îi stânjenim noi planurile lui. El ştie că unii dintre noi – oameni buni şi respectabili după opinia generală – nici nu-L ajutăm pe Dumnezeu, nici nu-l împiedicăm pe satana. Sună dureros lucrul acesta? Dar nu e oare adevărat? El n-are nicio obiecţie ca aceşti oameni să fie consideraţi membrii ai bisericii. În adevăr preferă mai degrabă să fie astfel. Prezenţa lor în cercurile bisericii îl ajută pe el aşa de mult. El ştie ce fel de creştin eşti tu. Tu ştii?
Apoi e marele cerc al necredincioşilor, ei ştiu. Mulţi dintre ei sunt slab informaţi în privinţa vieţii creştine; flămânzi după ceva ce ei nu au şi neştiind precis ce este lucrul acela după care tânjesc, cu idealuri înalte, deşi vag în privinţa a ceea ce trebuie să fie viaţa creştină, şi ei caută la noi cu ardoare ceea ce cred că posedăm noi şi sunt adesea adânc dezamăgiţi că idealurile noastre, vieţile noastre se aseamănă atât de mult cu ale celor care nu cred în nimic şi când ei întâlnesc ici şi colo câte unul ale cărui fapte sunt dominate de un spirit curat şi înalt, ai căror feţe relfectă o dulce radiere în mijlocul oricăror împrejurări şi ale căror vieţi emană o miresmă curată de bucurie, de bunătate şi de pace, sunt gată să recunoască că ceva de neatins îi face aşa de deosebiţi de restul muritorilor. Lumea obosită, flămândă, respingătoare de ceea ce e fals apreciind lucrurile reale, lumea acesta ştie ce fel de creştin eşti tu. Tu ştii? Este Un al treilea care ne priveşte astăzi cu un viu interes. Este Domnul Isus stând acolo în glorie cu cicatricele marcate de pământ, pe faţa şi pe trupul Lui privind cu tărie cei ce stăm pentru El în lumea care l-a răstignit – Domnul Isus ştie. Mi-L închipui spunând: ”Iată acolo jos unul pentru care Mi-am dat viaţa şi care poartă Numele Meu: dacă aş avea Eu control asupra vieţii lui, ce putere aş însufla Eu în el şi prin el, dar el e aşa de obosit de alte lucruri!”
Învăţătorul se gândeşte la tine, îţi studiază viaţa, dorind să-şi împlineacă planul Lui cu privire la tine, dacă ar primi învoirea ta şi e aşa de dureros dezamăgit de mulţi dintre noi. El ştie. Tu ştii?
VA URMA
No comments:
Post a Comment